Romanţa Eminului

Acolo-n leagănul de vise, unde-ntristare nu mai este
Romanţa tristelor litanii a nins pe-un ram fără pereche
Şi plopii fără soţ se-apleacă, pe-o filă albă de poveste,
Îngenunchind în poezia poetului cel nepereche.

Poemul se îmbracă-n nuferi, pe-albastra lacului oglindă,
În ceruri nu e iarnă încă, cât încă îngerii ascultă
"Cu mâine zilele-ţi adaogi," cât dorul plânge în colindă,
Eminul nostru e lumină şi-n inimi teii lui exultă.

Un felinar în neguri dense, în "Valurile vremii" strigă
Şi-i luminează "codrul verde - Măria sa" cu "Floare-albastră"
"De-or trece anii"-"n van căta-veţi" în trupul fraged de ferigă
"Ceasul de taină"-al "stelei care a răsărit" la o fereastră.

"Când însuşi glasul" se aude, iubind în taină ţărmul mării,
Romanţa lui fără ecouri răsună-n "codrii de aramă"
"iar când voi fi pământ", "la steaua care a răsărit", uitării
Iubito, îţi voi fi aproape, când "ochiul tău iubit" mă cheamă.

Şi-mbrăţişaţi de iarna rece şi săgetaţi de Kamadeva
Cu florile-i otrăvitoare, fiul iluziei deşarte
Eu, un Adam hulit de îngeri, tu păcătoasă, dulce Eva
Vom fi eroii fantomatici, ai morţii care ne desparte.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, nemuritor Luceafăr (omagiu)

O, NEMURITOR LUCEAFĂR!
-omagiu spiritului eminescian-

O, nemuritor Luceafăr
ancorat în Cer albastru!
Te aşteaptă flori de nufăr,
să le dai sclipiri de astru!

Zbor de Pasăre Măiastră
e drumul tău prin infinit!
Floare-albastră... Floare-albastră...
cu dor te-aşteaptă-n asfinţit!

Codrul, după tine plânge,
plâng în ropote, izvoare,
căiubirea lor se frânge
pe-ale vremii sanctuare!

Teiul, la pământ se-nclină,
încărcat de flori şi doruri,
că nimeni nu-i mai alină
tristeţea pusă-n ecouri!

Plânge "pădurea de argint",
vânt pribeag prin ea doineşte
şi-i lasă dorul de alint,
când toamna o desfrunzeşte!

"Plopii fără soţ" suspină
în foşnet lin şi visător,
aşteptând un crai să vină
cu o poveste de amor.

Numai Tu, străin şi rece
priveşti din Bolta cerească
sa vezi, viaţa cum le trece
în menire pământească!

În valuri vin generaţii,
sărută crucea la mormânt
şi-n vers te cântă confraţii
din flori îpletindu-ţi veşmânt.

Maria Filipoiu
15 iunie 2014

poezie de Maria Filipoiu din Luceafărului Eminescu (15 iunie 2014)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire albă

Şi m-aş preface-n fulgul de zăpadă
Care-ţi atinge fruntea-ngândurată,
Şi te-aş mai ninge-n vise câteodată,
Să mă asculţi cum ning ca o baladă.
Şi să m-atingi, să mă topesc în palmă
Când îmi aştepţi sub vâsc îmbrăţişarea,
Tu să fii ţărmul, eu să îţi fiu marea
Într-un ocean de alb. Atât de calmă
Să îţi pătrund sub piele cu sfiala
Atâtor doruri ce-au zăcut departe
În iarna amintirilor deşarte
În care ne mai paşte îndoiala.
Şi m-aş preface-n iarna cea mai iarnă,
Să te îngheţ în veşnicia albă,
Şi din colinde să îţi fac o salbă,
Din ceruri, îngeri, peste noi, să cearnă
Tăcerile zăpezilor eterne.
Tu, doar iubirea, peste mine-aşterne!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminesciană

Se spune că
a fost unu Eminescu
pe vremea
când codrii erau
de aramă,
când Lacul...
când dorul
de mamă...

Se spune că
a fost unu Eminescu
când plopii
erau fără soţ
pe afară,
când Vino iubito...
când dorul
de ţară...

Se spune că
a fost unu Eminescu
pe când
Memento mori
îi venea în minte...
când O, rămâi
când dorul
de cuvinte...

Se spune că
a fost unu Eminescu
în anii cei grei
păstrat în parfumul
de tei!...

poezie de Gheorghe Gurău (ianuarie 2011)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destine rănite

Revin amintiri din trecut, în cuante,
cu doruri lăsate la margini de vis
pe cutele vremii, din file flotante,
ce încă mai poartă misterul rescris.
Şi zeci de regrete, rămase în urmă,
cu umbrele nopţii se-ntorc uneori,
tăcerea uitării în cuget se curmă,
când sufletul plânge pe mii de viori.

Imagini turnante ajung pe retină
la margini de vis, revenit din trecut,
viorile plâng mai departe-n surdină
romanţa adusă cu dorul pierdut.
Regretele curg din romanţa vrăjită,
ajunse la margini de cuget se frâng,
cândva, din neant, le cânta o ursită
să fie uitate sub frunza din crâng.

Acolo-ntr-o seară târzie de vară,
sub plopii rămaşi fără soţ după noi,
destinele noastre, rămase afară,
rănite-ncercau să ne-aducă-napoi.
Iar astăzi, la poarta uitării sosite,
cu mii de regrete pe gândul curat,
s-aşază pe muchii de frunze cernite
rămase orfane-ntr-un plop fulgerat.

poezie din Drum spre eternitate, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2019 (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveşte şi ascultă, iubito!

Priveşte, iubito, se apropie iarna,
Din ploaia de toamnă se scutură fulgii,
Un alb de poveste se aşterne-n fundal,
Un moş rebegit pândeşte prin geam.

Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă,
E iarnă în trup şi-n suflet mi-e rece,
Se-aşterne omătul pe inima-mi caldă,
Nici paşi de nepoţi nu pot să-l străbată.

Priveşte, iubito, cum ninge în mine
Cu fulgi de zăpadă veniţi de departe!
O lume de gheaţă se-aşterne în mine,
E timpul în care ne spunem adio.
*
Ascultă, iubito, cum strigă în noapte
Din inima-mi ruptă un dor de departe,
Un gând de-a pleca spre zări minunate,
În raiul promis strămoşii m-aşteaptă.

Mă strigă în noapte fraţii din moarte,
Bătrânul părinte mă cheamă aproape,
O mână de oase dă la o parte
Negrul pământ să-mi facă mormânt.

Ascultă, iubito, glasuri din moarte!
Sunt glasuri de frate ce strigă în noapte,
Mă cheamă la ceruri din sfântul mormânt,
Sunt suflet de om ce zboară în vânt.

poezie de Vasile Şerban din Un gram de om pentru eternitate (2024)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea nuferilor

Şi m-am trezit cu nuferii pe pleoape,
Acoperindu-mi lacrima albastră,
Sub gene vise albe-mi sunt aproape
Şi nuferi galbeni intră pe fereastră.

Şi îmi şoptesc, aşa, cum luna cântă
Deasupra apelor învolburate.
Ai crede că sunt flori şi nu cuvântă
Dar, ce tăceri ascund şi-n taină, poate,

În scâncetele albe mor cuvinte
Neînţelese. Doar în gând se-aşază,
Iar eu privesc cum albul lor cuminte
În versuri se-mpleteşte şi rimează.

Mi-e bine când pe gleznă mă sărută
Poemele cu nuferi în oglindă.
Sunt flori în care suferinţa mută
Un univers întreg poa' să cuprindă.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regrete în revers

Revin amintiri din trecut, în cuante,
cu doruri lăsate la margini de vis
pe filele vremii, cu semne flotante,
ce încă mai poartă misterul rescris.
Şi zeci de regrete, rămase în urmă,
cu umbrele serii se-ntorc uneori,
tăcerea uitării pe umbre se curmă,
în sufletul nins plâng mii de viori.

Imagini turnante ajung pe retină
pe aripa gândului rupt din trecut,
viorile plâng mai departe-n surdină
romanţa ajunsă cu visul pierdut.
Regretele curg din romanţa vrăjită,
s-aşază rănite în suflet şi plâng,
cândva, din neant, le cânta o ursită
să fie uitate la margini de crâng.

Acolo-ntr-o seară târzie de vară,
sub plopii rămaşi fără soţ după noi,
destinele noastre, uitate afară,
rănite pângeau, să venim înapoi.
Iar astăzi, la poarta uitării sosite,
regretele încă mai plâng pe-nserat
cu lacrimi căzute din frunze cernite
rămase orfane-ntr-un plop fulgerat.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul morilor

Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Glasul morilor severe care macină Romanţa
Zilelor de mâine,
Glasul dătător de pâine,
Care-mbracă-n alb veşmânt
Năzuinţa şi speranţa.
Glasul morilor severe care-ngroapă
Şi dezgroapă
De sub piatră-acelaşi Cânt,
Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară,
Ore-ntregi şi zile-ntregi,
Să-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea
Să-l cunoşti,
Să-l înţelegi,
Să-l înveţi pe dinafară
Şi să-l cânţi şi tu cu apa,
Şi să-l cânţi şi tu cu vântul,
Căci e glasul-n care Cântul
Plămădeşte-ndestularea!...

Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor,
Târziu,
Când prin scocuri, nemişcată, apa doarme ca-n sicriu,
Când prin aripi vântul trece cu aceeaşi nepăsare
Suverană,
Ca prin pânza zdrenţuită-a unei nave,
Şi când piatra morii-ţi pare
O pecetie domnească
Dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,
Tu să te gândeşti la grâul care face să-ncolţească
Iarna,
De sub piatra morii, năzuinţa şi speranţa,
Şi să-ţi aminteşti de glasul care macină Romanţa
Zilelor de mâine -
Glasul dătător de pâine!

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa românească, VI, nr. 8 (august 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa unui nou răsărit al iubirii

În orizontul imaginar
Al vieţii
Va fi mereu
Un nou răsărit,
Va fi mereu
În suflet
Un cântec să-l amintească.

Din fiecare zi ce trece
Din nou se naşte alta,
Deci să începem
Să trăim(dragostea)viaţa
cu fiecare rasarit de soare.

Îm apus de soare
Şi-n fiecare zori,
Privighetorile cântă,
Crini înfloresc,

Cerul e albastru
Şi limpede izvorul.
Tandră şi strălucitoare este luna
Într-o noapte de iarnă,

Confudându-se cu ochii tăi
Când se uită-n depărtare
Şi cu stelele
Ca lumina ochilor tăi
În fiecare rasarit de soare.

Păreau doi luceferi
Coborâţi din ceruri
Care vin să aibă
Dragostea ce-o simt pentru tine
Femeie uimitoare.

Într-o noapte de iarnă,
Intr-un nou răsărit de soare.

Acesta este noul răsărit
Splendoarea trecută
A vieţii
Cr lasă prieteni...
Şi dragostea să plece.

Este ca o reîntoarcere
Spre început
Ce se simte ca briza uscată
Pe drumurile
Sufletului meu singuratic

Ai plecat femeie uimitoare.
Acesta-i noul răsărit de soare
În zilele noastre
Ca doi luceferi
Coborâţi din ceruri.

Care vin să vadă
Iubirea ce-o simt pentru tine,
Femeie uimitoare
În fiecare răsărit de soare.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2016), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul sirenei

Când sub luciul lunei apa e mai albă ca zăpada
Urmărim corăbii grele sau triremele subţiri
Nopţi întregi... şi marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.

Nu aud cântarea noastră dureroasă cum învie,
Nu văd trupul nostru fraged mângâiat din val în val,
Pentru dânşii el e spumă sau spinare de narval,
Căci nu ştie azi vâslaşul marea toată că e vie.

Dar tu care stai pe proră, pe trirema triumfală,
Tu, ce cânţi şi chemi trecutul peste vremuri domnitor
Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător
Din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală.

Şi sirena ce ascunde o femeie şi o zeie într-un trup
Cum nu e altul nici în cer, nici pe pământ,
Goală va ieşi din valuri, din al mării larg vestmânt
Ca femeia de frumoasă şi eternă ca o zeie.

poezie celebră de Ion Pillat din Eternităţi de-o clipă
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturie

Sunt încă viu în clipa când te chem,
sunt nervi şi oase, carne grea şi sânge,
dar – mai ales – sunt aerul ce plânge
deasupra ta ca-n moarte, ca-n blestem;

sunt viu şi fraged ca un miel bălai
purtat prin pieţe, prin restaurante;
sunt sufletul, dintâiul, al lui Dante
bătând la poarta-de-din-jos-de-Rai...

se face iarnă prin cămări ascunse,
mor fluturii, ca fulgii, la fereşti;
anii de azi îmi spun că mă iubeşti,
dar osiile lumii sunt neunse –

că se aude vântul pustiind
grădinile cu paseri de aramă
şi eu sunt singurul care dă seamă
de zariştea fugită din colind...

sunt viu, eşti vie încă... mărturie
stă mâna asta rece, care scrie.

poezie clasică de George Florin Cozma
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pereche mi-e poemul...

Se leagănă un cântec pe-o vioară, precum un prunc în braţe de lehuză,
Eu strâng în braţe goale de vădană, buchet de lacrimi răstignit pe buză;
Pe urmele de sare trec luntraşii, într-un cortegiu fără destinaţii,
Prin ploaia rece azi, îmi număr paşii şi nu mai am cui cere explicaţii.

Sunt dumnezeii duşi la balul novei, sărbătorind renaşterea sublimă,
Pe fruntea mea mai plânge înc-o slovă, îndoliată, fără ritm şi rimă.
Iar sfinţii şi-au luat liber de la rugă, icoanele sunt goale şi sinistre
Şi îngerii, de frig, o iau la fugă, câlcând peste pomeni şi acatiste.

Un clopot se mai leagănă apatic şi glasul Sarei, stins se mai aude
Şi nu mai înţeleg, menirea care-i, a vieţii, când pământu-i plin de iude?
Eu unde să m-ascund să-mi plâng amurgul şi unde să găsesc un colţ de pace,
Când doar tăciuni şi jar mai paşte murgul şi iarba în cenuşă se preface?

Nu mai am cer, secat-au mări şi-oceane, şi luna s-a mutat într-o poveste,
Giganta roşie înghite vechiul soare, pădurile sunt măcinate de tempeste.
Calea Lactee e-n degringoladă, mor universuri, alte lumi să nască,
Aceleaşi holograme la paradă, vor defila, destine să sluţească.

Se leagănă un cântec de vioară, ca un final de partitură veche,
Eu strâng la piept poemul, să nu-mi moară; şi cum să nu îl strâng, când mi-e pereche?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-ţi aminteşti, în ziua de Florii!

Oh, am purtat a numelui tău, trenă,
Tu, înger rătăcit printre poeţi...
Ţi-a nins în puerilele secunde,
Cu flori de caişi şi meri, pe epoleţi...

Sub ochiul tău de verde şi speranţă,
Am răsărit mai verde, mai curat...
Şi-n verde-am îmbrăcat eternitatea,
Aşa cum numai tu mi-ai arătat.

Mireasă de smarald, la malul mării,
Ţi-am împletit cu alge răsăritul
Şi am lăsat colosu-nsingurării,
Zidind în mine iarăşi, infinitul...

Sub val brodat sunt sâni de suferinţă,
Dar tu-i ascunzi sub tălpi însângerate
De inima flămândă de iubire,
Ce două inimi, încă, mai desparte.

Când voi păşi către apusul lumii,
Să vi să-mi dai FLORIILE-napoi,
Căci ochiul meu ce s-a născut furtuna
Nu va mai fremăta sub paşi de doi!

Când pleoapa mea în noape se va-nchide,
Când ochiul meu va lăcrima smerit,
Tu, de FLORII, să-ţi mai aduci aminte,
Oriunde-ai fi, ce tare te-am iubit!

Să-ţi aminteşti în ziua de Florii,
Că n-am să-mi vând iubirea pe nimic!
Şi până la sfârşit te voi iubi,
Sub flori şi sub săruturi sângerii!
Sau poate voi dormi nelimitat,
Fiindcă iubirea mea s-a spulberat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carpe diem!

Credeai că vei muri, Anida, când visele-ţi vor fi plecate şi sufletul se va goli de-atâtea doruri inventate... ţi-ai scris povestea dinainte şi-ai tot plusat fără măsură, iubind, femeie, în poeme, pe care le-ai pictat pe gură...
Minţindu-te fără să ştii, orbită de percepţii false, înveşmântat-ai poezii în falduri grele de mătase...
Credeai că te vei prăbuşi într-o depresie banală, când, pe pământ vei reveni într-o cădere infernală...
Ai alte vise pentru nopţi, ''adio'' nu te-ngenunchează, şi trage,-Anida, iar la sorţi, acum, cât încă mai eşti trează...
Şi-n plasa unui vis pervers, să nu mai cazi, rămâi lucidă! Iluziile trecătoare pot, uneori, să te ucidă...
Te cheamă marea, ce ecou albastru-ţi cade la picioare, apleacă-te şi ia-l din nou, că-i leac sublim de vindecare!
În ziua asta, palindrom, alegeţi steaua norocoasă, ridică-ţi ochii către cer şi fii, Anida, iar frumoasă!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici e România

Veniţi acasă! Aici e... România!
Albastrul cerului e mai senin,
În codrii se aude ciocârlia
Şi-n vârf de munte izvoare susurând.

Iar când viorile încep să cânte,
Baladele în corzi de inimi se topesc
Şi plânge neamul românesc,
În doinele ce încă mai jelesc!

Coloana este totuşi infinită
Şi stă Brâncuşi alăturea de ea,
La masa tăcerilor ascultă
Vorbele ce-s spuse, în nopţi fără de stea.

Şi-n stihuri au pulsat emoţii,
Din leagăn, până la mormânt,
La ţărm de mare însuşi Eminescu,
Ascultă valu-n şoapte suspinând.

E-atâta dor aici, iubire, dar şi jale,
Pamântul sfânt să îl păstrăm,
Credinţa sfeşnic de nădejde să ne fie
Români, uniţi în jurul gliei să ne adunăm!

poezie de Camelia Cristea (5 aprilie 2014)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieri, azi, mâine

Ieri!... cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;
Ieri... poveste, cu eroii - oase putrede-n mormânt.

Astăzi?... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,
Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte
Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

Mâini?... o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine... mâine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi!

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă din Poezii vechi şi nouă (1894)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte la ţară

Am o inimă în lume
Care ştiu că mă iubeşte...
(Conachi)

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Pierzând orice credinţă, oricare strălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!

*

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce revărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăceşte primbându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! În ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!

*

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăveşte armonia şi-nalta poezie,
Cu dismierdări plăcute de glas prietenesc
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încântătoare
Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire
Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,
Şi dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!”

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire fără vină

Îmi spui că ochii mei
N-au vină că-i iubeşti
Ţi-e verdele-n condei
Rugi dumnezeieşti.

Ce este de-i iubeşti
De nu se cheamă vină?
Oare-s iubirea din poveşti
Şi-a ta dulce copilă?

Ce este de-i compui
Şi nu se cheamă vină?
La Ceruri să mă sui
Şi-n tine mă alină.

Ce este când îmi spui
Că verdele te cheamă?
Să fiu cum alta nu-i
Iubirea-ţi de aramă?

Nu ştiu ce-ţi sunt
Dar ştiu că-ţi Mulţumesc
Că eşti poemul sfânt
Pe care îl iubesc.

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păcatul neiertării

Secretele lăsate la marginea uitării
pe rafturi nevăzute, întinse peste timp,
mai vin câteodată, cu valurile mării,
pe plaje fără visuri şi fără anotimp.

Ne-am întâlnit cu ele, era o iarnă rece
venită fără veste, cu vântul de la nord,
când trenul fără miză întârzia să plece
în aşteptarea surdă a unui fals acord.

Departe, la cazarmă, fanfara militară
ne amintea întruna că trenu-ntârziat,
în clipa fără oră, se va urni din gară,
lăsându-ne în cuget o urmă de păcat.

Păcatul neiertării ce încă ne aduce
o altă amintire la margine de gând,
pe notele fanfarei, venită la răscruce
să caute bemolii în râul fără prund.

poezie de Corneliu Neagu din Creaţie lirică nouă
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns - replică la poezia "Dreptul la răspuns" de Nicu Gavrilovici

E-o liră fără nume, albastră şi străină,
Ce bea din ceruri stele, împrăştiind lumină.
În trup mi se ascunde şerpoaica cea din rai,
În braţe să mă-nlănţui şi rupe-mă din nai!

Prin vene-mi curge lavă, incandescenţă vie,
Pe gene-mi zboară fluturi în prag de cununie.
Pe buze-mi curge mierea şi macii plâng de dor,
Când fredonez cantate pe-o margine de nor.

Deşi mi-e trupul fraged, port munţi şi mare-n mine,
Miros a pâine caldă, am lacrimi pentru tine.
Te bântui şi în vise şi-n dimineţi mă ai,
Să-ţi potolesc şi setea şi foamea de-al meu grai.

Cum ţi-am pătruns în carne, am să-ţi răspund îndat':
Sunt înger şi femeie, nevină şi păcat...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!