Regrete seculare

Ne-am intersectat la ciocnirea anotimpurilor,
nu era un capriciu,
nevinovaţi cuceream capela zbaterii noastre
în lumina portocalie a semilunii la perigeu
Clipe minunate treceau printre îmbrăţişări candide
confiscând felii uriaşe din puritatea faptelor noastre
împărţite cu porţiile predestinate nouă
Înfioraţi nu puteam să dăm înapoi mângâierea vorbelor blajine
Şi-n fiecare clipă ne înălţa şi proiecta apropierea lui.
Ţâşneau cuvinte într-o baie caldă de culori ireale
catapultate din trambulina cerului
proiectând castitatea într-o credinţă invizibilă
lăsând praful ceţos să dividă scena în două părţi inegale.
Emanam curenţi hipnotici unul către celălalt alergând în cerc
exact ca doi copii captivi poruncii milenare
ne stăpânea o singulară şi inimitabilă fericire!
După aceea a început zbuciumul dezastrului nostru...
ne ceream iertare pentru vina de a fi păcătuit în spaţii plauzibile
ne loveam fără milă cu biciul părerilor de rău
ne încurcam singuri aruncându-ne afurisenii personale
ne ostracizam nemiloşi oboseala spiritului hăituit
ne certam de vini intersectate
ne blestemam obosiţi aspiraţiile încurcate
ne nimiceam cu anatema jertfelor pline de cusururi
ne autoflagelam pioşi dar furioşi în egală măsură
pentru vina de a fi avut inspiraţii divine.
Nu aveam timp de auto-compătimiri succesive
credeam că lumea se sfârşise pentru noi!
Însă visul nu ne-a lăsat singuri şi ne-a unit
într-o curioasă şi suspectă comuniune tocmai în luncă
lăsând lumina întunericului să se destrame lent
în urma secolului următor.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort. Odă luminii

Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Şi caldă erai, mai caldă decât noi...
Lumină topită în noroi!

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis
rece,
şi timpul a trecut mai lent
aşa cum totul trece
prin noi,
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis...
Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Te-am avut, te-am pierdut
şi-n ceruri răsare o umbră –
e noaptea noastră,
a celor pustiiţi.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Sus... departe încă...
Mâna ta se stinge în picături de ceară
şi-mi străpunge grumazul
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Şi din căderi învaţă apa
să urce până la nori
în noaptea nopţilor, adâncă.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

România eternă

De două mii de ani
cărăm în sufletele noastre
pietre,
pentru a înălţa templele
din visele dacilor;
nu pentru a-i întrece
pe babilonieni,
ci pentru a oferi
un adăpost gândului nostru
şi pentru ca rostirea străbunilor
să n-o împrăştie vântul.
Pentru că nu aveam
armele la îndemână,
trebuia să aruncăm
uneori
cu ele în cei ce voiau
să ne răpună.
Pentru ca să învingem
risipirile
ne zideam în piatră
iubirile.
De două mii de ani
apele curg
surpându-ne pietrele
implantate ca vetre,
dar abia de curând
ele se-adună,
se-ncheagă,
se-nalţă,
după culoarea gândului nostru
şi după visul de suferinţă al străbunilor.

poezie celebră de Marin Corneliu Dobre
Adăugat de Alin Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul ne-a unit

Ne-am unit destinele într-un miez de toamnă.
Când frunzele cad alene de pe ram,
Când fierbe vinul în butoaie
Şi soarele răsare din ce în ce mai rar la geam.

Ne-am unit destinele într-o seară de toamnă,
Într-o seară ca din poveşti.
Mi -ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă...
Şi veşnic o să mă iubeşti.

Trec anii peste mine, peste noi,
Dar nu o să uit ziua cea de toamnă.
Când am jurat să fim în doi
Şi tu mi- ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă.

Ştiu că nu avem tot ce ne-am dorit,
Dar dragostea noastră ne ţine împreună.
Poate destinul ne-a unit,
Ca să facem lumea puţin mai bună!

poezie de Vladimir Potlog (30 octombrie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge codrul

Plânge codrul şi suspină
Fiindcă moare fără vină
Că nicicând nu ne-a trădat,
Ne-a fost frate-adevărat
Ne-a dat lemn să facem case,
Fluiere, viori frumoase,
Şi pătuţuri la copii,
Şi-alte lucruri mii şi mii.
Ne-a ascuns când ne-a fost greu
Şi ne-a ocrotit mereu,
Iar când am ajuns bătrâni
El ne-a pus bastoane-n mâini
Ne-a dat lemn pentru sicrie
Să dormim pe veşnicie
Şi tot el ne-a înfipt întâi
Cruci de lemn la căpătâi.
Dar noi nu-i mai suntem fraţi
C-aşa-s oamenii, ingraţi
Sunt prieteni doar la bine,
Iar la rău uită de tine.
Plânge codrul că-i tăiat,
Însă nu ne-a blestemat,
Ci se roagă către astre
Pentru sufletele noastre,
Fiindcă într-un anume fel
Vom muri şi noi cu el.

poezie de Octavian Cocoş (12 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jocul iubirii

venise iarăşi toamna
eu încă scriam în vară cuvinte moi
iar în iarba verde
ne jucam, doi copii, amândoi

rătăceam, privind cum se scurg anotimpuri
venise-i de mult
într-o noapte globală
fiinţă în nefiinţă în doi

eram doi într-un gând
înnoptam aiurea prin parcuri
îmbrăţişări ireale, săruturi furate
rătăcind pe aleile toamnei în doi

treceau trecători pe stradă
venise şi clipa
uitasem de ea
eram singuri cu noi şi cu ea

eram un copil pe o bancă
veşnic timid
priveam către tine
oftând

se scuturau pe alei toamne letale
ştiam că vine iarna
ştiam că ninge în munţi
mă priveai zâmbind pe o rază de stea

dacă tu n-ai veni
eu pe cine aş iubi
atunci, jelui-m-aş cerului în vatra pământului
despre tine, despre mine

dacă tu m-ai privi încă o dată
eu pe cine aş avea
dacă te-aş iubi doar o dată
tu cu cine ai fi

erai pură, fierbinte
pielea ta mă ardea
sugera o chemare
ea, era ea

te priveam dezbrăcată
de gânduri, dureri şi de toate
cerul zâmbea
erai stea, doar a mea

mă săturasem să mor în fiecare iarnă
iar la sfârşit să fiu din nou damnat
trecuse cruda iarnă
topind zăpezile din noi

păstrasem în palmă
un mugur de suflet
va veni o primăvară târzie
pentru noi amândoi

te strângi între gene
când te frâng din mine
mă chemi, mă dai
dar ochii tăi, cui îi dai

cobori caldă felină noaptea în parc
mă întreb
de ce eu, dacă tu
dacă tu, atunci eu

au trecut clipe, zile, ani

trăim acum în labirint de suferinţe
am sfâşiat în zori veşmintele dintre noi
ce trist a fost, eu căutam un doi
dar cine azi mai suntem noi

te-am iubit, femeie
de ce-ai plecat atunci
lăsând în urmă lacrima şi dorul
şi mă întreb, cine suntem astăzi noi

şi plecai femeie, plecai
lacrima la sân îţi ajungea
păşesc pe cioturi de gând
căutând un pas către noi

acum, singuri amândoi
printre lacrimi, femeie
te-am mai sărutat o dată
la final

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flying in that silver world

bărbaţii erau aiurea
unul discuta despre s. x şi alte chestii de genul
altul despre fake wisdom şi alte chestii de genul
altul despre cer constelaţii g mic şi viteza luminii
iar toate acestea îmi apăreau ca un orgas. m închipuit
ca o dragoste falsă
într-un timp divizat în fişicuri şi aruncat peste umăr
ca atunci când murise bunicu-meu şi ăia toţi aruncau monede mici
din naiba ştie ce de păreau argintii în soarele verii

uneori îmi vine să şi râd, cum să discuţi cu o tipă despre s. x şi alte chestii de genul
bărbaţii sunt necesari ştiu îţi vine să râzi
mie îmi venea să râd când murise bunică-meu, de fapt după aceea
aveam nouă ani era vară o căldura toridă şi lumea aprindea lumânări
soarele ne-ar fi fost îndeajuns
lumea aprindea lumânări noi râdeam
eram în camera aceea albastră şi râdeam, eram pe atunci pe jos de râs
prea mici pentru a râde singuri
acum prea singuri pentru a mai râde

bărbaţii erau aiurea, aşa că începusem să cred în extratereştri
aveam o bilă oranj o luasem de la pet shop pentru mâţele mele
era o lume oranj un g mic un fel de k-pax în buzunare
îmi imaginasem cum venea îngerul lua mingea aceea oranj o învârtea
şi alte chestii de gen îngeresc
şi se făcea cum băiatul de trei ani din africa nu mai căra apă
şi nici fetiţa abia născută din karachi nu mai era ucisă cu pietre
şi toţi trăiau mai departe în lumile mele oranj
micul meu prinţ
mica mea prinţesă
iar pe undeva în fundal un eden inutil derizoriu
Şarpele înghiţit de Elefant

oamenii sunt naşpa
în fiecare noapte la 3 şi 5 minute o pasăre trece pe lângă fereastra mea
deasupra e cerul cu aceeaşi aglomerare de stele
ce rost ar avea să le cunosc numele
pe undeva e bunicu-meu de care vorbeam la început
ceva mai încoace primul nostru câine, apoi taică-meu şi toţi ceilalţi ai noştri
şi toate fetiţele ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
şi toate femeile ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
poate că şi tu te gândeşti la aceleaşi lucruri şi altele de genul
cât timp decupezi o clipă din orele tale şi o trimiţi către mine
cât pasărea stă de gardă lângă ferestrele noastre
o clipă
cât păsările de noapte să îşi întindă aripile

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două cuvinte banale

e o poveste
într-o zi îmi vei spune cum a început totul
eu am săpat un şanţ adânc în urma ta
şi au început să curgă cuvintele
dimineaţa mi-e teamă să calc pe podea
poate că a rămas un cerc trasat cu ochiul minţii
unde un tu şi un eu se prind într-o joacă

între două cuvinte banale
lumea noastră
iluzorie
tu cu faţa spre un capăt de univers
eu săpând şanţuri adânci
şi gustând cuvintele din carnea ta
într-o zi îmi vei spune câte cercuri am inventat
ca să ne putem atinge cu vârful degetelor

între două cuvinte banale
un tu şi un eu se prind într-o joacă
pe lângă noi trec valuri apocaliptice
războaie şi câte dezastre
dar nu avem timp să ne gândim la nimic
în lumea asta de rezervă inventată de noi
totul pare perfect
şi ne putem iubi în voie
chiar şi aşa
străini cum suntem

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orchid dust

te vei întoarce într-o bună zi
acolo unde lumina nu aşterne umbre
peste mesajele scrise pe ziduri
care nu mai există acum,
totul va părea la fel ca în prima zi:
golful, vapoarele, norii,
poate că mă vei chema
şi eu voi veni
poate

vom alerga unul spre celălalt tineri
spre o lume aflată pe moarte,
doar noi o vom vedea la fel ca altădată,
vom îmbătrâni cu fiecare pas
fără să ştim că timpul ne-a transformat
în statuete atât de fragile
încăt orice atingere
ne va fi mortală

nu privi înapoi,
în urma noastră se prăbuşesc vise
în zgomot de pleoape,
îţi spun să taci şi mă priveşti nedumerit,
nu înţelegi că suntem damnaţi,
că timpul ne-a ars mocnit în trupuri amintirile
şi înăuntrul nostru pluteşte o cenuşă nesfârşită,
cea mai mică şoaptă
ne va spulbera în cele patru vânturi

nu mă atinge dacă vrei să exist
orhidee uscată într-o carte
despre care nimeni nu-şi aminteşte nimic,
cui îi va mai pasa mâine
de ceea ce a fost
sau nu

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vina din apus

De ce, oare, înserarea e menită să se-aşeze
Peste ziua liniştită ce se-alintă-n Soare blând
Şi-i aşteaptă mângâierea, trup de clipe-abandonând
Sub atingerea de raze care vin s-o-mbrăţişeze?

Fermecat de albul zilei, o sărută, o iubeşte,
O învăluie-n căldura şoaptelor cum nu s-au spus
Şi-i promite nemurirea zilei fără de apus
Dacă vrea să îl urmeze, cu iubire, nebuneşte.

Îl privieşte-nfiorată, înroşită a-ntristare,
C-o întârziată rouă scuturându-se în vânt
Şi îi spune că rămâne-n locul ei de pe Pământ
Până când va fi cuprinsă de-aşteptata înserare.

De va fi să mai renască, într-o altă, nouă, zi,
Îi va fi doar lui aleasa, îi va aştepta lumina
Şi-i va cere să îi ierte şi alegerea, şi vina
Dintr-un timp în care altfel, ea nu înţelege-a fi.

Din privirea înroşită, razele-i alunecară
Într-o mare de-ntuneric unde, adormiţii zori
Cer să îi îmbrace-ndată în frumoasele culori
Ale altei zi ce-aşteaptă în lumină să răsară.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidul

Am construit un zid negru pentru spaţii albe
Ca două lumi diferite în care tu şi cu mine
Puteam trăi separat.
Era un zid intern al mizeriei umane,
Aproape invizibil din exterior.
Apoi noi am căutat cunoaşterea.
Eram bărbat şi femeie,
Dar căutam aceeşi cunoaştere.
Şi am tot căutat-o până când
Nu am mai simţit fiorul în noi,
Acel fior al iubirii.
Am căutat cunoaşterea în pofida iubirii,
Pâna când, într-o bună zi, am inţeles că
Fără iubire nu mai puteam trăi.
Cunoaşterea nu mai avea nici un sens,
Dacă deveneam cu adevărat şi definitiv
Inexistenţi.
Atunci am început să căutăm din nou iubirea
Şi am inţeles că trebuie să darâmăm
Zidul pe care îl construisem
Cu ceva timp în urmă.
Dar zidul devenise alb, iar spaţiile
Deveniseră negre.
Noi am încercat să-l dărâmăm,
Dar zidul rămânea mereu alb,
Pentru că el aparţinea doar lui Dumnezeu.
Atunci L-am rugat pe Dumnezeu să îl dărâme
Şi Dumnezeu a creat o fereastră în zid,
Ca să ne putem vedea unul pe celălalt.
Noi ne-am privit miraţi şi îngroziţi
În acelaşi timp,
Pentru că nu ne mai recunoşteam unul pe celălalt.
Şi am înţeles că relaţia noastra devenise
Imposibilă.
L-am mai rugat pe Dumnezeu să facă o minune
Şi Dumnezeu ne- a dat lacrima.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Inima mea este în stare să îmbrace toate formele tale,
Fiecare fior sa. l dezlege...
Toate dorurile sa le-nteleaga şi să le cante...
Toate plansurile sa le topeasca c-o atingere de lumina...
Potir de lumina şi iubire pentru insasi inima ta fiind...
Cer pentru soarele tau...
Şi uşa către rai deschizându-ti...
Izvor cu apă rece pentru setea ta...
Si-ntindere verde şi racoroasa pentru osteneala cărărilor tale...
Aşează-ti tamplele obosite intre palmele mele.. şi ele vor lua forma zvacnetului din tine,
Iar freamătul din adancuri varsa. l in liniştea braţelor mele...
şi-l voi topi in izvorul de viaţă al fiinţei mele,
într-o clipa inalta şi caldă,
urme pentru veşnicie lăsând în tine...
Usa templului inimii tale
în inima mea se deschide
Eu, religia iubirii fiind, adevărata religie...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raiul e gata să curgă

În palmele mele
s-a oprit pentru o clipă lumina,
să fluiere printr-un gât de pasăre,
provocând ploaia
să întoarcă pe dos cămăşile arse
în care copacii nu contenesc a se iubi.

Plin de smerenie,
îmi şopteşti la ureche
că raiul e gata să curgă
prin toate vertebrele noastre,
lăsând timpul
să se afunde
într-o gură de clopot
ce n-a mai bătut de o mie de ani.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ZIUA MINUNATA

A fost ziua minunată
A întâlnirii noastre,
Erai foarte încântată
Pluteam amândoi prin astre.

Priveam la tine încântat
Şi totodată cu aminte,
Te-am cuprins şi sărutat
Am rămas în contemplare.

Eram singuri pe Pământ
În jurul nostru un pustiu,
Plecasem pe tărâmul sfânt
Ne-am trezit într-un târziu.

Am revenit la realitate
Cu gândul la altă amintire,
Care era foarte departe
Care ne-a dus la fericire.

Stăm liniştiţi mână în mână
Ca doi copii nevinovaţi,
Dorind ca totul să rămână
Aşa cum stăm, îmbrăţişaţi.

Petia 8 noiembrie 1963

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prutul nostru care izvorăşte din lacrima noastră, Prutul care izvorăşte din ochiul nostru a fost, este şi va fi în veci apa dorului nostru, care ne-a unit şi ne-a despărţit de atâtea ori, nu din vina noastră, nu din vina Dumneavoastră,

Se construiesc poduri spre stele.

Noi, românii, vrem să construim un pod peste Prut.

Podul de flori este un pod simbolic, de înfrăţire sufletească.

Dacă nu vom avea fier, vom construi un pod din stejarii de la Miorcani şi Pererita.

Grigore Vieru în Apa dorului nostru/ Gazeta de Botoşani, Podul de flori de la Prut (iunie 1991)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absenţi

Cât... cât să-mi dezgolesc sufletul
Ca să ajung la Cer, sau la tine?
Unde... unde am greşit sau cine...
Cine-a sortit soarta, numele nostru?

Cât... cât putem trăi... doar pentru...
A nu muri, doar pentru câteva clipe
În care cerul ne era şi martor şi...
Adăpost într-o margine de galaxie?

Câte, câte-am pierdut, câte cuvinte
Am prefăcut în tăceri şi în lacrimi,
Câte păcate ale altora putem plăti
Într-o singură viaţă, singură clipă?

Unde, pe unde să ne mai căutam
În care unghere... suntem rătăciţi,
Cine ne-a dăruit dăruirea din Noi,
Cine ne-a scris scrierea-n grabă?

Unde... unde ne aşteaptă sfârşitul,
Când va bate ultimul gong de final,
Vom reuşi să fim prezenţi sau...
Sau ne va trece soarta... absenţi?

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am strâns în tăcere toate amintirile. Separat şi demn, fără nostalgii sau regrete ca nişte oameni mari. Simţeam că n-au nici o noimă cuvintele fade, fără esenţă validă, menite să păstreze mirajul aparenţelor. Timpul o să curgă lent şi lacom, aruncându-ne în braţe de hazard efemer, fără menanjamente. O să uităm. Nu pentru că e impus în legile nescrise ale existenţei ci pentru că altfel, indubitabil ne-am sufoca de nevoie reciprocă. Trăim într-o lume stranie, însetată de critică şi superficial. Ne vom da sufletele la schimb, nesocotind orice glas de gând. Nu-i ca şi cum într-o aglomeraţie de călători prin hazard, n-am găsi un înlocuitor. Tu şti cel mai bine...

Andreea Palasescu (11 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea se micşorează cu fiecare zi

iar eu nu mai ştiu să aştept întâmplările fericite
nu mai pricep guduratul zorilor
latru acru la o lună din ce în ce mai albă
astup urechile să nu mai aud iarba cum se naşte
ochii mi se închid cu părere de rău
înainte ca lumea să-mi încapă într-o ultimă suflare
mă tem că o să plec printr-un orificiu strâmt şi rece
înapoi în negura de dinaintea primului scâncet

lumea asta se micşorează cu fiecare încercare de a o lărgi
şi îmi era aşa bine să o ştiu infinită
îmi era aşa bine să fiu nemuritor
încât vă cer iertare tuturor
că m-am născut într-o zi de 13
poate că e din vina mea
nu ar fi trebuit să caut măsuri pentru nemăsurat

lumea se micşorează cu fiecare zi
niciodată nu va ma fi la fel de largă
precum atunci când am deschis ochii
atunci când totul era într-adevăr perfect

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea, nostalgie departe

Într-o zi toate acestea vor deveni pământ,
nu voi mai fi pentru a mă bucura, încă.
Voi face gălăgie de sus dintre stele
pentru că ele vor fi surorile mele.

Într-o zi voi fi tunet şi ploaie.
Într-o zi veţi cere aripi de înger cerului.
Într-o zi, ce va fi îndepărtată...

Cine ştie dacă voi avea ochi spre a privi
pe cei care vor falsifica chiar şi suspinul.

Într-o zi voi fi zefirul din depărtate universuri.
Într-o zi toate acestea vor avea un sens.

Vei vorbi de acest contribut la progres?
De voinţa de a ne înălţa din adâncuri întunecoase,
noi mergând prin noroi rupându-ne încălţările.

Într-o zi aceste cuvinte vor deveni lumină.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povarna. Sunt aşa cum sunt

Privesc scena cu un surâs dureros şi târziu
înecat în parfumuri sordide, înăbuşitoare şi lacome;
totuşi, noi iubim viaţa şi moartea în egală măsură.
La un vecin se-aud trosnind lăstarii de viţă, în vie.
Se-mprăştie un miros greu de fum,
de cazan neîndulcit,
de porumbi şi cartofi copţi în spuză
cu veşnicia ascunsă în fiece bute
iar firul neiertător ce leagă lumile noastre
şiroind eliptic printre sânii tăi neatinşi
de scorburile judecăţii de apoi,
devastează potecile dezlănţuite.
Şi... curge neîncetat tăria subţire ca un fir,
mă ameţeşte sclipirea argintie a lichidului
fugind de mărturii incomplete.
O mâţă s-a împletit ca un şarpe
de bastonul ce-l port umil
ajutând lumea să treacă prin altă poveste,
deşi mă poticnesc spre finalul sfârşiturilor
fără s-arunc vina pe nimeni.

poezie de Aurel Stănescu din Abstracţiuni cantabile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenie

Noi nu ne ştim. Mă gândesc la acele zile
când, pierduţi în timp, ne vom întâlni,
în nefericita noastră intimitate.
De fiecare dată ne-am despărţit
fără să ne luăm rămas bun,
cu regrete şi scuze de la distanţă.
Nădăjduiam să ţinem pasul unul cu altul,
fiare vânate,
vânători în vârstă,
pentru a sprijini lupta
din afara noastră.
Reticenţe îngrozitoare,
pauze ameţitoare şi insurmontabile,
au spus, în confidenţele noastre,
să eludăm contactul şi inutila desfătare.
Ceva ne-a rămas dintotdeauna,
mândria amară,
de a nu ne lăsa pradă simţămintelor noastre,
chiar dacă întotdeauna ne-a lipsit ceva.

poezie celebră de Vincenzo Cardarelli, traducere de Simona Enache
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!