Prizonierat

păsările cădeau din noi
ca dintr-un ţinut fără de aripi/ ca dintr-o grotă
n-aveau copaci şi porţia de lumină se înjumătăţise

se auzeau clopote/ cineva interpreta o arie
Beethoven's Silence: marşul funebru al interiorului devastat:

zăpezi lunecând spre origini/ toţi îngerii aceştia dezbrăcaţi
ce n-au mai apucat să dobândească sentimentul ruşinii/ nici pe-al fricii
cerşetori inconştienţi cu drepturi depline asupra bunului cer

şi cuvintele ne-au înghesuit în tăceri deloc aurite
peisaj cu om şi absenţă/ timpul care nu se decide
să rămână azi... să treacă spre mâine
dinţii aceştia ai vanităţii curgându-ne prin sânge
pervertindu-ne măruntaiele

o arcuire haotică în eter/ iluzia cvasioptică
de nu cumva or fi mâinile tale... mâinile mele
căzătură de păsări
căzătură de noi

şi eu

esteta neputincioasă în a aduce o treime măcar
din starea poetică în realitate

ne-au bătut în geam
oamenii liberi rămaşi în normalitate:
uite cântecul ăsta!/ uite graţia!
bleu-ul traversând întuneric
bubele măduvei ieşindu-le la suprafaţă
ca pe vină mărturisită... absolvindu-le

muţi

ne ascundem

ne vedem târziu

strămoşi ai unor idealuri prăbuşite

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

rugăciune

ai ţinut Lumina în mâinile tale
ai ţinut totul în mâinile tale
ai ţinut perfecţiunea în mâinile tale
ai ţinut veşnicia în mâinile tale
ai ţinut sori şi luni în mâinile tale
ai ţinut lumea în mâinile tale
ai ţinut gândul în mâinile tale
ai ţinut cuvântul în mâinile tale

în mâinile tale mă ţii pe mine
în sufletul meu te ţin pe tine
mulţumesc

poezie de Gabriela Marin
Adăugat de Gabriela Marin
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Dis)continuităţi

oamenii care privesc
din exteriorul sentimentului
până când muzica gravă se subţiază
trece în altceva/ un decor de duzină
fără minima repercusiune în realitate

oamenii despre care nu poţi spune
dacă sunt trişti... dacă doar răi... nişte măscărici
dacă mâine se vor schimba văzând
copacii ăştia ca-ntr-un destin rătăciţi în frunze
şi câtă singurătate/ câtă strângere de inimă
când nepăsarea înăbuşă glasul!

dar ei trec/ deocamdată trec
ai zice că n-au cunoscut vreodată sugrumarea plânsului
nici ravagiile fericirii aduse la un moment dat de durerea suportată
când bolnav fiind te-ai făcut pasăre/ ai intrat în cer
cu cântecul l-ai ţinut de vorbă pe Dumnezeu
şi înapoi a curs timpul în grădini cu magnolii şi egrete

oamenii trec pe lângă
toţi copiii aceştia care altfel vor creşte
pentru că n-au avut cum
să-şi recunoască mama
în clipa în care au văzut-o prima dată
şi ea a plecat definitiv

oamenii ăştia poate sunt tocmai copiii aceia
şi atunci copacii trebuie să-şi poarte singuri de grijă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârtecându-mă

acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!

fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
şi cum habar n-am avut!

– pe schele nişte poeţi –

ignorând legile gravitaţiei... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroşite în frică

şi decorul acesta straniu – rodul imaginaţiei ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor aşezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuinţa constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înţelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârşit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am păşit
nu m-am mai întors niciodată

până în ziua în care

pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni şi confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ţinut singurătăţile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!

câtă ingenuitate!

.... un fel de pădure / păsări anxioase cu ţipăt spre jos
toată aglomeraţia aceasta în măruntaiele mele făcându-şi loc / revendicându-mă
pierzându-mi obişnuinţele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viaţa

... aproape-o-pădure / păsări demente ieşinde din tine...

sfârtecându-mă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile Tale

Mâinile Tale, dulce Isuse,
mâinile care din lut ne-au creat,
întinse pe lemn se lăsară străpunse,
o, mâinile Tale ce totul au dat!

Gleznele Tale, glezne trudite,
pline de colb, şi de spini, şi de dor,
pe lemnul ruşinii au fost ţintuite,
ca dreaptă răsplată a dragostei lor...

Fruntea senină ca zările-albastre,
plină de milă adânc s-a plecat,
primind diadema batjocurii noastre
drept cel mai de seamă triumf de-mpărat.

Buzele Tale, pe care stătură
vorbele sfinte din cer coborând,
gustară paharul de fiere şi ură
şi râuri de sânge lăsară iertând.

Inima sfântă, floarea ascunsă,
cerul întreg părăsindu-l, veni,
de-o suliţă rece să fie străpunsă,
adânc vinovată c-atât ne iubi.

Dragostea care din Tatăl purcede,
plânge şi astăzi cu-acelaşi suspin.
Dar oricare suflet aude şi crede,
în dragostea sfântă se-alină deplin!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Treptat toamna

ziua se făcea minusculă
ieşeam pe furiş în grădina cu tufănici
scuturam pământul de somn
ssssst! – tăceam aşa într-o doară
mă auzeau şi se conformau
vreo 2-3 complici

prometee mai altfel încercam
întoarcerea pe aceeaşi cale
nu-mi puteam surghiuni melancolia
chit că moartea şi de aici ar fi putut
la o adică să mi se tragă

aşa că zăboveam
în imaginaţia băncii prăbuşite
dintr-o nevoie acută de intimitate
în gândul copacului ca-ntr-un început de cer
îmi lăsam părul inundat de păsări de cercuri
de fumul oval al toamnei ridicându-se gros
spre mimicile salopetelor îndoliate:
aleile trebuiau curăţate
chiar cu preţul înăbuşirii
unui ţipăt

din slăbiciunile mele intense pentru viaţă am iscat foc minor
pentru toţi aceia care dintr-un motiv sau altul
îşi rataseră întâmplarea

m-am întors aproximativ pe acelaşi drum
am mângâiat o fereastră speriată
etern dând spre uliţa copiilor
ce alergau năuci
cu tălpile goale
am adus la gradul de suportabil
răceala neagră a orfelinatelor

până la frumuseţe
mai erau doar
câteva
trep
te

rănile vegetale îmi acceptaseră ploaia.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele din Carte

Atât de mult ne-au cercetat
Cuvintele din Carte
Că nu ne-au mai preocupat
Lucrările deşarte.

Gustând în fiecare zi
Dulceaţa ce-o emană
Putem spre Rai călători
Servind din sfânta mană.

Ne-aduc alin în încercări,
Ne modelează fiinţa,
Ne-au dat şi dau orientări,
Alungă neputinţa.

Că-s îmbrăcate cu Duh Sfânt
E foarte clar; se ştie
Sunt dătătoare de avânt,
Conduc spre veşnicie.

Ne-au cercetat şi prin mustrări
Să corectăm purtarea
Parte s-avem de îndurări,
Să nu uităm chemarea.

Ce taine-adânci şi ce comori
Se-ascund prin pagini fine
Expresii pline de splendori
Creează stări senine.

Atât de mult ne-au cercetat
Cuvintele din Slavă
Că am pornit imediat
Spre veşnica Dumbravă.

poezie de George Cornici (6 februarie 2017)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manualul bunului singuratic

Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri
încă te ştiu mâinile mele plânsul fără motiv
vai mie rătăcitor prin oglinzi
firimiturile cerului au amuţit
şi-i atâta linişte
de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri deodată.
Cândva stam printre împuşcăturile râsului
sfidam de departe desfrunzitele ore
acum tot mai spăşit înaintez
de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul.
Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri
încă te ştiu mâinile mele plânsul fără motiv
pe străzi amurgite cineva proclamă totemul
iubirii întoarcerea la cărţile care ne-nving
cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara
îngerii dorm
prietenii îmbătrânesc în fotografii
Manualul bunului singuratic lâncezeşte-n odăi.

poezie de Daniel Corbu din Manualul bunului singuratic (2005)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă urbană

Ne-am plimbat odat' mână-n mână
Ca doi cetăţeni liberi, când
Ne-au trădat pietonii din umbră
Şi pe mâini de poliţişti ne-au vândut.
Nu ştiu de aveam paşaport sau nu,
Eram tânăr, ea doar o copilă.
Ne urmară interogatorii
Bătăi şi control pentru viză.
Ce putem să le spun despre mine
În ochii lor eram un hooligan
Mână-n mână şi-n gând cu o fată
Despre care nimic nu ştiam.
Turnătorii rânjeau din umbră
Iară noi ne priveam făr' să ştim
Gândind dacă vom mai fi liberi
Sau dacă va fi dat să murim.
Într-o clipă văzui viaţa-n cioburi
Lăfăind în bancnote pătate
Ce curgeau printre gânduri ca râul greu
Spălând pietre însângerate.
După cinci zile de carceră eram
Morţi de foame, nesomn, sânge, plâns
Pumni în faţă şi-n nas încă fumegau
Şi tot nu le era de ajuns.
Plini de vânătăi ne-au dat drumul
Dar n-avem nici un ţel spre-napoi.
Nu făcusem vreun rău, la nimeni,
Dar ne-au rupt sufletele din noi.
Păsări albe zburau peste aer
Eram liberi, dar drum nu-aveam.
Spre ce lumi de atunci ne-ndreptam mereu
Din ce lume veneam şi mergeam...

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agonie

oamenii ăştia subetajaţi plimbându-se
în cămaşă de forţă... într-o lesă
prin faţa ferestrelor prăbuşite
dintr-o inimă

cu amintiri parţiale şi spasme
bâiguie prin albul tristeţilor de magnoliu

această rămânere în tăcere ca-ntr-un surghiun
din care numai iubirea te scoate

ei pun un fel de afişe
automat îşi conectează
golul tâmplelor
la surzenia mută
a cuvântului

nu îndrăznesc
să aprindă lumina
nici s-o stingă
pentru totdeauna

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desprimăvărare

pasărea îşi înfipsese zborul
în aria-lipsă a omului nostru

ziua-n amiaza mare bocitoarele
umpluseră vremea cu hoiturile
silabelor dezmembrate

în zarvă nelumească Dumnezeu
ieşise pe o margine înaltă
plânsul Lui tăcut discret paşnic
scosese din amuţire
mările îndepărtate ale Sudului

se reinventase alt drum al mătăsii!

la răscruce o ridicătură de dune
închipuind setea de iubire
a celor doi atâta timp
rămaşi în singurătate

dintr-o absenţă ieşise un mugur
ispitind nările îngerului
să-şi reintre în normalitate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia asta care

în mod constant vine pleacă
de la treburile sale
ca o şcolăriţă
ca o dezertoare
aparent
fără prea multe conexiuni
cu exteriorul

poartă pălării cu vedere la sine
merge împachetată

primul strat o face
acceptabilă
aproape simpatică
parcă ai cunoscut-o cândva
de n-o semăna cu-o actriţă?!
(nu, ca să fii actriţă nu este... n-a fost niciodată obligatoriu să fii frumoasă, nici... nici... doar. să fim înţeleşi!)

ai zice că tu, chiar tu eşti una dintre acelea
care subit i-a intrat în graţii (ce vei fi făcut oare?!)
în felul ei taciturn te acostează îţi vorbeşte / te iscodeşte
despre cerceii tăi lungi peruani despre păpuşa
pe care nimeni nu i-a dăruit-o vreodată
a râvnit-o a blestemat-o a încuiat-o s-a încuiat
între pagini cu delimitare exactă

au traversat-o in absentia
păsări cu gât prelung de veneră
madone cu destin de narcisă
chiar iubirea...

s-a retras
pe vârful picioarelor nebalerine
din văzul unei lumi ingrate
70 plus au prins-o
la masa cu cioburi dintr-o grotă
luându-şi porţia triplă de anestezic
şi răutate

. femeia asta vicleană
femeia asta cioturoasă
care se-ncurcă
în păsările
de la genele tale

vine pleacă poartă merge acostează râvneşte iscodeşte blestemă pleacă.
nici măcar nu-şi aminteşte

că este

că a fost

odată

femeie.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când nu mai ai nimic de pierdut, eşti cu adevărat un om liber. Evadezi zilnic prin vise dar te rătăceşti mai mereu în pânza de păianjen, ţesută deopotrivă de 'ceilalţi' şi dublată de teama de a greşi - curajul de a îndrăzni poate decide destine. Se întamplă cateodată să-ţi arunci ochii spre cer în încercarea de a găsi echilibru, şovăind în drumul ce-l urmezi, de multe ori parcă pipăindu-ţi crezul prin incantaţii ale sufletului... privind în urmă remarci urma paşilor împrimaţi timpului, fără însă să poţi decide dacă aceştia au fost făcuţi cu folos - alegerile le simt de multe ori ca pe un ‘aranjament' între dorinţă şi putinţă, între vis şi realitate. Îmi plac oamenii care-şi trăiesc viaţa cu tot sufletul, care-şi asumă urmările acţiunilor lor, care nu renunţă la idealuri, care construiesc, iubesc oamenii şi au grijă de cei dragi...

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce va să vină...

voi da like zilei acesteia nici măcar începute
aşa cum acorzi prezumţia de nevinovăţie... de neurâţenie
necunoscutului pe care destul de probabil nu-l vei vedea
niciodată în carne şi oase

realitatea se va abţine
(de) la eventuale pronunţări de sentinţe
în virtutea memoriei devenite afective
printr-o întâmplare fericită
prin strădaniile mele proprii

*
nu poţi băga mâna în foc
pentru ei doi
că vor fi împreună
dar sigur au avut o cină frugală:
taina ratată în conjuncturi personalizate

şi viaţa...

viaţa merge înainte... fuge... aleargă... goneşte... se depărtează... se îndepărtează... dezertează... ne dezertează....

între timp
traversăm pe Ştirbei ca şi cum
am cădea dintr-o galaxie într-alta:
praf de stele incrustat în asfalt
supernove zăcând în vitrine zdrenţuite

! acostare benignă
aceste ţigănci cu dinţi albi şi rochii suprapuse
cerşetori fără (re)sentimentul sfârşitului de aprilie
jena lor ridicându-se.... infiltrându-i pe trecători
până la coşul acesta uriaş ce închipuie
Paştele trecut cu vederea

slujbe aparent paşnice derulează în biserici timpuri pseudocirculare
nişte sacerdoţi prefaţează "viaţa ce va să vină"
prin prisma erorilor individuale

! ne rugăm pentru ei

până una-alta dau like zilei acesteia nici măcar începute...
... atât de si(n)gure

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iulie

[file de jurnal afectiv]

nu-mi amintesc iubirea
intuiesc numai siluetele contorsionate
ale culegătorilor de spice cu inima zornăindu-le
silenţios în ritm cu fuga discretă a şopârlelor verzi
oprindu-se mai apoi cât să treacă o pasăre

timpul are o genune pe faţă
cuibul dropiei rătăcindu-şi privirea
într-o lume imortalizată...
eu îţi arăt oameni
lucrătorii aceştia cu ziua
pălmaşii... robii
nu vezi nici măcar
« batic galben »

franjurile îşi derulează întâmplarea
peste coline... peste podeţe...
peste indiferenţele astea ample sfidătoare

în absenţă o mare
îşi deschide înţelesurile

şosele încinse curbează visul
ziduri forestiere... călători sau intruşi
rumeguşul... ţepii drumului... coroanele
toropite de singurătate

spicele îmi ating respiraţia
o copilărie uitată se apropie
obrazul meu lipit de geam roz-translucid
roz-translucid... aproximativ rece
dându-mi cumva senzaţia de viaţă
în această alunecare continuă

vara îşi împinge hotarele
la prima... poate un tramvai
poate... o iluzie

peisajele trec goale

spui că mă iubeai... că încă...

intuiesc numai
siluetele contorsionate
ale culegătorilor de spice.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uite, se naşte un copil

uite, se naşte un copil
cuvintele nu mai au putere, trec
unele între altele ca un curent magic
părinţii-nchid ochii să contemple
nu prea au timp, trudesc şi
măsoară brâul nopţii -
arbori ai veşniciei
uite, vezi, se naşte un copil
cuvintele se aştern spre lehuze mame
iată umbra lor - o nesfârşită dragoste
faceţi loc spre nelinişti gândului
cu hotare de lumină...

poezie de Fatma Sadâc din Cântec pentru surâsul păpădiei (1988)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile tale

mâinile tale atrag neuitări
în ele găsesc profeţia unui veşnic cer
clipe întrerupte dintr-o răstignire
pe un tărâm gol
fără aripi de înălţare
şi o gheaţă subţire topită fără întrebări

ferestrele noastre sunt prea înalte
ziua e împovărată cu o mulţime de lucruri
ce-şi strigă nemişcarea
noaptea e uitată în cărare
un mâine rămâne urcat în stele
sau coborât pe pământ

din peretele inimii se preling cuvinte
ce strigă surd în lumină.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel în penel

Păsări albe- coliere de aripi, pătează clipa...
De întinăciunea sorţii mi s-a murdărit aripa,
Mă înalţ în curcubee şi lumina mă-mpresoară.
Trec lumină spre înalturi – fluturi cu aripi de ceară.

Anotimpuri disecate, sângerânde, pier în noapte.
Puerilă amintire, veşnicia ne desparte.
Nu sunt limite ce-ar frânge lumea morţii în dureri,
Nu-i nici zi, nu e nici noapte, nu-i nici mâine, azi sau ieri.

Nu există întuneric, nici lumină, nici culoare,
Este-o noapte mai adâncă, de tăceri, întreaga zare.
Universul ni se-arată fără de sfârşit deodată,
Căci e suflet lângă suflet, parcă,-n lumea cealălaltă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mi mâinile

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vină
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii,
Şi iartă-le dacă durerea
Că ţi-au plecat
Va fi mai mare
Decât norocul c-au venit.

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le că n-au puterea
Din moartea lor
Să-ţi crească vieţii
Nestinsul zâmbet de zenit...

poezie celebră de Elena Farago din Şoaptele amurgului (1920)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără iubire

chiar şi florile vor învăţa să trăiască
atunci când vor fi sigure că sentimentul acela
le-ar fi pervertit sufletul
[asta să însemne că despre altceva era vorba?!]

cvasiascetice se vor plânge poetic unei păsări
ea însăşi însingurată în nestatornicia făţărnicită a oamenilor

vor tăcea discret aproape estetic
îşi vor elibera cuiburile de moloz
cum eu prezentul acesta de toate detaliile

în dimineaţa ce va să vină în faţa ta voi fi
năluca parfumată în sandale galbene fără crizanteme
împrumutându-mi nuanţele unui cer rămas
anemic / prin surprindere luat fiind
de lipsa omului

se vor ţine după mine câteva vrăbii
şi ele printr-o bună întâmplare evadate
din strânsura pumnului celui care – spun unii
ar fi împărtăşit înclinaţii nobile

vei lua tramvaiul de la prima
omiţând că nu pe acolo drumul se cuvenea a trece
nu te va simţi nimeni... nici măcar tu
totul se va derula cu o normalitate bolnavă

între timp

îmi voi umple jumătatea de umbră
cu miracolul florilor-păsări

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio stare

epuizarea vine frenetic dinspre oameni
de-aia te ia cu gol la stomac... cu monde à l'envers
nu aprofundezi dai pagina îţi faci de lucru
cu gâza exasperată să se insinueze întru ale tale

acaparat până peste poate dincolo de o fereastră
planurile cosmosului cu tine se amână salutar
[nu ştii nici tu cum faci dar nimeni nu bagă de seamă]

personal nu-ţi propui
marea cu sarea
vrei numai să ajungi
la frunza cea mai frunză
a smochinului dintr-o cale
care la o adică poate fi calea ta

... să eviţi înţepătura unei insecte
să o fentezi printr-o piruetă printr-un trompe l'oeil
simulând apartenenţa la acelaşi regn
[ai exclude din start toate teoriile fratricide]

să intri în ziua aceasta ca şi cum ar fi a ta măcar parţial
să-ţi permiti de pildă femeie cu frumuseţe şi ancoră
să prelungeşti timpul să poţi scrie firesc despre
ca şi cum chiar ar/ai exista

când ai privi
spre cerul decupat în centrul celulei
ai capta.... gândurile pescăruşului
alunecându-şi cântecul de înţelesuri
spre închisorile dintr-un om

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!