Misanthropy

Plămânii îmi sunt pătrunşi de praf şi de asfalt,
de oseminte, de mirosul oaselor umane.
Carnea noastră prinde miros
de carnea celuilalt,
şi un lichid vâscos
se prelinge pe zidurile
ce ascund înăuntrul lor capcane.

Se tem câţiva să-şi înlăture veşmântul
ce le acoperă naturaleţea şi trupul animal
în care sunt prinşi.
Mă tem şi eu să dau la o parte, dar nu veşmântul,
ci trupul ce-mi ţine prizonier spiritul
ca într-o fortăreaţă carnală, de teama
celor curioşi şi a mizeriei.

Duhoarea cărnii arse de soare, pe viu,
mă sufocă şi simt tot mai mult
că intră prin carnea mea
să-mi devoreze plămânul adult.

Deschid fereastra comorilor
să văd verdele cerului
şi albastrul arborilor,
prin geamuri de oţel ce mă închid
ermetic în pivniţa eului.

Închid apoi ferestrele mele
căci am văzut destul panorama
ce-mi lasă-n fiecare zi un gust amar
şi-o impresie nenorocită:
că oamenii merg, morţi, pe picioarele lor
zâmbind veseli în zi însorită...

poezie de Ionuţ Popa din Valuri (18 mai 2007)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur cu ceilalţi

Carnea acoperă osul
şi mai e şi o minte acolo
şi uneori un suflet
şi femeile sparg
farfurii de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-l găseşte pe celălalt

Doar îl tot caută
târându-se-n sus şi-n jos prin paturi.

Carnea acoperă osul şi
carnea caută ceva mai mult decât carne.

Nu avem absolut nicio şansă:
suntem captivii aceleiaşi sorţi.

nimeni nu-l găseşte niciodată pe celălalt.

Ghenele oraşului sunt pline
parcurile de rable şi vechituri sunt pline
casele de nebuni sunt pline
spitalele sunt pline
cimitirele sunt pline

Nimic altceva nu-i deplin.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog

e atâta tăcere, atâta singurătate aici,
încât te întrebi:
cum de se mai leagă cuvintele?
ce le mai ţine împreună? sensul?
el a dispărut demult.
el a dispărut odată cu oamenii care
l-ar fi putut înţelege.
am mai rămas numai eu,
vorbitorul din peşteră,
aş putea să vorbesc toată viaţa,
preţuind cuvintele, căutând sensul
în această singurătate de neînvins.

dar mi-e teamă, mi-e teamă de cuvintele mele
şi de ceea ce ar putea deveni!
e de ajuns să le rostesc ca ele
să prindă consistenţă
şi carnea lor, ce e carne din carnea ecourilor,
să se întărească.

cuvintele mele devin lilieci,
au pieliţă şi braţe întinse să mă ucidă,
sunt fără astâmpăr, sunt apăsătoare cuvintele mele,
de aceea mă ascund de ele tot mai mult
în inima peşterii.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sentiment

O arsură îmi cuprinde trupul
Arzând până la scrum trecutul
Purificând totodată scutul
Ce-mi proteja trupul.

Mă deschid încet, încet
Raţiunea trece pe-un mod mai lent,
Inima pulsează sentimente
Iubirea ma cuprinde pe îndelete.

Aripi noi mi se deschid,
Înălţându-mă deasupra norilor
Iubind prin puterea culorilor,
Nu pot să mă mai închid
Încătuşat intr-un mare vid!

poezie de Miron Iustin (24 iulie 2016)
Adăugat de MIRON
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ma trezi...

Nu ma trezi cand visele-mi sunt pline,
Cu tine si-o ploaie calda de vara,
Ce-mi spala trupul si-mi ridica dorinta,
Sa-ti cuprind pieptul, iubit de o alta.
Daca te vezi in visele mele,
Nu incerca sa te-apropi de mine,
Ramai pribeagul asezat pe o banca,
Si priveste cum ploaia, imi saruta carnea.
Nu ma trezi in clipe ce-mi sunt,
Dulceata din raiul gustat in trecut,
Nu-mi atinge visele ce-mi nasc fericire,
Tu esti trecutul, ce mi-a schimbat soarta.

poezie de Adelina Cojocaru (2 iulie 2016)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe străzile din mine, vânătoarea...

Ce străzi pustii scâncesc sub felinare!
Sunt bulevarde-ntregi prin carnea mea.
Şi fiecare pas străin mă doare
Când calcă pe un vers de catifea.

Se răzvrătesc poemele din sânge
Şi năpârlesc de straiul ce le-am dat,
Sonetul meu de gală, astăzi plânge,
Că, la un colţ de stradă, l-am uitat.

E-o dimineaţă ca o noapte-adâncă.
O scară de mătase de-aş avea,
Aş tot urca, s-ajung la tine, stâncă
Ce muşti cu foame din lumina mea.

Să-mi caut muza-n miezul de tăcere
În care mă tot chemi, cu-n zâmbet trist.
Ai gust sălciu şi gust amar de fiere
Şi-n tine, cum să râd şi să exist?

Pe bulevardul principal se strigă,
Un ţipăt mă despică, ca un cnut,
Ce-mi biciueşte trupul de ferigă
Şi tu nu eşti să-mi fii duşman şi scut.

În cârciuma vetustă-ţi bei licoarea,
Pe-o stradă mică lângă atriul meu
Şi regizezi cu ciudă vânătoarea
De îngeri ce-l iubesc pe Dumnezeu.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie de vară

În ploaia de vară trosnesc mugurii iernii,
Petale de gheaţă albesc pământul
Rănindu-i inima fierbinte.
Iarna-şi înfige colţii în trupul verii
Sfâşâindu-i veşmântul dantelat
Cu albastrul cerului, cu verdele câmpului
Cu freamătul pădurii şi triluri de păsări.
Din pământul lovit curge sânge,
Rănile i se închid cu greu,
Suferinţele nu trec aşa uşor,
Nimic nu e la rostul lor,
Şi se-ntreabă de unde vin
Şi cât vor să mai stea peste noi
În plină vară mugurii iernii.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean şi ferestrele înalte şi arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperişul e făcut din scoici care se deschid şi se închid după cum se mişcă apa. Şi în fiecare scoică e un mărgăritar de preţ; numai unul şi ar fi destul să împodobească măreţ coroana unui rege.

Hans Christian Andersen în Mica Sirenă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimii mari

Când vorbesc, îţi curg lacrimii mari pe faţă
Nu te strîng în braţe şi mie lacrimile-mi vor cădea!
Dar te strâng atât de tare, încât încep să plâng
Şi închid a mele pleoape şi trag a mea perdea.

Rămân cu tine în noapte, să-ţi fiu în preajmă, strajă
Căci tu esti fructul însinemi şi eu sunt doar o coajă
Se închid ochii lângă tine, dar nu mă duc în somn!
Mă acopară a ta mână şi n-am cum să adorm.

Şi dimineaţa-mi pare, de parcă am visat
Cum îmi stăteai în braţe şi eu stăteam pe pat
Şi-ţi aud a tale buze, la ureche cum şoptesc
Îţi iubesc eu trupul, dar sufletul tot ţi-l urăsc!

Şi dinadins îmi spui, că tu eşti lângă mine
Îmi simt sângele slab şi umbra ta spre mine vine
Căci am carnea moartă şi mâinile-s de ger
Şi ochi mei de plumb, cu ploapele de fier.

poezie de Ilie Dragomir (9 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul

Sărutul

Cum aş putea ascunde urma
Săruturilor ce-ai lăsat pe trup,
A gurii flămânzite forma?
Să-mi sfîşii carnea? Să mi-o rup?

Mă arde şi acum sărutul
Şi gura ta cu-a ei văpaie,
Ce-mi tatua odată trupul...
Nu pot să-l curăţ stând în ploaie!

Scald trupul meu dogoritor
În sloiuri albe, mari, de gheaţă
Să scap de forma buzelor,
Dar clocotesc şi le dezgheaţă!

Mi-ai pus peceţile de-amor,
Să nu-mi mai vadă nimeni trupul,
Să port pedeapsa buzelor
Şi să le simt mereu, sărutul

poezie de Florentina Mitrică (22 august 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carnea se întinde tot mai mult ca o cangrenă pe faţa pământului. Nu ştie să-şi impună limite, continuă să se lăţească în ciuda eşecurilor sale, îşi ia înfrângerile drept cuceriri; carnea n-a învăţat niciodată nimic. Prin esenţă, ea stă sub autoritatea Creatorului, care şi-a proiectat în ea instinctele ticăloase.

Emil Cioran în Demiurgul cel rău
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marşul îngerilor

nu toţi îngerii au aripile crescute
sunt îngeri care nu mai zboară
şi-s îngeri ce-au uitat că-s îngeri

din zborul îngerilor nasc aducerile-aminte
şi aripile lor în freamăt bat s-alunge-întunecimea
dar nu toţi zboară în tărie şi-s îngeri care-şi pierd copilăria

tristeţi umane săpa-n carnea de lumină
şi trupul li se umple de cenuşă
priveşti prin ei şi vezi în depărtare, o altă lume dincolo de uşă

pământul s-ar sfârşi în chinuri
de n-ar fi paşii lor să îi aline carnea
noi umplem zărea de cenuşă, ei înverzesc cu un surâs cărarea

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga

Iar am căzut sub lemnul crucii mele
Mândria cărnii mele simt cum geme
Strivită, amestecată în pământ
Încearcă de ţărână să se spele
Lemnul în drum prăfos abandonând.

Să fugă ar vrea, departe în patru zări
Să nu privească înapoi nicicând
Să caute tot timpul noi cărări
Să se arunce în mii de desfătări
Chefuri, huzur, întruna petrecând.

Dar toate aici facute sunt să piară
Aşa e legea aspră pe pământ
Şi carnea e menită să dispară
Însă din lemnul crucii poţi croi o scară
Spre infinit, scăpând de legământ.

Iar am căzut sub lemnul crucii mele
Ma opintesc să pot privi spre stele
Sudoare simt din carnea mea cazând
Ma rog numai atât, să am putere
Să-mi duc până la capăt crucea pe pământ.

poezie de Daniel Uritu (2010)
Adăugat de Daniel Uritu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur cu toată lumea

carnea înveleşte oasele
şi ei pun şi-o minte acolo
şi uneori şi-un suflet
şi femeile sparg vaze
de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-şi găseşte
perechea
dar o ţin tot într-o
căutare
târându-se în paturi
afară din paturi.
carnea înveleşte oasele
şi carnea caută
ceva mai mult decât
carnea.

n-avem nicio şansă:
suntem prizonierii
aceluiaşi scenariu.

nimeni nu-şi găseşte
perechea.

gropile de gunoi pline
ospiciile pline
spitalele pline
cimitirele pline
nimic altceva
plin.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Dan Sociu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văd carnea din jurul meu. Văd carnea mea şi cea de pretutindeni. Hoit dulce şi-nduioşător. Prin ea învaţă duhul ce e cald şi frig; prin ea se caţără viermii în idei.

Emil Cioran în Îndreptar pătimaş (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi fi femeia...

Mi-ai zis să-ţi intru în suflet
şi să dansez,
un dans de lebădă desprinsă din apele cerului,
să fie ca o dezmierdare a acelor braţe
ce s-au nuntit în dumnezeire!
Cu părul răvăşit şi albastru de atâtea ploi ce l-au atins,
aşa voi dansa în tine,
cu acel zâmbet de curcubeu ascuns,
ce îl avea Eva, când ţinea mărul strâns în palme...
Da, voi fi femeia din tine,
acea taină cu gust de iarbă neatinsă,
cel mai fierbinte vis, un ţipăt
prin sângele cuprins de cei mai nerăbdători muguri,
femeia care îţi va săruta trupul
într-o continuă beţie,
dansând în tine până ce carnea ta
va prinde gustul ei!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge

ninge peste oraşul ruină
şi câini vagabonzi
peste oameni cu mersul mecanic
de miriapozi

ninge peste mâna întinsă-n abis
cerşind în avans din ziua de mâine
sau scormonind în gunoaie
după aruncata fărâmă de vis
după bucata de pâine

e-n jur atât de curat
căci iarna curge şiroaie
şi totul îmbracă în alb
până şi gândul
şi ponositele straie

închid ochii
pentru o clipă voi uita
că sunt un proscris
o să am ce mânca
voi trece şi prin paradis

apoi voi sări prin zăpadă
fericit de-atâta nins
chiar dacă viscolul bate
şi frigul îmi intră în oase
de mi-e carnea un chin
şi n-am Doamne
cui să mă-nchin...

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi oarecare

e ziua în care plouă
în pământ, mâini invizibile închid ferestrele prin
interior
muşuroiul furnicilor devine buncăr pentru toţi
evadaţii din ei înşişi
dincolo de marginea ploii, se deschide concretul
şi viaţa are alt sens – îmi îngân făcându-mi
curaj
dar pe apa căzută din cer nu se mai ivesc
corăbii cu Noe în ele
cu ferestrele-nchise ascult ecoul paşilor morţii
pe ape corăbierii par deja înecaţi şi îngropaţi
în propriile corăbii. apele se dezleagă de
ţărmuri, de pietre, de ele însele
mă dezleg şi eu
adulmec. nici pământul nu mai miroase a
trupul meu; el şi-a închis toate capacele-n cuie

evadez

într-o ţară de piatră, mă fac mică, alunecând ca
pe tobogane şi multiplicându-mă în baloanele
apei. devin transparentă. prin mine se pot
vedea foarte uşor toţi oamenii care m-au
locuit, chiar şi motanul care mi-a tors în braţe
tot timpul
sunt străveche- constat- sunt de la întemeierea
lumii şi ţin în braţe nouă vieţi. nu sunt ale
mele, dar, din când în când, se mai deschid uşi
care dau în tunelurile lor şi prin care alunec
făcându-mă şi mai mică
atunci capăt culoarea portocalei. simt cum
creşte lumina şi mă aruncă din nou în mine, în
sinele din afara celor nouă vieţi pe care totuşi
le port ca pe nişte certificate de naştere surogat.
viaţa nu se măsoară în zile, din moment ce
actele sale de identitate sunt false.

poezie de Daniela Varvara din Lodebar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gusturi

Gust din mure şi din fragi
Cu dulceaţa lor mi-s dragi,
Dar când gust din carnea ta
Dulce-al ei e altceva.

Miros floarea multor tei
Ce parfum e-n jurul ei,
Dar parfumul tău să ştii
N-am să-l uit pân'-oi muri.

Drag mi-e câmpul înflorit,
Verdele abia-ncolţit,
Dacă ar fi din tot s-aleg
Dragă-mi eşti într-un întreg

Mult mai mult şi mi-e uşor
Să le spun cuvintelor,
Iubesc ochii tăi rotunzi,
Iubesc buzele-ţi când râzi.

Mâinile ţi le iubesc,
Sânii tăi îi îndrăgesc,
Mersul tău în legănări,
Trupu-ţi mirosind a flori.

Gust din mure şi din fragi,
Simt parfumul lor dibaci.
Miros florile de tei,
Galbene cu clopoţei.

Mă îmbăt de-al tău parfum,
Cum ţi-l simt venind pe drum.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul şi-a făcut culcuş în inima ta

ca un hoţ înfigând ghearele
până în adâncul fiinţei
de aici vine teama de a nu încerca
să ieşi din veşmântul care te acoperă zilnic
mi se pare normal să lupţi cu mine
până la urmă cine sunt eu
nu-i aşa
sunt doar o pasăre cu o aripă frântă
şi când vreau
îmi rezerv dreptul să iubesc infinitul
cu toate brazdele lui aurii

frica şi-a făcut loc în sângele tău
iar eu
de aici
din capătul acesta de lume
simt cum pe buzele arse
o rugăciune prinde contur
până la urmă cine sunt eu să te judec
nu-i aşa
sunt doar o umbră
care îşi plânge paşii
pe nisipul vremii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că trupul e din carnea cerului
De ce mă rup
Ca floarea-n dricul gerului
Şi clipele se duc?

catren de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!