Intermezzo

în această singurătate numită lume
cu greu păsările mai înfloresc oamenii

la capătul cerului ca-ntr-un capăt de 117 bucureştean
creşte vegetaţie sălbatică: pulsul meu alb rătăcit
în tricoul tău galben

! oamenii

s-au oprit
de mult n-au mai străbătut
Habitatul Copacului
nici sensul celui din urmă glonţ
ţinta perfectă: sternul anodinului

pentru că trup
pentru că NuDumnezeu!

prinşi de câte un rest căutăm
suntem aşa de influenţabili
nimic original cu alură cosmică

ne aranjăm gândul similar cu cea mai recentă imagine
dintr-un album/ din plină irealitate

zidul avea dungi intrate în carne
drumul hoardelor neobosite de termite invadându-ne deciziile
această uriaşă neputinţă de a ne desprinde de destin

aşteptăm
sufleori la scenă deschisă
nu suntem siguri
nu deţinem propriile cuvinte
nici măcar apocalipsa individuală

în această continuă lipsă de viaţă şi de moarte
timpul nostru este momentul acesta de respiro
între 2 puseuri acute de Alzheimer
suficient de puţin cât o femeie să-şi conştientizeze
posibilitatea de fericire/ gândul tragic
devenit aproape firesc al neatingerii ei

iată Pasărea!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin această fereastră zidită

când plouă mai ales
oamenii se fac singuri
încolonaţi la tăcere ca la supermarket
lansează comenzi off-line
prin geamul de ceaţă o vietate se sufocă:
nu e treaba lor
atâta vreme cât cu brio şi-au procurat
cutia de singurătate cu valabilitate nelimitată
ieşirea-aceasta-din-sine... ce mare lucru?!
banal periplu printr-un oraş cândva la ceas de seară sau de pustietate

Ce Bucurie îţi aduce Ploaia? Câtă Uimire? Cât Cer? Câtă Viaţă? – întreabă o vrabie
răspunde un tramvai... unul galben romantic-de-tot păstrând incrustate
memoriile afective ale lumii anesteziate

pe trotuar lipsa de sentimente face găuri
un copil crede că şi-a rătăcit mingea într-o groapă
când Pasărea i se aşază pe umăr în felul său el înţelege
că altfel trebuie să se facă...

când plouă
oamenii se fac singuri
prin această fereastră zidită le-a alunecat
Îngerul... Frumuseţea lui Dumnezeu
dacă-i întrebi nici măcar de plăcere nu-şi mai aduc aminte
şi doar ea singură i-a târât în groapă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericire (cum alta nu!)

oraş minuscul
casă în miniatură şi oamenii tăi
ca nişte furnici pregătindu-şi aşa de firesc
materia zilei următoare/ sensul...

câteva mere golden şi 4 boabe de strugure
flori dantelate de mazăre / vreo 2 fasole
aceste etichete animate urcând curcubeu:
mireasma nepervertită a narcisei

! pentru că ea
pentru că el
pentru că amândoi

n-au întârziat indecent
într-o lume
înstrăinându-l
pe Dumnezeu

"vitraliile păstrează cerul" – e doar un fel de a spune!
recipientul perfect – sufletul celui care cu preapuţinul din multul
a ştiut constant să se declare mulţumit

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu suntem aici!

încercăm pronunţarea cuvintelor
reuşim partea infimă de început
restul este luat în posesie
de un fel de ape... de timp...

[arrière-fond... sugestie... sentiment impresionist]

ochii ni se adâncesc într-o prăpastie
gesturile devin frugale ca de anxioşi
parcă eram într-o familie... parcă într-un supermarket?!
avem minima grijă să fim politicoşi!

o sonerie sau un clinchet!
surpriza mimată a evenimentului antologic!
aerul acela de viaţă!
rochia apretată şi alura de galben
silueta de-abia descinzând
cu iuţeala fericirii pierzându-se
în irealitate!

şi foarte probabil

ne-am putea speria unii de alţii
ştim sigur că suntem fraţi!
reîncercăm pronunţarea cuvintelor!

*
oamenii aceştia – noi!
dintr-un prezent fantasmagoric
obosiţi de moarte în simularea neîntâmplatului
artiştii mediocri neînstare să se prefacă

pe scenă povestitorul rece
consemnând fără oscilaţii vocalice fără afecte
istoria în statistici exacte [pentru urechile cui?!]

nimic dramatic nimic care să impresioneze până la sânge
dusul la groapă ieşirea din utere trădarea din dragoste... mai-nimicul

... se crede pe scenă! habar nu are
cum despre el însuşi altul povesteşte...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Dis)continuităţi

oamenii care privesc
din exteriorul sentimentului
până când muzica gravă se subţiază
trece în altceva/ un decor de duzină
fără minima repercusiune în realitate

oamenii despre care nu poţi spune
dacă sunt trişti... dacă doar răi... nişte măscărici
dacă mâine se vor schimba văzând
copacii ăştia ca-ntr-un destin rătăciţi în frunze
şi câtă singurătate/ câtă strângere de inimă
când nepăsarea înăbuşă glasul!

dar ei trec/ deocamdată trec
ai zice că n-au cunoscut vreodată sugrumarea plânsului
nici ravagiile fericirii aduse la un moment dat de durerea suportată
când bolnav fiind te-ai făcut pasăre/ ai intrat în cer
cu cântecul l-ai ţinut de vorbă pe Dumnezeu
şi înapoi a curs timpul în grădini cu magnolii şi egrete

oamenii trec pe lângă
toţi copiii aceştia care altfel vor creşte
pentru că n-au avut cum
să-şi recunoască mama
în clipa în care au văzut-o prima dată
şi ea a plecat definitiv

oamenii ăştia poate sunt tocmai copiii aceia
şi atunci copacii trebuie să-şi poarte singuri de grijă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În gol

viaţa continua să se deruleze
de mult se difuzase episodul final
nu mai simţeam nici măcar oboseala
exasperarea de a repeta una şi aceeaşi temă

repetiţia dilua simţurile
sentimentul primejdiei
o mână uriaşă frământa vocile
amesteca trupurile

de aceea poate narcisele îşi pierduseră
apartenenţa la clasa filelor albe
portocalii înfloreau inodor
într-un manual alterat
de trecerea degetelor şi a timpului

văzută dintr-un tablou
viaţa era cântecul monoton la flaşnetă
într-o după-amiază nenumită
în care deposedaţi de tragic

oamenii

ieşiseră la o promenadă

ne dezbrăcam eul ca pe haină
ieşeam insidios... ieşeam...
figurine alterizate aglomeram străzile
cu paşi în reluare care nu scriau
mai nimic

poate doar
această iluzie fărâmiţată
în care ultimele rămăşiţe
ale bateriei universale
ne făceau să părem
încă o vreme
vii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De o parte şi de alta

distanţa asta dintre mine şi tine
trecută cu vederea de restul
atât de bine simţită de noi
fără a fi fost măsurată vreodată
nici măcar comparată cu ceva
într-o noapte târzie de anotimp straniu când mucul de lumânare a suplinit lipsa de prezenţă a lunii şi toate maşinile cosmice au oprit în faţa liniei ferate.

să fi trecut o veşnicie!

şi Dumnezeu era liniştit
nu se îndoia că n-am avea fiecare
pe cineva suficient de aproape

*
eu atât de aproape de viaţă
tu atât de aproape de opusul ei

eu atât de aproape de moarte
tu atât de aproape de opusul ei

sufletul tău/ meu ca un firicel traversând clandestin să ajungă la mine/ tine
zdruncinătura!
oameni cu priviri novice
spunându-şi că timpul nimerise
în şoseaua ciuruită
pe care odată şi odată
avea s-o astupe cineva

**
nimic nu ne-ar fi putut apropia mai mult
decât felul acesta subtil de-a te face părtaş vieţii
decât felul acela cutremurător de-a mă face părtaşă morţii
[sau invers... ce mai contează?!]
într-o simbioză aparte
numită iubire

dovadă
floarea de cireş incapabilă
de acte discriminatorii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi mine

rămânea marea asta
o lume care primejdios începea nu părea
a vrea să se sfârşească

un ţipăt multiplicat
mirosul mult prea sărat... algele... gândul străvezit
şi inima pe punctul de a se desprinde
pradă pescăruşilor în trupuri alteraţi

cuvintele intră insidios în semnificaţie
la fiecare jumătate de sens o capcană:
îmi ţin tâmplele respiraţia plânsul
încerc să nu fiu cea mai vinovată

ca-ntr-o hipnoză lumina îmi amestecă glasul
printre valuri printre nesfârşite coridoare-ale timpului
amprenta chipului trădat – o casă atât de singură!

corabia se izbise undeva departe
de o poveste în faldurile căreia treptat îşi pierdea memoria
nici urmă de îndoială nici atât de moarte!

şi totuşi eu!

cu vârful degetelor de-abia atingând
linia fină care desparte
cuminte ca-n faţa unui pluton de execuţie
nu mă încumet
cu propria viaţă să-i testez lipsurile
gradul de scrupulozitate

în spate
nisipul sănătos poartă la fel de firesc
trupul cochiliilor şi dârele sângerii
ale tălpilor alergând alergând
prea mult să nu se oprească... să vadă

copiii înalţă zmeie
verbele se conjugă obişnuit la prezent
şi oamenii... oamenii încearcă din răsputeri
dramul minuscul de fericire să nu-l piardă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măcar, din când în când, opreşte-te din agitaţia ta zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de viaţă, respiră liniştit şi spune-ţi: sunt fericit cu desăvârşire. Nu căuta nici un motiv pentru această fericire pentru că această fericire nu ar mai fi decât dependenţă şi s-ar sfârşi odată cu sursa ei. Dar fericirea care este una cu viaţa tuturor formelor de viaţă nu se va sfârşi niciodată pentru că atunci când s-ar sfârşi viaţa în univers de fapt s-ar sfârşi şi timpul şi n-ar putea exista nici o secundă fără viaţă. De aceea, oricât de mult ar părea să dureze posibila lipsă a vieţii din nivers, ea nu va dura deloc şi mereu va fi viaţă şi mereu va fi Dumnezeu şi mereu tu vei fi una cu el.

Constantin Luntraru în Om înspre înger (2006)
Adăugat de Sanda Mures
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Revoluţie un glonţ rătăcit

La Revoluţie un glonţ rătăcit care m-ar fi căutat
Mi-ar fi curmat viaţa plină cu deşarte speranţe
Atunci drumul era clar şi limpede, drept şi cinstit
Astăzi suntem în mlaştină captivi fără orizont
Zările s-au întunecat, vântul e rece,
Lupii urlă în păduri necunoscute
Timpul nostru s-a scurs în clepsidra şansei
Am îmbătrânit odată cu drumul pierdut
Ne dor oasele şi bolile muscă din carnea trupului
Noi, revoluţionarii de la 89 nu mai luptăm pentru nimic
Am murit deja dar noi nu ştim
Speranţele au zburat ca şi cum n-au fost
Vorbim în jur şi nimeni nu ne înţelege
Încet, încet ne împinge drumul pe marginea prăpastiei
Nu mai e nevoie de soldaţii care au câştigat lupta
Ne fac trădători şi încurcăm ordinea
Să stai o clipa nemişcat încleştat în raţiunea gândurilor
Unde am fost pe drumul nostru şi unde am ajuns
Nu e bine
Şi-atunci mai bine,
La Revoluţie un glonţ rătăcit care m-ar fi căutat
Mi-ar fi curmat viaţa plină cu deşarte speranţe.

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp util

respiraţia ta uitată
undeva pe fundul genţii mele cu de toate
şi cele 5 minute rămase

mersul meu de la un capăt la acelaşi
într-o cameră ca un peron
privirile mecanice ale falşilor călători
îmbarcându-se în imaginaţii deficitare
în fapt colţii scoşi de această singurătate

5 minute în care

îmi refac fardul
sun un prieten... poate un vecin
urmăresc hoţul de lumină personală
simt soarele înainte să se prăbuşească

nimic din toate acestea!

scap o scamă precum o iluzie cosmică
bâjbâi ca după comutator
prind rujul galben
mai să-ţi sugrum respiraţia

te simt viu

şi asta mă ţine în viaţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agonie

oamenii ăştia subetajaţi plimbându-se
în cămaşă de forţă... într-o lesă
prin faţa ferestrelor prăbuşite
dintr-o inimă

cu amintiri parţiale şi spasme
bâiguie prin albul tristeţilor de magnoliu

această rămânere în tăcere ca-ntr-un surghiun
din care numai iubirea te scoate

ei pun un fel de afişe
automat îşi conectează
golul tâmplelor
la surzenia mută
a cuvântului

nu îndrăznesc
să aprindă lumina
nici s-o stingă
pentru totdeauna

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către bunicul meu, învăţătorul Marin Păunescu

"Tu să te ţii de carte, măi băiete" (M.P.)

N-am apucat, iubite tată-mare,
Să-ţi scriu, altundeva şi altcândva
Deşi, probabil, tot ce-am scris în viaţă,
Este răspunsul meu pe adresa ta.

Te rog să-mi ierţi această tutuială,
Dar a mă mai preface este greu
Şi-atunci când m-adresez cu "tu" înseamnă
Că te tratez ca şi pe Dumnezeu.

Învăţătorul meu cel mai de seamă
Ai fost şi eşti şi cred c-ai să rămâi,
Tot ce-am aflat în viaţă de la tine
E şi acum temeiul meu dintâi.

Şi după viaţa ta de dascăl tragic,
Nici pensie nu ai avut în sat,
Pe patul morţii te-a găsit scrisoarea
Şi pensia, zadarnic, ţi-au mai dat.

Dar mi-ai lăsat o moştenire sfântă,
Ca să mă bucur până la sfârşit,
Această biată limbă românească,
De-al cărei duh m-am învinovăţit.

Mi-a mai rămas o urmă de la tine
Pe care aţi ascuns-o în pământ,
E sabia din frontul vieţii tale
De la Mărăşti, rănitul nostru sfânt.

Ai fost un liberal până la moarte,
Dar trebuie să afli faptul prost
C-ai tăi trădează dreptul limbii noastre
Şi iau în glumă jertfa care-aţi fost.

Nu ţi-am urmat ideea şi credinţa,
Dar azi, când ţara-i bună de spital,
Îmi vine să-mi iau gândul, tată mare,
Şi să devin cu forţa liberal.

S-a dezechilibrat această ţară
Şi limba ei s-a pervertit grozav,
Încât, în plină libertate, iată,
Românul a ajuns un simplu sclav.

Îţi mulţumesc de limpedea fântână
Pe care mi-ai făcut-o între vii,
Dar s-a surpat şi nu opresc nici boii,
Că ea ni-i viaţa, trebuie să ştii.

În rest, sunt toate rele, tată mare,
Ţăranilor le este tot mai greu,
Că uite, în această lume hoaţă,
Mereu e-n alte sate Dumnezeu.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi (a două ediţie, adăugită) (ianuarie 1998)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai important exerciţiu în drumul către fericire este cunoaşterea de sine. Pentru asta nu ai nevoie de vreo pregătire specială. Este suficient să-ţi observi reacţiile la stimulii zilnici şi să experimentezi puţin cu propriile tabieturi -în felul acesta poţi afla ce îţi face plăcere. Fiecare va descoperi propriile răspunsuri la această întrebare. Există şase miliarde de oameni şi şase miliarde de căi spre fericire.

Stefan Klein în Formula fericirii
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifestul călcătorului pe nori nu are nevoie de semnături

nici de autoritate nici de publicitate
de pe această platformă pot să-mi strig durerea
cu desăvârşire fără strop de îndoială
ca pe o imensă bucurie nimănui
ecoul ecoului va răsuci fiecare geamăt
ca pe o renunţare la moarte prin acceptarea ei
apoi îmi voi desena iubirea dintr-un curcubeu
iar tu nu poţi să-mi iei viaţa
pentru că eu nu am aşa ceva la purtător
sunt un suflet nemărginit dar schilodit de trup
mult prea liber ca să mă supun unui ritm
mult prea sălbatic ca să fie călărit
aproape alb aproape volatil aproape mut
la graniţa dintre două imensităţi
momentul embrionului

în lipsa dorinţei niciun univers nu s-ar naşte
sau ar fi la fel de schilod precum această poezie

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valentine's Day ar fi perfectă, dacă cel mai umil om de pe această planetă ar primi un strop de iubire adevărată măcar în această zi! Sunt tineri imobilizaţi la pat, condamnaţi la lipsă de mişcare şi dependenţă de toanele altuia pe viaţă, sunt bătrâni aruncaţi prin azile, copii abandonaţi... Ar fi minunat să se simtă doriţi o secundă! Dacă lacrimile lumii ar fi şterse, cel puţin în această zi, ar fi o sărbătoare perfectă, pentru că multe poveşti siropoase de iubire sunt atât de false, încât produc greaţă!

Elena Stan
Adăugat de Elena Stan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ai venit de nicăieri şi dacă e undeva, unde trebuie să ajungi, atunci trebuie să ajungi Aici. Dar Acum unde eşti? Pentru că atâta timp cât călătorim cu gândul care e dependent de corp, nu putem vedea că nu putem veni de undeva şi ajunge undeva, deoarece suntem veşnic pretutindeni. Dacă Sinele e veşnic, se pune problema să fi venit de undeva, există pentru el spaţiu-timp ca să poată călători undeva? Şi unde ar vrea să se ducă Întregul, când el este Totul? O imagine ar vrea să călătorească la Sine, dar Sinele nu are nici o imagine. Pentru că gândul nu se poate topi în această clipă, inventează astfel de nostalgii de rahat: "Ah, dacă aş ştii primul meu strămoş în sfârşit aş afla cine sunt eu. Odată ce ai căzut în această cacealma psihologică eşti terminat. Oare înainte ca să ştii de unde ai venit şi unde trebuie să ajungi, nu ar trebui să afli mai întâi cine eşti tu? Dacă nu eşti călătorul, dacă nici măcar nu ai fost născut vreodată?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce a adus nou creştinismul în lume nu este nici iubirea, nici păcatul, nici pe Dumnezeu şi nici măcar pe îngeri. Toate au fost înainte şi oamenii au trăit şi au murit cu ele. Dar ei n-au trăit şi n-au murit cu voluptatea de a muri. Sub toate inimile creştinismul s-a instalat ca un spin. Şi ele s-au dilatat de câte ori înţepăturile lui nu le atingea marginile. Căci petele roşii au fost totdeauna deliciul ascuns al creştinismului, şi martirii lui n-au făcut decât să transfigureze cosmosul într-o mare de sânge. Ei au plâns lacrimi roşii, ca tot creştinismul de altfel. Sinistrul înfrânge sublimul în această religie de amurguri incendiare.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arrière-fond

seara debutează fără nume
acest spectacol frugal lipsit de pretenţii
mulţumindu-se cu droaie de figuranţi
veniţi de undeva de la capătul lumii
într-o nepăsare... într-o neputinţă
inevitabil atraşi de gaura neagră
a unei scene îndepărtându-se

*
aplauzele stârnesc
albastru-cu-vid
stupoare!
prin tine umblă
vietăţi cu priviri închise
contaminându-te

enunţurile urmează aceeaşi traiectorie circulară
nicio revelaţie nu se schimbă în duminici!

**
gândul de-a nu mai fi
trezeşte absurdul
revolta omului mic împotriva zeului
puţin ridicolă puţin anapoda
această intempestivă ieşire din sânge

***
supliciul cel mai mare
să te prefaci că exişti afectiv
când nici măcar Dumnezeu n-ar putea identifica
vreo diferenţă între tine şi lucrurile sale
îţi rămâne ce-i drept pârtia aceasta ambiguă
pe care formal îţi dai drumul
în virtutea funcţiilor mecanice

şi râzi şi eşti fericit şi pierdut şi murdar... şi râzi... şi eşti...

****
robotic lumea se va aranja
la poalele muntelui ca un public
vor trosni floricele din plastic amnezic
simulatoare perfecte vor da o iluzie
se vor abţine îngeri
să cadă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem lumea. Lumea este tu şi cu mine, lumea nu este separată de tine şi de mine. Noi am creat această lume - lumea violentă, lumea războaielor, lumea diviziunilor religioase, sexului, a anxietăţii, a lipsei totale de comunicare dintre noi, cu nici un simţ al compasiunii, sau al consideraţiei pentru un altul. Oriunde ai merge, în orice ţară din această lume fiinţele umane, adică tu şi ceilalţi, suferiţi. Suntem anxioşi, suntem nesiguri, nu ştim ce urmează să se întâmple. Totul a devenit nesigur. Peste tot prin lume noi ca fiinţe umane suntem îndurerate, speriate, anxioase, violente, nesigure pe tot, instabile. Există o relaţie comună între noi toţi. Noi suntem lumea în esenţă, practic şi în mod fundamental. Lumea este tu şi tu eşti lumea. Realizând asta într-un mod fundamental, profund, nu într-un mod romantic, nu într-un mod intelectual vom înţelege că problema noastră este de fapt o problemă globală. Nu este problema mea sau problema ta personală, este o problemă umană.

citat celebru din Krishnamurti
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nici un fel de calendar

Această viaţă nu-mi aparţine –
Renunţă la dorinţa de-a avea ceea ce au alţii.
În acest fel vei în siguranţă.
"Unde, unde pot fi la adăpost?" întrebi tu.
Aceasta nu-i o zi pentru a pune întrebări,
În nici un fel de calendar.

Această zi este conştientă de ea însăşi.
Această zi este o iubită, pâine, duioşie,
Mai manifestă decât o pot spune vorbele.
Gândurile iau formă din cuvinte,
Dar lumina zilei este dincolo şi înainte
De gândire şi de imaginaţie.

poezie de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!