Simplu deliciu al firii

precum căderea dinaintea unei ninsori
ce-mi lumina chipul într-o mie de feluri
printre ziduri mâncate
de ceaţă umbra unui coşar
mi-a pus degetul oblic pe buze:
în lumea noastră avem case din flori
trupul meu găsea durerea - combinaţia dintre ţărână şi apă
o manieră vicleană

treceam singurii îndrăgostiţi de urât
în cea mai depravată zi
când
ştiinţa şi religia
au coborât să bea ceaiul
în stradă
moartea fericită să ne găsească în viaţă
umplea aerul cu markerul înmuiat în arsenic:
cine are ochi de văzut şi urechi să audă...

întruchiparea răului -
timpul avea să ne celebreze păcatul
în subconştient
trăirea intensă a cărnii răbda un stăpân nemilos,
arta
din ce în ce mai puţin temătoare
precum greşeala dintâi

când glasul lumii s-a deprins să-şi ignore părinţii
iar celelalte lucruri s-au surpat de la sine
dragostea n-a mai avut nimic de a face.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acele fragile apusuri

iubeşte-mă de parcă nu ai primi nimic
în schimb
prin fiecare tresărire a mândriei
de-o clipă,
nebunia nu face rău nimănui.

dintre toate corăbiile cu pânze,
steagul meu - un ţipăt pe întinderea
apei,
îmi leg trupul cu funii să nu se piardă în ceaţă,
harpii din insulele Strofade,
veşnic flămânde,
îşi caută frumuseţea în coaja unui copac
sădit de cine nu trebuie.

diavolul
adăugase un an dragostei noastre
precum vinul ce nu stă liniştit în pahar
de ce-o să se întâmple, priveam copleşit de atâtea emoţii,
umbra îşi luase capul în mâini
încât să nu se observe,

rudele şi cei de departe
ne-au umplut părul cu grâu,
în buzunare, în gură şi-n cele mai ascunse dorinţe
pun sufletul să-şi facă treaba cinstit,
din dreapta soarelui cineva ca pentru final
scoate curcubeul prin nori,

mi-am făcut mare crucea
convins că minciunii nu-i pasă cine o spune...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplu spus e iubire

pentru cea mai frumoasă femeie am zis nu voi mânca azi acasă
nu-mi voi face ochii nici părul nu va mai fi fratele meu
nimeni nu mă va putea convinge nu-mi pasă
că toate lucrurile se-ntâmplă la fel mai puţin eu

nu mă voi deda la dulce până când dragostea nu va intra în Ierusalim
da pe fiul unei măgăriţe care ştie vorbi omeneşte
din spatele meu diavolul pus la patru ace şi slim
mi-a zis nu-i păcat cât dorinţa pentru bine şi rău înmulţeşte

apoi a început să cânte îl auzeam jos în stradă
poveşti despre dumnezeii vechi şi cei noi
inima mea nu înceta în orice casă pom ori copil să te vadă
mintea mea nu înceta să compună poemul lumii de doi

ca un dans nemaivăzut şi pe care nu oricine poate să-l preţuiască
ah ce păr ai iubito şi ce zâmbet dimineaţa mereu la cafea
moartea bâjbâia printre perne până viaţa iar să o dumirească
pentru toate există cuvinte dar nu şi pentru dragostea mea

ce mă face să plec ca de la o casă pustie
fără să-mi iau rămas bun merinde schimburi sau traista cu pâine
dintre toţi cei care au plătit pentru faimă cine-i mai ştie
singur mă ridic pe cadavrele zilei de mâine

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşile

cerul scotea din negrul îndrăzneţului mâine
un colţ
împăturit cu grija naşterii noastre
fratele meu de ţărână şi apă
după mii de ani
ridică privirea spre boltă
animalele născute înainte de paşte
şi
doicile ştiu acest lucru
numărul personal cere un umăr de sprijin
generaţiilor viitoare
mintea face pasul spre lumina dintâi
am toate motivele să trăiesc cu încetinitorul
printre vase de sare
coada unui rechin despică orizontul
până la rozul suav al vinului dat pe deasupra
degetele împletesc împotriva uitării
ţi-am tăiat în jurul sânului drept -
înţepător de smochine
să nu simţi dulcele otrăvitor
precum
respectul meu promis uşilor rămase închise

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Volum: Ferestre spre marginea lumii. Editura: Pim/Iaşi, (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe unde treceam odată

pe unde treceam odată
face corbul roată-roată,
cade timpul în târziu
şi locurile -n pustiu.

pe unde treceam odată
pe la mândra pe la poartă
nu mai am nicio cărare
căci a crescut iarba-mare.

pe sub umbra de la tei
au crescut spini şi ghizdei,
de când aşteptam să vie
mândra mea pe la chindie.

timpurile s-au turcit,
au trecut, s-au risipit,
valurile, vânturile,
pustiind pământurile.

apele tulburi s-au dus,
peste albii ele-au curs,
spălând pietrele tăcute
şi pe vale şi la munte.

alte vremi, aceeaşi roată,
şi din dragostea de fată
a rămas doar umbra ei
îngropată-aici sub tei.

vin toamne şi primaveri,
timpul a trecut ca ieri,
doar regretele ne umple,
ne dă albul pe la tâmple.

pun stăpânire pe noi
amintirile strigoi,
chipul de neunde închisu-l,
sărutând dorul şi visul...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (26 iunie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea e Dumnezeu

Chiar în limbi dacă aş vorbi
La nimic n-ar folosi
Dragoste de n-aş avea
Sunt aramă ce-ar suna.
Toată ştiinţa de aş avea.
Munţi în brate de-aş purta
Fără dragoste de sus
Chiar nimic, nimica nu-s.

La săraci de aş da cu vrere
Chiar întreaga mea avere
Trupul ars dacă mi-ar fi
La nimic n-ar folosi.

Prorociile or sfârşi
Dragostea nu va pieri
Limbile vor înceta
Dragostea va triunfa.

Ea-I plină de bunătate
Ea acoperă păcate
Nu se unflă de mândrie
Şi nu ţine nici mânie.

Cine poate a răbda
Numai, numai Dragostea
La rău ea nu se gândeşte
Pe nimeni nu pismuieşte.

Ea ne-a dat pacea de sus
Pacea noastră ce-I Isus
Frica Ea o izgoneşte
Dragostea ea ne zideşte.

Ea dă pace şi-n credinţă
Ne dă orice biruinţă
Ca şi moartea e mai tare
Ce e Dragostea atunci oare?

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă peretele unei case

Lângă peretele unei case pictate
ca să arate ca o stâncă
am avut viziuni cu Dumnezeu.

O noapte de insomnie, dând altora dureri de cap,
mie mi-a oferit flori,
flori care mi s-au deschis delicat în creier.

Iar cel pierdut ca un câine
va fi descoperit ca fiinţă omenească
şi readus acasă.

Dragostea nu-i ultima încăpere: mai sunt şi altele
după ea, pe toată lungimea unui coridor
care n-are sfârşit.

poezie de Yehuda Amichai, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi- a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre capătul lumii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Tine

Dorul e aerul tot mai puţin,
Pe care îl respir când mă abţin
La glasu-ţi sfânt cu ochii-nchişi să vin,
Ca o călugăriţă să mă-nchin.

La trupul tău frumos ca o icoană
Fără de care trupul mi-e o rană,
Privind cu ochii ficşi precum o stană
Care se simte-n ochii tăi o pană.

Respir, de dorul tău, parcă revin
Să m-adumbresc la glasul tău puţin,
Ca un văzduh de plâns la un suspin;
Dorul e aerul tot mai puţin.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (5 noiembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumesc omului din cer

mă sufoc în locul acesta,
viaţa are forma unei găuri de vierme,
lucrurile despre care am uitat că există fac să-mi dea
lacrimile
nu mai recunosc minciuna,
poate zahărul m-a făcut imprevizibil sau omul din cer n-a murit
pentru noi,

vreau să ajungă stratul de ozon,
pomii explodaţi demografic,
şobolanii îndrăgostiţi de groapa oraşului,
sentimentul de ţară se întoarce în cărţi,
cine eşti tu să-mi spui ''nu face asta'' când îmi tai venele
şi pun îndoiala la ''favorite''...

mi-ar fi plăcut iubirea, un fel de inteligenţă artificială,
îmi trimite atâtea mesaje încât ajung să cred,
nu suntem singuri,
dincolo de trei straturi de noapte, cineva răsuceşte cheiţa,
iar eu îmi iau tableta şi umblu,
diavolul este un virtual norocos,
mereu găseşte pe cineva să-l asculte..

îmi lipseşte răbdarea lui Iov,
foamea a rămas dovada că sunt viu,
pentru nevoia de dragoste
mulţumesc omului din cer că ne suprapunem aceluiaşi gând,
timpul nu se atinge de mine,
după chipul şi asemănarea lui
dimineaţa mi-a fost milă că moartea nu va mai exista,
lucrurile dintâi vor trece de parcă nu au fost niciodată,
la fel, dorul...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă am fi puţin mai conştienţi şi mai atenţi la ce se întâmplă în viaţă şi în jurul nostru, am realiza că de multe ori ne irosim cele mai importante resurse, iremediabile, finite, precum timpul... Pentru a obţine lucruri efemere, precum banii în speranţa că într-o bună zi vom putea cumpăra ceea ce nu poate fi cumpărat, timpul, sănătatea, relaţiile, dragostea, prietenia şi aşa mai departe. Ca fiinţe umane, după chipul şi asemănarea unui creator, care pentru fiecare este ce este, ar trebui să ne folosim mai mult conştiinţa decât impulsurile animalice. Astfel încât să ne deosebim şi prin altceva decât prin formă, de speciile regnului animal.

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindul lacrimei

Printre nămeţi murdari, ai unei lumi nătânge,
Plecat-am să colind cu lerui Doamne ler,
Am ferecat durerea în sufletul ce-mi plânge,
Ascuns pe-un colţ de stea, un mag tăcut, stingher.

Voi colinda cu lacrimi părinţii azi uitaţi
În case unde-n ziduri cresc griji şi suferinţe,
Întroieniţi de ani, de dor crucificaţi,
Aşteaptă-al lor sfârşit ca ultime dorinţe.

Plecat-am să colind în închisori de suflet
Acolo unde-s îngeri pe viaţă condamnaţi
Să-şi ducă viaţă singuri, al neiubirii zvârlet,
Copii fără de nimeni... de aripi retezaţi.

Voi colinda cu gândul pe cei plecaţi departe,
În lumea fără vise... făcută doar din lut,
Voi fi cu ei acolo, nimic nu ne desparte,
Doar clipe de trăire ce am cu împrumut.

Şi la sfârşit... pe voi, să vă aduc speranţe
Că încă mai sunt şanse să devenim mai buni,
Că-n lumea asta mare şi plină de nuanţe,
Mai ninge şi cu alb... ninsoare cu minuni.

poezie de Angelina Nădejde (22 decembrie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

cineva îmi spunea să nu te cred
râdeam ca de spaimele acelea care ne făceau
zilele fericite
precum o împreunare de mâini

cineva îmi spunea să nu te iei după cuvinte
după rândurile scrise pe marginea unei hotărâri despre care
nimeni nu poate semna
cu vibraţia cea mai înaltă

cineva mi-a spus nu muri
viaţa se va transforma într-o înfrângere
şi nu va fi de ajuns
graba miliardelor de lumini spre punctul nostru de întâlnire
să le spunem că pentru oameni stelele
sunt cele mai sigure locuri

cineva mi-a spus nu-ţi opri privirea şi nici inima
asupra unei singure femei
te va duce ca pe-un neputincios până la groapa săpată
de ninsoarea căzută pe ziduri
amprentele unor mâini ce s-au ţinut una de alta
vor fi de azi înainte
chemarea la războiul morţii
curajul dragostei
şi-al unui păcat pentru care nimeni nu poate să facă
vărsare de sânge

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimicuri înşelătoare

în spatele casei
muzica unei ştreaşini mi se pare firească
noaptea aş fi ipocrit să nu spun cât mă sperie
distanţa până la ziua de mâine
înseamnă atât de puţin să merg pe picioare

focul se stinge treptat convins că adorm
luna în casa a v-a înseamnă tuberculoză
cu masca pe faţă o floare cere să bea din acelaşi pahar
după mine

pot suporta alarma unei maşini
ca un plâns de copil când îi cresc dinţii
important este ca durerea să nu ajungă la măduvă
cred că natura va face dreptate

în timpul acela mă numeai fericit
puţini dintre cei cu care împărţeam
aveau să mă caute
lumea ne făcea supuşi influenţei lui venus
o dată în plus demonstram că ne-am civilizat la-ntâmplare
zorii umblau prin locurile bântuite
dintr-un vis pe care nu mi-l aminteam până
la împlinirea lui

ca leprosul atins prima oară de-un om
iubirea mea dorea să sufere totul
am jurat să nu râd în timpul sabatului
vântul plimba un ziar de pe-o stradă pe alta

mă rodea şi invidia

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată moartea izbăvitoare vine într-o singură priză

ca un fel de înainte de orice înainte
când încă nu ştia nimeni să nu ştie
durerea facerii şi desfacerii
martorul trecerii prin fiecare dimensiune
este punctul
de dinaintea hidrogenului
chiar de dinaintea oricărui dinainte
arderea creatoare de lumină
izvorul din care se adapă timpul
precum un bidiviu nărăvaş
între două curse de galop cu sine însuşi
..............................................
îmi doresc să vă povestesc
câtă tăcere este între două stele
dar nu am destule cuvinte
...............................................
din vis în vis
prin suprimarea realităţii
îmi doresc cerul acesta plin de stele vii
cu veşnicii şi infinit cu tot
dar şi fiecare apocalipsă
potopul dinaintea fiecărui potop
ca pe locul întâi la măsurat orizontul
asumat după fiecare miazănoapte
din toţi muşchii crescuţi pe carul mare
când încă avea rădăcini în pădurea raiului
înainte ca pământul să adăpostească iadul

la urma urmei
în golul dintre două cuvinte este atâta poezie
cât îţi poţi permite să accepţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e nimic precum moartea. Moartea este cel mai bun lucru care se poate întâmpla în viaţă; dar cei mai mulţi oameni mor atât de târziu şi le ia atâta nemilos timp să moară. Dumnezeu ştie, vecinii lor nu-i văd niciodată ridicându-se dintre morţi.

citat celebru din William Blake
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când va veni, moartea va avea ochii tăi

Când va veni, moartea va avea ochii tăi, proprii tăi ochi –
această moarte care ne însoţeşte
de dimineaţa până noaptea târziu, insomniacă,
surdă, asemeni unei vechi remuşcări
sau unei obişnuinţe stupide. Ochii tăi
vor fi un cuvânt inutil,
un ţipăt mut, o tăcere.
Aşa cum îi vezi tu în fiecare dimineaţă
când, singur, te apleci spre
oglindă. O dulce speranţă,
speranţa că-n acea zi noi vom şti
că tu eşti viaţă şi că tu eşti nimic.

Pentru că fiecare viaţă are-o privire.
Când moartea va veni, va avea ochii tăi,
O obişnuinţă de care tocmai ai scăpat,
ca şi cum ai vedea-n oglindă
cum o faţă moartă reapare,
ca şi cum ai asculta, atent, nişte buze închise.
Vom coborî tăcuţi în abis.

poezie clasică de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf (la moartea unui înger)

Sufletul este mereu acolo unde flămânzii luptă
pentru o fărâmă de lumină la răsărit...

La început am fost un vis
la celălalt capăt întunecat al veşniciei,
visul a venit de la celălalt capăt
al luminii.
Lumea a devenit umană şi temătoare,
purtând fiorul reîntregit din foc nepământesc pe tâmplele de lut,
şi-atunci s-a împlinit
mugurul de viaţă
prin bunăvoinţa Celui Preamărit;
Acum am rămas înger prigonit în osânda veşnică,
dar vrednic de ecoul tuturor dorinţelor desăvârşite
în bucuria şi echilibru lumii.
Aripile mele sfidează renunţarea
în adâncul cerului.
Acolo am semănat cu alb
cea dintâi mireasmă a primăverii
să înduioşez umbra uscăţivă a morţii,
vremea să nu mai grăbească rânduiala vieţii,
revărsată până –n temelia verde a pământului.
Am înălţat soarele deasupra apelor
să lumineze zilele căzute galben în toamnele târzii;
Umbra mi-e dreaptă la răsărit,
şi în amurg;
Păcatul şi minciuna
le –am întemniţat
în era întunericului;
nimeni să nu le vadă, nimeni să nu le audă,
ei să trăiască imaculat,
departe de ispită şi ademeniţi de rai,
eu să rămân în rugăciunea lor –
Lumina.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Dunărea de jos, nr. 156 - martie 2015. Revista Centrului Cultural Dunărea de Jos (5 ianuarie 2011)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!