Cămăşi cu mânecile suflecate

După amiezi cu mânecile cămăşii suflecate
se-întorc către pulovere-acum când copacii
se-îmbujorează şi-şi scutură ultimele
frunze-n făcări de-a lungul
marii inimi rănite-a Sudului.
Cupa spiritului alunecă la vale
pe unda şoselei scânteind sub lună.
Un hot de râs în depărtare, umbre.
Dragoste sau otravă? E rândul tău. Bea
în cinstea latitudinilor pe care picură stropi de stele.

poezie de Rita Dove, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desculţ şi cu mânecile cămăşii suflecate ai trecut prin inima mea... şi vreau să-ţi păstrez urmele!

aforism de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se scutură pământul

Când se scutură pământul
Toată lumea se-înspăimântă.
Îl roagă pe Domnul, Sfântul,
S-alunge urgia cruntă.

Mintea se înnegurează,
Cerul se întunecă,
Pământul sub noi vibrează
Şi-în vale alunecă.

Cu el odată se prăvale
Aşezările lumeşti.
Distruge totul în cale.
Chiar şi vieţile-omeneşti.

Când vulcanul izbucneşte
Lavă către cer aruncă.
În jur totul pârjoleşte,
Viaţa o preface-n stâncă.

poezie de Dumitru Delcă (23 noiembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pălăria de paie

În oraş, sub fierăstrăul frunzelor unui stejar
dominând intersecţia, îl vezi pe el
cu câteva minute înainte de ivirea zorilor, norocos
că poate aţipi în schimbul trei. De-a lungul anilor
luase fel de fel de înfăţişări, se întinsese
pe multe feluri de iarbă, sub stele,
sub ochiul chel al lunii holbându-se la el.

Obişnuia să doarmă asemeni unui pahar cu apă
ţinut în mână de o fată foarte tânără.
Apoi a aflat că nu era perfect, că
nimeni nu era perfect. Aşa că a luat-o
spre nord, adăpostindu-se într-un cort fragil,
prea mic chiar pentru trupul lui subţire.

Pânza saltelei din baraca-împărţită cu alţii
este maronie şi miroase
de la sudoarea altor doi oameni.
Unul dintre ei mestecă tutun:
ei nu s-au întâlnit niciodată.
Pentru el munca este o trecătoare bătaie de cap,
iar muzica de după este ca o femeie
care-l atinge uşor
pentru a se cuibări apoi la pieptul lui.
Când cântă, îşi închide ochii.
Nu ştie niciodată când se va ivi,
dar atunci când ea pleacă, întotdeauna înclină capul
şi-şi atinge cu două degete borul pălăriei.

poezie de Rita Dove, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu îi iubeşte pe cei cu mânecile suflecate.

citat din Daniel Zărnescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram tânără, am fost mai în vârstă decât sunt astăzi.

citat din Rita Dove
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ah, mă simt ca o cadână, în braţele merilor cu mânecile suflecate de flori...

aforism de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La drum

E-aşa plăcut să te plimbi seara printre izvoare
Când peste nisipul de-aur imense umbre cad,
Când clopote bat blând adâncind tăcerea mare
De-a lungul Drumului Mătăsii către Samarkand.

poezie de James Elroy Flecker din Drumul mătăsii către Samarkand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul secolelor şi latitudinilor s-au schimbat nume, dialecte, feţe, dar nu s-au schimbat eternii antagonişti.

Jorge Luis Borges în El Aleph (1943)
Adăugat de Cornel Stelian Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste melancolică

Teiul îşi scutură florile
Pe pletele tale,
Parfumate flori şi petale
Deschid codrul şi porţile,

Aurite ale cerului
Îngeri cu stele în frunte,
Strălucesc ca apele izvorului
Argintiu ce alunecă pe munte.

Apleacă-ţi capul pe mine
Să-ţi şoptesc la ureche tainele iubirii,
Nu-ţi fie frică de stelele fine
Care apar din cerul nemurii,

Şi numai lasă-mă să te îmbrăţişez
Cu o dragoste melancolică,
Iar buzele să mi le aşez
Pe buzele tale când noaptea te ridică.

poezie de Octav Hriţcu (19 iulie 2021)
Adăugat de Octav Hriţcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile anilor treizeci către visătorii imaginaţi

Copilul s-a pierdut în zăvoiul oraşului
departe de orice lume în care ar fi
fost ucenic la restaurarea frumuseţii
albind câte un pic părul pe filele
urmărite de luntrea lui Caron pe Dunăre

Copilul s-a trezit cu înţepături în piept
de la atât energizant clandestin
cumpărat din banii de ciuguleală
în recreaţiile unor netrebnici premianţi
care nu vor mai vorbi româneşte după
optsprezece primăveri între căpcăuni

Copilul a râs printre rataţii de la nonstop
a cules imaginea unei umbre de durere
apoi s-a strâns la piept cu fuga
ştiind că nici dunărenii nici olteni
nu vor mai zâmbi văzând cum dispar
ultimele lacrimi şterse de vânt

Copilul a ţipat către lună şi stele
în româneşte că doar aşa îl mai aude
cerul adânc al nopţii de cristal
tăios ca gerul şi viu ca mugurii
până când din florile la care ne uităm
au ieşit mii şi mii de vieţi de albine
grase ca mierea ce va îndulcii lumea nouă

Copilul a rămas în fotografii
sperând către lumină
ca o frunză în vânt...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul mătăsii către Samarkand (Poem #509)

HASSAN:
E-aşa plăcut să te plimbi seara printre izvoare
Când peste nisipul de-aur imense umbre cad,
Când clopote bat adâncind tăcerea mare
De-a lungul Drumului Mătăsii către Samarkand.

ISHAK:
Noi nu călătorim pentru brocarturi, mirodenii, mosc;
Ni-s inimile-atrase de vântul fierbinte şi nomad
Din setea de-a afla ce doar puţini aleşi cunosc –
De-aceea am luat Drumul Mătăsii către Samarkand.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Deschide poarta, străjer al nopţii cu-aromă de curmal!
STRĂJERUL:
Ho, călători, deschid, dar pentru ce ţinut mai blând, mai cald,
Părăsiţi oraşul plăcerilor sub luna de opal?
NEGUSTORII ( într-un glas):
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!
(Caravana iese pe poartă)

STRĂJERUL (consolând femeile):
Ce-aţi vrea, doamnelor! Mereu a fost la fel pe-aceste şesuri,
Asa-s croiţi bărbaţii. S-acceptaţi soarta, vă recomand.
O FEMEIE:
Ei Nu se gândesc la noi. Ei urmăresc nişte eresuri.
VOCILE CARAVANEI (cântând în depărtare):
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Werther (către Wilhelm): Prezenţa ei, destinul ei, participarea ei la destinul meu, toate astea îmi storc şi ultimele lacrimi din creieru-mi pustiit. Să ridic perdeaua şi să trec după ea, asta e tot! Şi ce atâta şovăire şi tărăgăneală! Pentru că nu se ştie ce este dincolo de ea? Şi nimeni nu se mai întoarce? O însuşire caracteristică a spiritului nostru este aceea de-a bănui că e numai tulburare şi întunecime acolo unde nu ştim lămurit ce este.

replică celebră din romanul Suferinţele tânărului Werther de Goethe (1774)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimii stropi -
de pe turla bisericii
picură stele...

haiku de Valeria Iacob Tamaş
Adăugat de Valeria Iacob Tamaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitate şi credinţă

Zilele se-întorc în nopţi,
nopţile se-întorc în zile.
Vieţile se duc din morţi,
răul se transformă-n bine.
După toamnă vine iarnă,
după primăvară, vară.
De sus, norii-încep să cearnă,
apa pe pământ coboară.
Lumina se-întoarce-n zori,
după soare se-întorc flori.
În pământ se-ascund comori,
apa se întoarce-n nori.
Unii oameni cred că poţi
ca să te întorci din morţi.
Credinţa lor e deşartă.
Nu-întorci mortul de la groapă.
Doar Domnul Isus Hristos
de la groapă s-a întors.
Ne-a dovedit că se poate
reveni-n viaţă, din moarte.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

poezie (vezi şi poem)

Poezia este limbajul în cea mai distilată şi puternică formă.

definiţie de Rita Dove
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am ieşit afară, nu mai era nici urmă de lac sau de pădure de brazi. În faţa ochilor noştri se întindea o minunată vale muntoasă, liniştită şi tăcută, cu un aer atât de pur, de parcă ar fi fost îngheţat. Vedeam în depărtare stânci cafenii cu vârfurile uşor luminate de soare, vedeam arbori nemişcaţi, vedeam râul care clipocea vesel, scânteind printre ferigile umede. Şi totuşi inima mea era goală.

Pavel Vejinov în Pieirea lui «Aiax»
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebune şi se ştie

Se dibuiesc şi se adună
cei care cred şi cei ce-ncearcă,
să prindă loc pe lângă lună,
să fie-n cer o stea de noapte!

Îşi vărsa unii către alţii
năduful lor cu vechi sorginte,
se-astupă totul cu spoială
să nu zăreşti un colţ minte!

De vrea cumva să se înalţe
un fir de iarbă să-nflorească,
apare-o umbră ca o gheară
şi-l înveleşte până-l seacă!

Ce e acum nu se-nţelege,
reci bolovani şi pietre multe,
alunecă şi curg la vale
şi se lovesc să se înfrunte!

Doar o speranţă se zăreşte
şi-o poartă numai muritorii,
şi dacă-i sinceră balanţa
doar unii vor atinge norii!

Rămâne timpul să aleagă
să-i pună-n praf, să-i ducă-n zare,
să-i îi atragă către soare
să fie stele călătoare!

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajunul...

îşi scutură ploaia norii de ape
precum o pajură aripa de colb
întuneric se lasă mult mai aproape
decât negrul din pană de corb

pe cer mare stelară pitită
după cornul de lună gălbui
îşi trimite mereu în ispită
arzătorii săi stropi de gutui

într-o linişte sună cristalul
iar în altă o trâmbiţă fierbe
şi urcăm într-o fugă tot dealul
cacofoniei noastre superbe

coborând mai târziu în genune
când pe scară cu trepte de foc
când ţinute la braţ de minune
în cădere de liber noroc

şi se trece esenţa din mine
în altarul ovarului tău
şi-nc-un suflet de stele se ţine
în ajunul plecării în hău...

poezie de Iurie Osoianu (7 august 2019)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia picură din rana unei inimi lovite de dragoste, dar curge învolburată dintr-una care este iubită.

citat din Christopher Paul Rubero
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustnicii

Copacii toamnei, lumânări de ceară,
Se sting sub ultimele mucării,
Când frigul îi apasă ca o gheară
Cu disperarea unei prădării.

Se prind de nori cu crengile golaşe
Însângerând tot cerul împrejur
În ţipăte de păsări pătimaşe
Cu aripi ireale de telur.

În ceara caldă, galbenă şi moale
Se-nfundă paşii noştri rătăciţi,
Suntem supuşi acestor protocoale
De-a fi ca şi copacii, pustniciţi.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!