Ce ţi-aş putea dărui?

Nu am nimic mai de preţ
Ştii, la fel cum fac cerşetorii când arată că nu au bani
Mi-am întors şi eu buzunarele pe dos şi nu a căzut nimic
Pe asfalt doar inima mea zornăia cumplit, înfundat
Ca atunci când eşti la munte şi din depărtare auzi un urlet
Bănuieşti că e clocotul unei fiinţe pe care nu vrei s-o cunoşti
Închizi repede geamul, tragi draperiile şi te afunzi în lumea ta
Apoi m-am desfăcut la bluză şi deodată au izbucnit ploi sălbatice
Un fel de cântece triste ca în urma unui cortegiu care nu se abate
Din drumul spre lumea cealaltă, şi iar ai plecat în uscatul tău
Am rămas cu furtuna pe corp distrugând nemiloasă baraje
Zăpezile s-au topit şi ele, sub pielea mea doar resturi murdare
Gândurile au ieşit din matcă până te-au prins din urmă
Ce ţi-aş putea dărui? Dacă nu drumul acesta care-mi pleacă din stern
Şi dacă într-o zi m-ai întreba: Unde duce?
M-aş uita în depărtare la linia aceea care uneşte cerul cu pământul
Iubirea mea e doar o imagine reflectată într-o apă... într-o apă...

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decembrie

Se apropie iar ziua mea şi iar n-o să-mi spui La mulţi ani
Nici anul trecut nu mi-ai spus, deşi, ştii foarte bine:
Cu cât nu-mi vorbeşti cu atât te pironeşti şi mai mult în mine
E un fel de metaforă a ta, un fel de viclenie a speciei
Gândurile tale sunt cuie care se bat singure mai ales pe
Încheiturile mâinilor, acolo unde-ţi înrădăcinezi poveştile
În timp ce dorm, aşa de dragul distracţiei la miezul nopţii
Când tu crezi că nu ştiu ce vrăjitorii faci sub pielea mea
Îţi lipeşti urechea de inima mea şi începe să ningă
Îţi place să auzi viscolul cum îţi îmbată mintea
Şi-atunci lupii din păduri, dar şi cei din mine se mai domolesc
Doar mai scânteiază leneşi a sfârşit de iubire
Te văd scotocind prin lada bunicii doar, doar
Mai găseşti un crâmpei din mine pus bine de oamenii
Care chiar m-au iubit, păcat că toţi aceştia sunt morţi
Şi-aş vrea să-i întorc aşa cum se întorc zăpezile pe uliţele triste
Măcar o dată pe an, măcar o dată pe an să fie ziua mea
Cred că şi ninsorii îi e dor de drumul pe care s-a topit cândva

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am întors la filonul moştenit

Am îmbrăcat cerul într-o mantie domnească
strălucitoare cu fire de aur
şi l-am privit apoi ca admirator

Mi-am descântat durerea din suflet
până am căpătat puteri dăruite
şi prin cuvântul pus în rugăciuni
m-am îndepărtat de invidie şi orgoliu
într-o linişte milostivă de uşurare.

M-am întors la filonul moştenit
de unde izvorăşte apa limpede
şi nimeni nu-mi poate spune unde se varsă
sau devine fluviu.

Limba în care am învăţat regulile
susţinute de voinţă şi interes
devine o deprindere voluntară
care nu se lasă robită
şi nu solicită nimic,
acoperă doar cu praf prin timp
cuvântul scris.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o lume a separării, uniunea este răspunsul şi soluţia. Într-o lume a competiţiei, cooperarea este răspunsul şi soluţia. Într-o lume a fricii, judecăţii şi urii, iubirea este răspunsul şi soluţia. Toţi suntem zmei până când e nevoie să iubim, să cooperăm şi să unificăm gânduri, oameni, triburi şi resurse cu ceva ce e diferit de noi. Atunci nu mai vrem nimic din toate astea şi alegem fără să clipim separarea, judecata, indiferenţa, ura. De aici rezultă lumea în care trăim, bolile ce le suferim, lipsurile şi sărăcia sufletească şi materială. Când vom face pentru cei care au nevoie lucrurile pe care le pretindem pentru noi, atunci vom fi câştigat dreptul la o altă realitate. Până atunci, nimic nou, nimic bun, doar acelaşi cerc vicios. Dar hei! E o nouă zi şi lumea îşi aşteaptă binefăcătorii. La treabă deci!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare nimănui

aş fi început cu
dragă Moş Crăciun dar
auzi tu
de juma de veac
an de an
mi-ai demonstrat prea multe

când eram mic
la mine venea doar Moş Gerilă
fiindcă tu
te duceai numai la copiii secretarilor de partid
deşi eu pe tine te voiam
pentru tine se certau părinţii mei
în fiecare decembrie
la ziua de salariu

apoi
după ce ai venit la perechea aia controversată
cu nişte kalaşnikov-uri - eu eram deja sărit de 22 de ani
mă aşteptam ca măcar începând din acel an
să recuperezi ceva pentru mine
tu, nimic - şi ce să mai cred?

ascultă, moşu
părerea este deja o certitudine când
de milioane de copii din întreaga lume
te cam doare la bască
în aia a renului...
iar la cei puţini
pe care îi serveşti impecabil
o faci din interes

pentru tine
anul ăsta o să prepar
o colivă festivă

pentru tine
cos buzunarele
zidesc uşa
astup hornul
dau drumul la pitbull
pun alarma
şi toate capcanele
ca în home alone
ştii ce?!
mai du-te-n frigul tău acolo şi nu mai minţi lumea
ipocritule...
pun pariu că nici măcar nu eşti moş
poate cumva doar o idee
de pe urma căreia profită negustorii
îndemnându-ne să fim... doar noi
ăia mai buni
buni cu profitul lor... fireşte

anul ăsta mi-am propus să devin nou-născutul
îmi voi încropi din păcatele mele o iesle
voi aştepta steaua care-mi va lumina drumul
spre o vreme în care voi fi bunul anonim
cel puţin unui copil anonim

lumea a început deja să înţeleagă că
nu avem nevoie de tine pentru ca să devenim zilnic
ceea ce tu
nu eşti în stare nici măcar
o zi din an

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu visezi viaţa de ce mori? Dacă tu "ai viaţă" cum moare viaţa când doar corpul moare în ea? Dacă nu eşti într-un vis de ce nu durezi veşnic? Este viaţa trecătoare sau doar corpurile ce se nasc şi pier în ea? Tot ceea ce vine şi pleacă are natura unui vis chiar de ar dura un miliard de ani. Credem că suntem reali ca "şi corp" şi de aceea nu vedem cât sunt de temporare Toate formele? Doar umbra şi vis este lumea acesta, tu nu eşti născut.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Şi strigă în muţenia ei şi în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopţile albe
şi de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziţiei,
căscat între rău şi mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât şi noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalţi,
unii prin ceilalţi şi toţi prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Ştim că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
şi apoi întunericul care ne îmbrăţişează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri şi amintiri.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respect

Toţi în jurul tău aleargă după bani
Mertzul şi gagica îţi atrag mulţi fani
Luptă să ajungi şi tu acolo, sus
Vremea hipioţilor a cam apus

E mişto să-ţi faci vacanţa în Dubai
E la modă să fii mai tot timpul high
Nu contează câtă carte-ai învăţat
Fă pe şmecherul să nu pari un ratat

Mai bine stai la mal
Nu te lasă luat de val
Rămâi pe drumul drept
Dacă vrei, dacă vrei, dacă vrei
Respect

Toată ziua nu ştii decât să munceşti
Eşti ca un robot şi o să rugineşti
Poate într-o zi o să-nţelegi că nu
Timpul nu se-nvârte după cum vrei tu

Doar o viaţă ai şi dacă nu eşti prost
Totul are sens şi totul are rost
Ştii că numai tu o vei putea schimba
Nu-i lasă pe alţii să facă mişto de ea

Mai bine stai la mal
Nu te lasă luat de val
Rămâi pe drumul drept
Dacă vrei, dacă vrei, dacă vrei respect

Dacă vrei, dacă vrei

Şi de ai vrea să mai ştii...
Nu, nu, nu-i timp pentru prostii

Mai bine stai la mal
Nu te lasă luat de val
Rămâi pe drumul drept
Dacă vrei respect

cântec interpretat de Dana Nălbaru, versuri de Dana Nălbaru din Parfum (iulie 2008)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua

dacă frâng în braţe timpul ca pe-o stea
oare cine, cine oare, te-ar avea
dacă paşii tăi în noapte s-ar scurge pe pământ
atunci cine, cine oare, eu mai sunt

dacă astăzi te ascunzi într-un tainic suspin
lung e drumul către al meu destin
pe masă a rămas doar un pahar cu vin
cum pot acum să spulber al meu chin

s-a scurs iarăşi promoroaca în sat
mi-e frig şi mă plâng în iarba ce-a plecat
iubirea plecase să moară
iar pe drum nici-o moară

mai macină timpul ultimul ceas
rămas doar sărutul de tainic pripas
ce trist că mai suntem, noi, amândoi
doar triste amintiri dintre doi

te întrebasem într-o doară, în şoapte tăcute
de ce-ai plecat atunci, printre sălcii mute
tu surâdeai, erai tainic descânt
eu am rămas, pribeag să mai cânt

şi te chemam femeie într-o noapte
tot sărutând a tale şoapte
mă întorceam mereu în depărtarea mea
tot căutând prin valuri doar o stea

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lumea mea

Aş vrea să vii cu mine, de-ai putea,
În lumea ce mi-am construit în minte,
Să o admiri şi tu, să iei aminte,
Şi apoi să te-ntorci în lumea ta.

Vei înţelege totul şi aş vrea,
Atunci când simţi că mult prea mult
m-atrage,
Să-ncerci, cu tot ce poţi, a mă distrage
Din gândul ce mă-ndeamnă a pleca.

Ţi-am dat o hartă, ştii să mă găseşti,
Eşti singura care-ar putea să vină
În lumea care pare să-mi convină

Şi să mă scoţi, spunând cât mă iubeşti,
Că vrei să fii, pe veci, a mea regină,
Sau, poate, doar că vrei să mă-nsoţeşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă unei iubiri pierdute

S-au dus şi toamnele târzii...
S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...
Şi lacrimi-frunze au picat
Din cerul nostru înstelat.
Şi câte lacrimi or fi curs
Din cerul nostru nepătruns
Printre stihii, în zori de zi,
Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii.

S-au dus şi toamnele târzii,
Dar tu, tu nu mai vrei să ştii
Şi-n alte zări te-ai rătăcit.
Cât te-am iubit! Cât te-am iubit!
În ochii tăi de jad acum
Eu văd doar capătul de drum.
Alte himere te-au furat.
Şi ai plecat... şi ai plecat!

S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...
Atâtea clipe viorii,
Mirosul fin de liliac...
S-au dus şi lebede pe lac.
Pe buzele-ţi de trandafir
Plâng astăzi sângerându-mi chin.
Valuri de abanos te-au dus...
Tu ai apus! Tu ai apus!

Şi lacrimi-frunze au picat
Luceafăr! Cerul înstelat
S-a stins, vulcan sub jar pierind.
Eu aş fi vrut să te cuprind,
Să te sărut, să te iubesc
Şi-n dulce rai împărătesc
Pe pat de roze să te-alint.
Tu ai fugit, tu ai fugit!

Din cerul nostru înstelat,
Pierdut sub frunze, pe asfalt,
A mai rămas decât regret.
Eu te iubesc şi-am să te iert.
Şi amintirea ce-a rămas
În sufletu-mi făcând popas,
La piept o ţin - un talisman
Care-mi confirmă să te am.

Şi câte lacrimi or fi curs!
Dar ţie nu ţi-au fost de-ajuns.
N-ai vrut să te întorci... eu plâng!
La tine n-am să mai ajung.
Te-ai risipit spre transcendent,
Clipă de clipă eu te pierd.
Eu te iubesc, tu m-ai iubit
Şi în neant te-ai risipit.

Din cerul nostru nepătruns
În care astăzi te-ai ascuns,
Cu lacrimi-stele plouă, dar
Şi lacrimile-s în zadar,
Povestea noastră s-a sfârşit
În zborul lin spre infinit.
Tu aripile ţi le-ai frânt
Şi te-am pierdut! Şi te-am pierdut!

Printre stihii, în zori de zi,
Tu, dulce vis, n-ai să mai vii
Cât te iubesc! Adio, dar!
Doar amintirea o mai am...
Luceafăr, zorii te-au ascuns,
Toamne târzii, de nepătruns,
Obrazul bujorelnic, cast,
L-au pomadat. Eu, m-am retras...

Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii
Pe ce cărări voi rătăci,
Sub lacrimi-frunze-nmormântat
Uitând c-am plâns şi-am aşteptat.
Nu vrei să ştii, iubita mea,
Că tu ai fost ultima stea
Ce-n sufletu-mi a strălucit.
Cât te-am iubit! Cât te-am iubit!

Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii...
Printre stihii, în zori de zi,
Din cerul nostru nepătruns
Nici câte lacrimi or fi curs.
Din cerul nostru înstelat,
Oh, lacrimi-frunze au picat!
S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...
S-au dus şi toamnele târzii!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde păsări mă îngână

de ce să te întorci pe drumuri care
bătătoreau pădurile de brazi
atunci când doar în tine poţi să cazi
şi gâtul sângerând nu te mai doare

acelaşi legământ îl faci şi azi
cu frunza veştejită care moare
îţi pui mereu aceeaşi întrebare
cu pas împrumutat de la nomazi

se-aude-n depărtare un ecou
reverberând copaci în asfinţire
şi poate că pe drumul tău cel nou

te-ntrebi ce poate fi atât de rău
iubirea care nu mai e iubire
ori drumul nostru neted spre cavou

sonet de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un alt eu

dacă m-aş întoarce
n-ai să ştii de unde să mă începi
cum să-ţi amesteci cuvintele
pe ce să mă ţintuieşti cu privirea
îţi va fi teamă să mă atingi
să mă săruţi
vei vorbi şi nu vei auzi nimic
crede-mă pe cuvânt
nu-ţi va fi niciodată bine cu mine
nu vei mai avea nici măcar
certitudinea răsăritului
şi apoi nici n-ai să ştii
dacă eu sunt
acela întors
care ţi-a răvăşit cândva viaţa
singurătatea îţi e o prietenă bună
cel puţin până atunci
când Chirurgul
mă va scoate din inima ta
cu bisturiul
lasă-mă să te regret
prin antiiubire
prin antisărut
pe valurile acestea imense
care cresc invers
în antimateria sufletului
să te regret
tot atât de mult
precum te iubesc
până când mă vei reinventa

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribeagul

Tu nu ştii despre timp, decât că trece,
Da-n urma lui ce lasă, nu vei şti,
Cu măreţia vrei a te petrece,
Dar toate-s numai până într-o zi!
Pluteşti prin nori când bolta e senină,
De plumbul norilor te-ascunzi în vânt,
Nu eşti nici tu, nici viaţa nu-i de vină...
Cine-i de vină, noi nu vom şti nicicând!
Visezi mereu doar soare peste toate,
Şi crezi că lumea toată e un rai,
Alergi să le cuprinzi, dar nu se poate...
Ce n-ai avut vreodat' nu poţi să ai!
Pluteşti trecând peste hotarul lunii,
Simţi cum văzduhul este doar al tău
Calci peste sufletul ce ţi-l dau unii...
Dar mai târziu apar păreri de rău!
Nu te-ntrista, pribeagule prin lume,
Dacă singurătate e atunci
Când vrei să îţi găseşti un loc anume
Şi nu găseşti decât un cuib de cuci...
Nu te uita urât la iarna care
De tâmple ţi s-a agăţat discret,
Târziu este acum pentru o-ntrebare
Care doar un pribeag o poartă-n piept!

poezie de Lili Şipoteanu (4 octombrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elixirul lumii de safir

Îşi scuturase cerul albastrul de safir
În apele curate şi-n liniştea deplină
A lacului de munte cu-adâncuri elixir
Pe care îngeri stranii îl beau şi îl suspină.

Ei vin din zări pătrunse de-al nopţilor mister
Atunci când din străfunduri răzbate o lumină
Asemeni licăririi tristeţilor din cer
Când cad, ascunse-n taină de-o ultimă cortină.

Apare dintre ape, strălucitoare, zeea
Şi îşi întoarce faţa spre lacul liniştit
În care-şi duce viaţa şi-n care e aceea
Slăvită în adâncul din care a ieşit.

C-un deget ca un murmur al unui vechi descântec,
Atinge-oglinda calmă a celui desemnat
Din unde să pornească al îngerilor cântec
Sub mantia de stele din care au plecat.

Pe maluri, aripi negre se luminează-ndată
Cuprinse de lumină şi se înălţă-n cer
În zbor pe vechea cale, aceea de-altădată,
Pierdută într-o vreme ascunsă în mister.

Pe lacul ce-şi cuprinde iubita-n mâini de ape
Şi unduiri ce-o poartă în inima-i potir,
Doar Luna mai pluteşte şi-ncearcă să se-adape
Cu elixirul tainic din lumea de safir.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş şti

De-aş şti că n-ai exista,
Eu nu m-aş mai naşte
Într-o lume în care nu eşti tu.
Eu mi-am trăit viaţa căutându-te,
M-am târât până la tine,
Tânjind după iubirea ta.
Nu mi-amintesc de viaţa mea
Înainte de tine;
Ca şi cum aş fi fost doar rădăcină
Şi abia când ai apărut
Am început să cresc.
Mi-ai zâmbit,
Am înmugurit;
M-ai iubit,
Am înflorit!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia de camfor

Când spui
că nu sunt destul de frumoasă pentru tine,
ai putea să-ţi treci degetele prin pânza subţire ce mă împrejmuieşte
cu gratii înalte ca o năframă a timpului.

Iubirea mea este neîncăpatoare în aceste sertăraşe cu praful topit pe degetele tale, aşa şi inima mea, subţiată devreme s-a trezit brusc într-o casă nouă, cu ferestre tăioase, dar totuşi, dincolo de ele, cerul este cald şi blând. Chiar şi păsările sunt blânde atunci când Dumnezeu le cheamă acasă.

Cât am sângele cald şi o inimă măruntă în pumnul tău, ai putea să cazi în gândurile mele, ca între gândurile unei femei oarecare, cu trup de nedescifrat şi invizibil, în timp ce eu continui să întind cerul pe sârmă, drept casnică a celestului. Îl scutur de îngeri şi te ridc din locul unde umbrele s-au deschis.

Să-mi fii dacă nu dragoste, o lingură de supă caldă măcar, pentru un om, căruia foamea nu ştie cum să moară sau să trăiască. Ai putea fi visul bun al omului împăturit în zăpadă, făcut cu mânuţele copilaşilor ce n-au mai apucat să fie legănaţi în lumea aceasta. Dar eu te iubesc şi dacă nu-ţi sunt frumuseţe, sau dragoste, sau căldură măcar.

Îţi pot privi ochii şi înţelege cum poţi umbla pe nori, doar ţinând de mână femeia pe care o iubeşti.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a mai rămas

n-a mai rămas nimic
din nuanţele ce-mpodobeau lumina.
lucrurile s-au camuflat în galbenul pereţilor,
cuvintele s-au topit într-o rotire altfel,
în golul tot mai mare au coborât iluziile fără gravitaţie.

târziul umflat cu minute false
a stors lacrimi neputând să vorbească,
sunetele libere au plecat dincolo de ziduri.

am strâns neliniştea ce bântuia prin spaţiu
şi am clădit-o în muntele meu alb
îndurerându-mi tălpile
să nu poată găsi drumul ce duce spre tine.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu? (Doar sunt sau chiar exist?)

Cine sunt eu în lipsa ta,
Când inima mea e ca un pendul,
Între a te pierde sau a te afla.
Cine sunt eu în lipsă de mine,
Când caut chipuri, dar
mă lovesc doar de măşti în mulţime.
Cine-s eu în trecerea timpului,
Un om sau doar o umbră-n amprentele zidului,
Ce uneşte, dar şi dezbină
Ţine de obişnuinţă sau de rutină?
Cine-s eu, atunci când nu mă recunosc,
Imagine proiectată de trăiri şi neaos.
Caut liniştea în haos,
Dar mă afund mai mult,
Doar simplu exist sau chiar sunt?
Cine sunt eu într-o lume imperfectă,
De valori defectă,
Al cărui preţ ţine doar de etichetă,
Un inadaptat(ă) ce-şi proiectează propria lume,
Ca un arhitect, într-o machetă.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La limitele extreme ale spiritualităţii sale, omul se găseşte din nou gol ca un sălbatic. Când îl găseşte pe Dumnezeu, aşa cum se întâmplă, n-a mai rămas nimic din el, doar un schelet. Trebuie să te afunzi din nou în viaţă să pui ceva carne pe tine. Cuvântul trebuie să devină carne, sufletul e însetat. Pe orice firmitură îmi vor cădea ochii, voi sări şi-o voi devora. Dacă viaţa e lucrul primordial, atunci voi trăi, chiar dacă trebuie să devin canibal. Până acum, am încercat să-mi salvez pielea, am încercat să conserv cele câteva bucăţele de carne ce-mi ascund oasele. S-a terminat cu asta. Am atins ultimul prag de suportabilitate. Sunt cu spatele la zid, n-am unde să mă mai retrag. Din perspectiva istoriei, sunt mort. Dacă mai e ceva dincolo, va trebui să sar înapoi. L-am găsit pe Dumnezeu, dar nu-mi ajunge. Doar spiritul meu e mort. Fizic, sunt viu. Moral, sunt liber. Lumea de care m-am despărţit e o menajerie. Zorii luminează o lume nouă, o junglă lumească în care spiritele slăbănoage cutreieră cu gheare ascuţite. Oi fi eu hienă, dar o hienă slăbănoagă şi flămândă: am plecat la îngrăşat.

Henry Miller în Tropicul Cancerului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!