Obişnuinţe

eu peregrin înaltelor tremuri
şi aspiraţilor ce vieţii nu mai contenesc,
nu mai cruţ pomii ce nu trec strada
când îi strig din spatele timpului degradat
şi pe gol înfăşurat.
şi nici nu renunţ la fugă pe orbita ochiului tău
până ce ideea nu se miră şi ea
chiar de este admiratoarea mele singurătăţi.

îmbrâncesc caii în vânzoleala fluturilor
nelegaţi de nimic
şi nimeni n-aş vrea să mă vadă că fac asta;
gândesc că numai aşa pot salva iarba
de sub boturile cailor amorţiţi de amintiri
ori de potcoavele grele de scântei.

mai pe urmă voi curăţa
grădina de lătratul câinelui lateral
asigurând liniştea cireşului de elită
spre hazardul ce ne face din mână alene.
cu odaia păzită de salcâmi m-am obişnuit,
ştiu că cerului nu-i mai permite cădere de niciun soi,
doar numai c-o programare anume
trecând prin articulaţii de paradis.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua cea mai lungă

strada vine din depărtare în urma mea
să nu ajung la niciun capăt
nici măcar la cel al
unicei variante a scrierii din această zi

câte gânduri trec pe aici nici ele nu se ştiu
doar respiraţia şi eu mi le ştiu pe ale mele
când strada se întâlneşte cu nimic
nici luminoasă ca luna plină
nici umbrită ca trupul tăcerii

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţând la mine

Renunţ la ochii mei care sunt ouă de sticlă.
Renunţ la limba mea.
Renunţ la gura mea care-i constantul vis al limbii mele.

Renunţ la gâtul meu care-i mâneca vocii mele.
Renunţ la inima mea care-i un măr în flăcări.
Renunţ la plămânii mei, copaci care n-au văzut niciodată luna.
Renunţ la mirosul meu de piatră călătorind prin ploaie.
Renunţ la mâinile mele care-s zece dorinţe.

Renunţ la braţele mele care oricum voiau să mă părăsească.
Renunţ la picioarele mele care numai noaptea-s amanţi.
Renunţ la bucile mele care-s jumătăţile de lună ale copilăriei.
Renunţ la scula mea care-n şoaptă încurajează coapsele.

Renunţ la hainele mele care-s uşi bălăgănindu-se-n vânt
şi renunţ la stafia care trăieşte-n ele.
Renunţ. Renunţ.

Iar tu n-o să rămâi cu nimic pentru c-o iau de la început
iarăşi fără nimic.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă tot e toamnă

dacă tot e toamnă,
voi plânge în versiunea pumnului tău mărunt
umplut cu amintiri definitive
şi-mi imaginez că tu îţi vei prelungi o claviculă anume,
pe care buza mea flămândă de tinereţe
trebuie s-o atingă până ce ea speriată,
s-o trezi între stele.

s-a aflat deja că sunt naufragiatul ochiului tău
aşteptând să-mi trimiţi din coapsă o emoţie,
pe care să mă pot căţăra văzut adevăr
de toate cuvintele ce stau la rând
să-mi survoleze poemele care se întind la viaţă.

apăsând clanţa speranţei torturată de obsesiile vechiului,
aproape distruşi vom năpădi odaia prin uşa nordică
nevăzuţi de luna întomnată,
nici de tabloul atârnat de singurătate...
şi învălmăşindu-ne sentimentele până la epuizarea ispitelor
ne vom salva atomii lutului nesigur
cu străluciri încovoiate de sălbătăciile galactice
lângă Dumnezeul mut şi cu mască de senin.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte

e o noapte prea aproape de casă!...
eu de lună îndestulat dau într-un tremur olfactiv
şi într-o indigestie de viaţă.
tăcerea plină de linişte îmi zgârie ochiul
învăţat cu obiceiul meu
ca prin veghea trupului tău
să privesc mărit lumea dincolo de mine
şi cele câteva odăi în estul gândului rămase.

admir dependenţa câinelui
de lătrat şi de lanţul fluid cu miros de calendar.
port papucii pe dos să derutez stelele
în fuga mea de a-mi duce huma
spre cerul covârşitor şi mofturos pipăitului cald.
replâng în foamea ochiului trist,
zbaterii mele îi pun aripi de pendul
şi las îngerii să mă privească
prin ocheane de amoruri roz
chiar de oglinzile îmi dezvăluie starea de freamăt
ele cu spatele la mine stând,
şi cu strigăte atârnate de albul prelung.

în ziduri nimic milos;folcloric iarăşi nimic.
doar o amorţire nefolositoare,
doar o întrunire şi despărţire de anotimpuri umblătoare.
iar mai la stânga de adevăr
o absenţă cu degete gri
îşi cată înfrângerile acolo chiar sub pleoapa ta
ori spre negrul curcubeu
care se insistă spre melancolia ce presoară
murmur intermediar de cer şi pământ
sau poate altceva prin eonii exfoliaţi mereu.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să strig
dar scot numai o şoaptă,
în cale e-ntuneric
în rest nu e nimic.
Aş vrea să spun şoptit
ceva din visul netrăit
dar m-au înconjurat corăbii de suspin
şi vorba mi-a încremenit la mal.
Aş vrea măcar privirea să vorbească,
să treacă prin arsurile de ploi
cuvintele puţine, dar rămase,
şi să arunc cenuşa de-ntrebări..
Să nu te pierd din nou printre cuvinte
eu n-am să mai vorbesc cu nimeni,
în gând, în şoaptă sau chiar din privire,
voi aduna în mirosul cel de timp
doar liniştea secundei cu gene neatinse
de nici un fel de ploi.

poezie de Mihaela Huţanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul de lacrimi

pe aripile vieţii vorba cântecului
întrecute doar de tropotul cailor
vorba vine vârstele
vieţii se trec prin iarba înaltă înaltă a cerului
până la brâu
tăierea s-a făcut cu un râu (?!) de
lacrimi vorba
cântecului sub lăcrimare din difuzoare
sparte discret cu lovituri de copite-ngrijite
iubite, hai să
ne îndulcim din micile noastre răni împreună
până e timp de plutire de goană
nu chiar atât de nebună şi-aflată
parcă nu la primele tinereţi

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii discontinue

Poezii discontinue

Realitatea înfricoşătoare a lucrurilor
Constituie descoperirea mea de zi cu zi.
Fiecare lucru este ceea ce este.
Cum aş putea să explic cuiva cât de mult
Mă bucură asta – şi că asta-i de ajuns?

Să fii întreg, e de ajuns pentru a exista.

Am scris destul de multe poezii
Şi poate voi mai scrie încă multe.
Deşi-s atât de diferite unele de altele,
Fiecare poezie a mea demonstrează ceea ce-am spus,
Deoarece fiecare lucru care există-şi proclamă-întotdeauna existenţa.

Uneori eu însumi sunt ocupat să privesc o piatră,
Nu încep prin a medita dacă ea simte sau nu simte,
Nu încerc să mă conving că mi-e soră,

Dar mă bucur pentru existenţa ei ca piatră,
Mă bucur că nu simte nimic,
Mă bucur că nu-i deloc înrudită cu mine.

Câteodată aud cum bate vântul
Şi realizez: chiar numai pentru a auzi cum suflă vântul
merită să te fi născut.

Nu ştiu ce vor crede cei care citesc ce-am scris eu:
Dar ştiu că trebuie să fie ceva bun,
pentru că gândesc aceste lucruri fără niciun efort –
Şi fără ideea că alţii aud ce gândesc,
Pentru că gândesc fără gânduri,
Pentru că spun doar ceea ce spun cuvintele mele.

Odată m-au catalogat drept un poet materialist
Şi m-am admirat pe mine însumi pentru că niciodată
Nu mi-a trecut prin cap c-aş fi putut primi un nume, orice nume.
Nici măcar nu sunt poet: Eu văd.
Dacă ceea ce scriu are o anume valoare, nu eu sunt cel
valoros.
Valoarea este acolo, în versurile mele.
Toate acestea n-au legătură cu vreo intenţie
de-a mea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Luci, să ştii, n-am mâncat nimic până acum, deci, propun să mergem la un restaurant, dacă eşti de acord.
Lucian: Bine, de acord. De altfel, nici eu n-am mâncat nimic în navă, înainte de aveni aici. Am băut doar o cafea. Deci, putem servi împreună micul-dejun la un restaurant apropiat, chiar dacă...
Lia: Chiar dacă? Ce anume?
Lucian: Nu, nimic... N-are importanţă!
Lia: Te deranjează faptul că totul e artificial? Asta o ştim prea bine, aşa că nu văd de ce te-ar deranja. Încă nu te-ai obişnuit cu ciudăţeniile locale?
Lucian: Te rog, nu mă lua în seamă; e doar o altă toană de-a mea... Poate că încă nu m-am obişnuit cu toate ciudăţeniile locale. Ştiu prea bine că totu-i artificial aici, dar... Să zicem că merge! Deşi, un mic-dejun artificial... Nu mă încântă deloc ideea asta, însă...
Lia: Luci, nu mai bate câmpii! Te încântă sau nu ideea asta, treaba ta! Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să nu mănânci nimic. Eu însă am să servesc micul-dejun, pentru că mi-e foame. Şi nu mă deranjează că totul e artificial. Aşa că, să mergem! N-are rost să întârziem.
Lucian: Ai dreptate. Să mergem!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu mai vrea să lucreze

Nimeni nu mai vrea să lucreze
Dacă nu-i plătit cât trei
Trec haiduci pe caii lei
Spre ţinuturi calabreze

Spânzură ţara de grinzi
Liderii se ţin de chermeze
Babele se rujează în oglinzi
Ca nişte surori siameze

Nici o grijă, spun conducătorii
Totu-i sub control aşa încât
Chiar dacă apa ne-a ajuns până la gât
Aşteptăm ivirea aurorii

poezie de Ion Untaru din manuscris (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce tristă ...

Ce tristă-i seara în odaia goală,
Cu umbre stranii întinând pereţii.
Văd chipuri ca întunecata smoală,
Jucând un ultim act în piesa vieţii.

Ce tristă este noaptea în odaie
Cu somnul ce nu poposeşte-n gene,
Când gânduri negre se încing văpaie,
Luptându-se ca fiarele-n arene.

Ce tristă-i dimineaţa în lumină
Cu amintiri ce le credeam pierdute,
Strivite între munţi de chin şi vină,
Vrând roata timpului din loc să mute.

Ce tristă-i ziua când odaia-i goală,
De glasuri şi de râsete golită.
Când liniştea e crudă, infernală,
Şi la singurătate-s osândită.

Ce tristă-i viaţa-ntreagă-n suferinţă,
Când trec agonizând încet spre moarte.
Vii spaime-ascunse-n straiul de căinţă,
N-aş vrea vreodata cineva să poarte.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşul cu amintiri

Azi stau în pat cu ochii către stele
Vreau să mai scriu în cartea vieţii mele...
Să fie o mică deziluzie în iubire,
Dar asta e, ştiu se cheamă, trăire.

Aş vrea să duc o viaţă mai rafinată,
Cum, nu ştiu, dar s-ar putea să am zilele numărate.
Vreau să trăiesc frumos această viaţă
Să fiu bună, veselă în fiecare dimineaţă.

Mi-aş umple coşul cu amintiri frumoase,
Să văd, s-ajut, să fiu mărinimoasă,
Apoi mi-aş prinde-n gene lumina nestemată
Şi mi-aş aşeza în plete o cunună fermecată.

Numai că povestea va avea un sfârşit...
Şi-aş vrea ca-n coş să mai am de scotocit.
Realitatea e că-mi duc din nou ochii către stele
Să fac din urmă turul vieţii mele...

poezie de Eugenia Calancea (18 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuget de seară

e o delăsarea a cerului zăpăcit
de emoţia de început a unui violet
zbânţuit prin împrejur.
e o posibilă traumă
a ierbii ce urcă în poezii.
acuşi fug numai stele pe bălţi
şi un glas apsidal
născut doar pentru încercuit,
va îngriji foloasele gleznei
lenii dispuse radial.

bubuie însingurarea, vâjâie mireasma
e o hoinăreală de gând neaciuat
ce sigur se va întrerupe
în spiţa ochiului peregrin
acum el depărtării convingere plecat
pentru a se înfrupta din senin.

mai trebuiesc nişte realităţi date în iubiri acum
nişte lustruiri de candori abstracte
învăţarea osului cu împuţinatul de lut
căci oricum strigătul lui de rânjit
va da într-un absolut
în coji de racle.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe gânduri

ne stingem în foc
unii pe jeratic încins
alţii pe paie aprinse
şi cei mai mulţi în cuvinte

ne întrebăm ce se va întâmpla
când focul va fi cenuşă?
unul s-a găsit că-i nevinovat
nu-l credea nimeni
eram vinovaţi din naştere

foamea ne paşte pe orice vreme
cu nelinişti şi arţag
nu-ţi mai vine să cânţi
nici din obişnuinţă

când eşti frustrat
îţi fug din cap gândurile
cum se duc copiii la joacă
niciodată nu-ţi aminteşti amănuntele
până nu te loveşti de ele

cel mai des drumurile-s înfundate
numai pe câmp suntem răsfiraţi
fiecare cu iarba lui
pe care o coseşte singur
nimeni nu ştie dar fiecare vrea
ca munca să fie a lui

deseori mă gândesc numai la mine
mă privesc în oglindă
trec peste prag
dispar în spatele zidului
ca unul care-l propteşte
şi se strecoară-n noapte

dacă mă caută cineva
ori mă bucur, ori mi-e frică
cum îi era lui tata când primea o scrisoare
de acasă

şi tot a primit una de moarte

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (15 noiembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sosesc

Sosesc cocoarele, sosesc,
De după deal de ţintirim,
Iar anii trec, copiii cresc,
Se schimbă tot ce-i omenesc,
Şi noi îmbătrânim.

Mi-aduc aminte ca acum
Când alergam cu capul gol
Prin prăfăria de pe drum
Şi când ardeam cărţile scrum,
Şi şcoalei dam ocol.

Şi mai târziu, când am plecat,
Ce veselie în trăsură!...
Cum nici n-am plâns, nici m-am mirat
Pe când plângea un biet argat,
Cu-n deget dus la gură.

Şi vreme lungă mai târziu,
Când m-am întors cu dor de bine,
Nehotărât, fără să ştiu
Ce pot să fac şi ce-am să fiu
În lupta mea cu mine.

Şi-n fine, astăzi, când gândesc
La ce ne este dat să fim,
Cum anii trec, copiii cresc,
Bătrânii cum se odihnesc
În deal la ţintirim.

Mă simt nepriceput şi mic
În gloata de zădărnicii,
Şi nu mai pot zice nimic,
Ci numai ochii îi ridic
Şi caut spre copii.

poezie celebră de Duiliu Zamfirescu din Spre mare (Poezii nouă, 1889) (1961)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce n-aş da...

Ce n-aş da ca să te văd,
fac ravagii şi prăpăd,
nu-mi mai stă nimic în cale,
numai dorurile tale!
În urcuş şi coborâş
la picioare-ţi vin târâş,
îţi fac mii de temenele,
doar să mă primeşti cu ele!
Întuneric şi lumină
pentru liniştea divină
ce ne mângâie şi-alină
să ne ducă spre rutină!
Vreau să-ţi fiu vieţii părtaş,
din demult sau mintenaş,
chiar din mâine m-aş întoarce,
firul sorţii ţi l-aş toarce!
Te-aş scoate din veşnicie
să-mi fii soaţă numai mie,
din demult, acelaşi eu,
te voi dezmierda mereu!
De tine mi-e-atât de dor,
că fac lacrimii zăpor
să nu mă ştiu rătăcit,
părăsit şi neiubit!
Eu, timid, în amintire,
la prima noastră iubire
păstrez, cum mi s-a părut,
ametist primul sărut!
Preschimbăm ca drag odor
tot trecutu-n viitor,
dăruim vieţii minune:
dragoste cu pasiune!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre iară toamnă

de-o vreme am început să văd prin lucruri
şi pe tine toamnă nevoită să vii nechemată,
prin sunarea ploii şi nădiejdea geamului
ce separă odaia de creanga-n vis aplecată.

ochilor culoare în urmă trist o să cânte -
în târziul unui clopot atârnat de fugita vară.
în păduri bocet de javre, lupte de vise amare,
pe geana drumului iar indispoziţii se cară.

prin tine toamnă m-aş pute salva închipuit
de ierburile rebele mâncătoare de mari tălpi;
sau de versetul mirosului de obraznic crin
privind mângâierea femeii cu ochii prea lămpi.

un an de zile, sarcastică trecere de când doar
abia m-am retras din imaginile tale prin nimeriri...
frunzele de arţar viforos şi acum mai scobesc faţă
şi sunt hotărât să mai adun aer de învelit amintiri.

popasuri gri şi apatii terestre pentru iară toamnă;
frigul şi-a deschis spre miazănoapte orfelinat
pentru flori solitare, flori în sonor cărunţit
ce nu par de-ajuns vremii fără cuprul naufragiat.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incontrolabil

Ce programare curioasă;
să fac copii
care plecând de-acasă
vor să nu-i mai ştii!?

Ce programare curioasă;
să îmi propun argumentat ceva
ce nu pot face -ah cum viaţa-i ofticoasă-
de altul nu ar exista!?

Ce programare curioasă;
să n-am nicicum habar de mine,
nici de la naşterea-mi pompoasă
şi nici când "exit" intervine!?

Ce programare curioasă;
să fiu... şi fără vreun control
să nu pot eu să-mi modelez carcasă...
Să fiu ca un actor în piele, fără rol!?

Ce programare curioasă;
să plec, să strâng, să uit uşor de tot,
să n-am niciun habar de casă
şi-ntr-un final să fiu ca la-nceput... Ne... tot!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu ştiu, numai eu

Eu ştiu, numai eu,
Cât doare-această inimă
Fără credinţă şi fără lege,
Fără armonie şi fără gând.

Numai eu, numai eu...
Şi despre toate astea nu pot spune nimic,
Pentru că simţirea este asemenea cerului –
Cerul e văzut, dar în el nu-i nimic de văzut.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i drept oare să fiu sigură ca stai la pândă, similar cu străinii ursuzi ca să furi avantaje, clipe şi veşnicii închipuite? Nu-i drept să cred, strigând în liniştea raţiunilor că eşti un biet profitor? Fac ce vreau! Dă-mă înapoi cursului firesc, încrederilor oarbe, cu inocenţa lor pe alocuri hilara, iubirii de oameni. Sunt furioasă pentru zbuciumul nefiresc pentru încrederea pierdută la o margine de apus. Există la alţii ceva ce la tine a lipsit cu desăvârşire?
Ce gust amar... n-am fost in stare de nimic, însă tot nu-i nimic, mi-aş zice. Numai să te uit odată, să mă vindec de urmele paşilor tăi care răscolesc doar când visez şi ma trezesc din mine buimacă. Pleacă, rogu-te! Sunt dispusă chiar să fiu răspunzătoate de tot şi toate fără nici un regret. Numai să nu te mai vadă inima, plimbându-te nonşalant prin gândurile mele...(

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!