O, nemuritor Luceafăr (omagiu)
O, NEMURITOR LUCEAFĂR!
-omagiu spiritului eminescian-
O, nemuritor Luceafăr
ancorat în Cer albastru!
Te așteaptă flori de nufăr,
să le dai sclipiri de astru!
Zbor de Pasăre Măiastră
e drumul tău prin infinit!
Floare-albastră... Floare-albastră...
cu dor te-așteaptă-n asfințit!
Codrul, după tine plânge,
plâng în ropote, izvoare,
căiubirea lor se frânge
pe-ale vremii sanctuare!
Teiul, la pământ se-nclină,
încărcat de flori și doruri,
că nimeni nu-i mai alină
tristețea pusă-n ecouri!
Plânge "pădurea de argint",
vânt pribeag prin ea doinește
și-i lasă dorul de alint,
când toamna o desfrunzește!
"Plopii fără soț" suspină
în foșnet lin și visător,
așteptând un crai să vină
cu o poveste de amor.
Numai Tu, străin și rece
privești din Bolta cerească
sa vezi, viața cum le trece
în menire pământească!
În valuri vin generații,
sărută crucea la mormânt
și-n vers te cântă confrații
din flori îpletindu-ți veșmânt.
Maria Filipoiu
15 iunie 2014
poezie de Maria Filipoiu din Luceafărului Eminescu (15 iunie 2014)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Iubire în flori de nufăr
-odă spiritului eminescian-
De peste timp de veacuri, în ochii tăi privesc,
poet nepereche și de astre zămislit.
Pe vis din călimară urc, să te regăsesc
și să-ți trimit iubire în vers împătimit.
Că în lacrimi din condei, cu spirit locuiești
și cerni dumnezeire pe-al vieții infinit,
din cer cu rază dalbă, prin noapte când zâmbești,
voi ști că, mi-ai primit sentimentul dăruit.
De îngeri purtată, îmi împrumuți lumină,
să-mi luminezi cărarea ce duce la tine.
De mă faci mireasă în viața ce-o să vină,
iubirea lumii îți aduc în sân la mine.
Dorul pierdut pe cale, ți-l aduc în priviri,
cu lacrimi să îți umplu vechiul pocal de vin.
Când plânge depărtarea rămasă-n amintiri,
iar stele lăcrimează de-al dragostei suspin.
Prin ochii tăi privesc o lume dispărută
ce-ți trimitea frenetic, înaripări de dor.
Iubire să-ți cobori în lume nenăscută,
de pământence să-ți legi destin de muritor.
Dar ai ales să fii,, nemuritor și rece",
iubire să-ți trimiți pe raze de luceafăr.
Prin noapte, când răsari, dorul mă va petrece,
iubire în rouă îți dau pe flori de nufăr.
poezie de Maria Filipoiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De ce te-ai dus, Luceafăr (sonet)
DE CE TE-AI DUS, LUCEAFĂR
(sonet Luceafărului Eminescu)
De ce te-ai dus, Luceafăr, pe Drumul Robilor?
Că de dorul tău freamătă Codrii Vlăsiei
Și ciocârlia cântă oda nostalgiei;
Iar barca te-așteaptă pe lacul nuferilor!
Pe raza ta e ninsoarea florilor de tei,
În astre să duci balsamul primăverilor
Și-n amurg să răsari din pleoapele norilor,
Peste codrii scuturând veșminte de scântei.
Cu mare fast ți-am pregătit aniversare,
Toți prietenii de versul tău îndrăgostiți,
Că ești Eroul Culturii Naționale.
Prin veac de neuitare te așteptăm smeriți,
Din apusurile cu vremuri epocale,
Iar plopii te așteaptă prin toamne, desfrunziți.
Maria Filipoiu
sonet de Maria Filipoiu din Luceafărul Eminescu
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Remember eminescian
REMEMBER EMINESCIAN
Peste vremuri încercate
străbate un dor de-un veac,
de Luceafărul din carte,
ce din Cer privește-n Lac.
Un incurabil romantic,
spre astre plecând grăbit,
și-a lăsat dor singuratic
în Luceafăr din zenit.
Rapsozi pe ogorul gliei
i-au pus versurile-n cânt,
cu ecoul poeziei
de dor doinit la mormânt.
În clinchetul de izvoare
plânge Basarabia
și caută alinare
la mama România.
"Somnoroase păsărele"
închid pleoapa nopților
și se înalță la stele
înaripate de dor.
Teiul își scutură floarea
pe al său, pustiu mormânt,
de se întunecă zarea
sub norii bătuți vânt.
La mormânt de criptă veche
se deapănă amintiri
despre poet nepereche
cu eternele iubiri.
Înghețat de viscol arctic,
Luceafărul visător
duce-n univers galactic,
dor pe raze curgător.
Iunie 2014
Maria Filipoiu
poezie de Maria Filipoiu din Luceafărul Eminescu (iunie 2014)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
În lumea ta rămâi nemuritor,
Luceafăr pe aripi plutitoare!
Să răsari în soarta românilor
Cu timpul și viața trecătoare! - Maria Filipoiu / despre Eminescu
citat din Maria Filipoiu
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dorul cu aripile frânte
DORUL CU ARIPILE FRÂNTE
Cu aripile frânte de singurătate
În sufletu-mi sihastru ca o neagră stâncă,
Dorul pribeag agonizează și se zbate
Să iasă din prăpastia tot mai adâncă.
Din dragoste rănit, tânjind după iubire,
Când s-a aventurat în periplu romantic,
S-a prăbușit într-un blestem de pătimire,
Cu visul să sfârșească în destin dramatic.
Iar visul adorat de Primăvara Vieții
S-a închegat pe un val înălțat de idei.
În abis l-au dus valurile tineteții,
Prin Toamna Bătrâneții să-și poarte pașii grei.
De dor golit duc sufletul în altă lume,
Pe tărâmul unde Iarna Eternității
Îl metamorfozează în chip cu alt nume
Și zbor de vultur sub cerul posterității.
Poezia de azi - 1 iunie 2014
Maria Filipoiu
poezie de Maria Filipoiu din De dragoste și dor (2014)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Luceafărul înamorat (odă lui Eminescu)
LUCEAFĂRUL ÎNAMORAT
(odă poetului Mihai Eminescu)
În amurg, pe Lună plină,
Luceafărul din zenit
curge-n rază de lumină
prin "pădurea de argint".
Peste crâng, amoru-și lasă
dintr-un vis demult apus,
când, culcat pe iarbă deasă,
de doruri era răpus.
Dar pe-a Timpului cărare,
numai un dor a rămas,
ce-n suflet îi toarnă jale,
prin codru făcând popas.
Dorul se scurge-n iubire
de jună și luceafăr,
dar se pierde-n amintire,
că numai el e teafăr.
Peste veac, el o privește
într-un funebru veșmânt
și ca-n vis își amintește
iubirea de pe Pământ.
Pe rază-n codru coboară
cu-al nebuniei amor,
ce-l trăia odinioară
în destin de muritor.
De a iubirii candoare,
din steaua lui cerească
lasă dorul pe cărare,
să nu-l mai chinuiască.
În cerdac, pe prispă veche,
o jună mlădioasă
cheamă astrul nepereche,
ce-l vrea ca mire-n casă.
De cum răsare, îl vede
în fereastra din iatac
și-ndată, firea își pierde,
raza lui să-i fie leac.
Din raze își face brațe,
Luceafărul iubitor,
de ele să se agațe
pământeanca în amor.
Se coboară pe-a lui rază,
cu iubire de fecior,
copila îmbrățișează
într-un foc mistuitor.
Iar cu patimă nebună,
de iubire însetat,
fetei așează cunună,
pe păr bălai inelat.
Fața palidă-i sărută
cu ai razei fiori reci,
dar, când inima-i ascultă,
amuțită e în veci.
Cununița de mireasă,
Luceafărul sărută,
că de soartă nemiloasă,
iubirea e pierdută.
Mireasa încoronată
n-a gustat fericire.
Când a fost îmbrățișată,
a căzut în neștire.
Fetei dragi, cu plete dalbe,
să-i sărute chip a vrut.
Dar răsare în nopți albe,
pe mormânt să-i dea sărut.
Ochii ei, spuma de ape,
nu-i va mai vedea nicicând.
Veșnicia de sub pleoape,
îi ascunde în pământ.
Lucefărul s-a întristat
și-n cer înalt stă ascuns,
iar când este înamorat,
privește-n iatac de sus.
Ar vrea să vină în pridvor,
chipul să-și încălzească
la sânul ei, prin nopți de dor,
iubirea să renască.
Tristețeți își ascunde sub nor,
ce cu lacrimi reci se scurg
de sentimente care dor
și năvălesc în amurg.
Ploaia nopților îi stinge
flacăra din iubire,
iar dorul-n lacrimi se frânge,
de-a junei amintire.
Raze se scurg în genune
și lacrimile-n izvor,
că răsare și apune
singur și rătăcitor.
Dar în cerească menire,
iubirea pământească
este o închipuire
cu față omenească.
Nu mai vrea nemărginirea
singurătății pusti,
de când lipsește iubirea
și căldura inimii.
Ar da toată veșnicia
pe-o clipă de iubire,
de-a fi vremelnicia,
un vis pentru jertfire.
Pe Luceafăr îl apucă
al Soarelui răsărit,
când caută o nălucă
dusă-n dorul adormit.
Dorul de juna suavă,
Luceafăru-n cer duce.
Dar ce folos de-a lui slavă,
când ea zace sub cruce?!
Cui servește măreție
în eternul necuprins,
când pe cer arde făclie
de spirit pe pământ stins?
El poartă cruce divină
pe calea veșniciei,
cât poeții îi închină
misterul poeziei.
Astrul nopților albastre
arde-n seri, înamorat,
și coboară dintre astre
pentru vis de neuitat.
Ale Timpului ferestre
le-am deschis cu dor și drag
de a iubirii povește
păstrată-n suflet pribeag.
Pictat cu aripă de gând
pe trecutul adumbrit,
duc dor din suflet fremătând,
din amurg în răsărit.
Lăsându-mi vis între coperți,
cu viața-mi de împrumut,
te rog, Emine, să mă ierți,
de n-am scris cum ai fi vrut!
Maria Filipoiu
Poem premiat la Concursul "Dor de Dor" / 2015
*Revista "Dor de Dor"- nr. 106, pag. 2, 2015 / Medalion literar.
Maria Filipoiu
poezie de Maria Filipoiu din Luceafărului Eminescu (2015)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dor de Eminescu
Luceafăr ce cutreieri prin lumea mea de vers,
Eu am făcut din tine un vis, un Univers...
Cu flori de tei, din lacrimi, tu singur ți-ai clădit,
Prin literă și lege, alt timp în infinit.
Pe lac, o diademă de lebede se-arată...
Ești cânt și nemurire, ești lumea noastră toată!
Ești viers! Și-n măiestria-ți, virtute și lumină.
Tu ai rămas de-a pururi a lumii rădăcină.
Cad flori de tei... și lacrimi... și litere-lumină.
Ai devenit un astru, ți-am plâns la rădăcină.
Te-ai înălțat Luceafăr. cât stele vom avea,
Cărarea vieții noastre, mereu vei lumina...
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Replică îndrăgostiților de Dragobetele
Dragobetele sărută fetele
Și din flori le împletește inele.
De-ai rămas nesărutată,
Mai vine și altă dată!
*Autor Maria Filipoiu
replică de Maria Filipoiu (24 februarie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Prin poezie, spiritul poetic rămâne veșnic tânăr și nemuritor. - Maria Filipoiu / Despre poezie (21 martie - Ziua Mondială a Poeziei)
Maria Filipoiu în Poezia (21 martie 2021)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Atenție, cad flori!
Cad flori de tei
ca un păcat
prin geamul verii care plânge
de dorul tău
ce-nsingurat
de dorul meu nu ți se frânge
Cad flori de tei
și ape reci
prin ploaia verii se strecoară
că de-ai venit
doar ca să pleci
pe dorul meu ploua-va iară
Cad flori de tei
din când în când
pe urmele cu vârfu'-n stradă
și-mi este teamă
că-n curând
nu va avea ce să mai cadă.
poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Regăsire în Zodia Iubirii
REGĂSIRE ÎN ZODIA IUBIRII
Te regăsesc, iubite, pe aripi de dor,
În zborul ce duce către fericire,
Din amurg și până în geana zorilor;
Când la stele din priviri înalț zidire.
Te regăsesc în parfumul de petale,
Prin dimineți culese dintr-un câmp de maci.
Te închid în suflet, ca să-mi alungi jale
Și dorul nestăvilit de momente dragi.
Te-aud în șipot de ape curgătoare
Ce parcă îmi șoptesc un basm de iubire,
Și duc ecouri pe-ale vieții hotare,
Cu tristețe ce se scurge din privire.
Te regăsesc în răsăritul de Soare,
Când strecoară raze prin nori de furtună,
Flacără de dor să-mi aducă din zare,
S-aprind focul iubirii prin nopți cu lună.
Dar făclia iubirii cu tine s-a stins,
Când florile se ofileau în cunună.
Doar dorul mă-nsoțește în al nopții vis,
Pe aripile lui să fim împreună.
Te aud cum mă strigai din trenul vieții,
Ce-a traversat cândva, zodia iubirii.
Dar frânt mi-e visul în zorii dimineții
Fără să cobori în gara fericirii.
Maria Filipoiu
Iunie. 2014
poezie de Maria Filipoiu din De dragoste și dor / carte "În Zodia Iubirii" (iunie 2014)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Îndrăgostitul Dragobete
Îndrăgostitul Dragobete
Îndrăgostitul Dragobete
Din legende vechi transpare
Cu dorul de-a săruta fete,
În tineri cu chip de Soare.
Vreme vitregă traversează
Prin troienele ninsorii,
Și năvalnicul dor revarsă
Pe inimi, vrăjind feciorii.
De dor, din ochii lui răsare
Iubirea-n flori de ghiocei,
Ce-n clopoței sună urare,
Pe-ale primăverii alei.
Cu brațe pline de petale
Și cu dragostea în suflet,
Fetelor mari le iese-n cale,
Cu inel de flori pe deget.
Fete iubind întâia oară,
Așteaptă pe Dragobete,
Cu florile de primăvară,
Cunună să-i prindă-n plete.
Tinerii ce-și unesc destine,
De Dragobete logodiți,
Vor avea doar zile senine,
Că veșnic sunt îndrăgostiți!
Maria Filipoiu - Legendele Primăverii
poezie de Maria Filipoiu (24 februarie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Crucea vieții
De ți-ar fi Crucea prea grea,
Nu poți renunța la ea.
În ea este viața ta,
Ce-ai primit-o cu soarta.
S-o porți în sufletul tău
Cât ți-a menit Dumnezeu
Și-n cugetul de creștin
Ce ți-a fost scris în destin!
Cu sufletul fără chip,
Călător pe-aripi de timp,
Roagă-te la Tatăl Sfânt
Să-ți străjuiască mormânt!
Maria Filipoiu
poezie de Maria Filipoiu din Poezie ortodoxă
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cenușă de dor
CENUȘĂ DE DOR
Prin vise, cu brațe de gând adunate
Într-un castel al dragostei promise,
Se aud și acum timidele șoapte
Ce-și duc ecou în poeme nescrise.
Suspină dorul în clepsidră de nisip,
Când împletesc speranța cu iubirea
Să-mi învăluie tristeți lipite pe chip,
La târg de vise să-i vând amintirea.
Dar dorul e cuprins de magma iubirii
Zdrobindu-mi inima ca un tăvălug.
Îmbrăcată în giulgiul nefericirii,
Plânge când ard sentimentele pe rug.
În maramă adun cenușa dorului,
La rădăcina iubirii să o las,
Să-l regăsesc pe aripile timpului,
Prin altă viață de-ar fi să fac popas.
Maria Filipoiu
poezie de Maria Filipoiu din De dragoste și dor (2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
*În viață vin valuri mereu
și crucea e mai grea pe cale,
dar când îl chemi pe Dumnezeu,
salvează barca vieții tale. - Maria Filipoiu / despre credință
Maria Filipoiu în citate despre credință (20 mai 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Renaștere spirituală (sonet)
RENAȘTERE SPIRITUALĂ
(sonet dorului )
Când rătăcește doru-n pribegie,
Petale de gânduri pe lacrimi se scurg,
Iar speranța se ascunde în amurg,
Cu iubirea pe vis de nostalgie.
Din suflet răstignit, arzând ca pe rug,
Rămâne în amprentă pe hârtie,
Mărturii cu a iubirii sclavie,
Ce-n potirul heruvimilor se scurg.
Dar spiritul vieții renaște în zori
Pe cerul privirii încărunțite,
Să încălzească ai dragostei fiori.
Din gânduri de așteptări umbrite
Se scurge rouă pe-nmiresmate flori,
Când plânge inima de doruri sfinte.
Maria Filipoiu
sonet de Maria Filipoiu (10 martie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mamei, de 8 Martie
Mamei, de 8 Martie
Pe pat de gânduri îmi aștern dorință,
Ce nu-mi mai poate fi îndeplinită.
Să-mi sărut măicuța, nu-i cu putință,
Că de moartea vicleană e răpită.
În brațe de dor, din amintiri o strâng
La pieptul cald, cum o făceam odată.
De dor mă doare sufletul și o plâng
La crucea de mormânt, îngenuncheată!
De Ziua Mamei sărut icoana sa,
Cu flori din grădină o împodobesc
Și cu dragoste o voi îmbrățișa,
Când fruntea ce-o săruta de ea-mi lipesc.
La capăt de mormânt aprind făclie
Mamei mele de pe Calea Lactee,
În visul meu spre a vedea să vină,
Când arde gândul pe-a slovei scânteie.
Opt Martie era o zi frumoasă
Și mare sărbătoare-n sufletul meu,
Chiar pe vreme cețoasă ori ploioasă,
Că măicuța mă iubea ca Dumnezeu.
Azi de iubirea mamei sunt flămândă
Și însetată de chipul iubitor.
La opt Martie, privirea-mi inundă
Izvorul de dor, ca ploaia norilor.
Dorul de mamă stârnește furtună
În inima de tristeți inundată,
Că nici vremea însorită nu-i bună,
De când n-o mai văd pe mama la poartă.
Autor Maria Filipoiu
7.03.2016
poezie de Maria Filipoiu (8 martie 2016)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Romanța Eminului
Acolo-n leagănul de vise, unde-ntristare nu mai este
Romanța tristelor litanii a nins pe-un ram fără pereche
Și plopii fără soț se-apleacă, pe-o filă albă de poveste,
Îngenunchind în poezia poetului cel nepereche.
Poemul se îmbracă-n nuferi, pe-albastra lacului oglindă,
În ceruri nu e iarnă încă, cât încă îngerii ascultă
"Cu mâine zilele-ți adaogi," cât dorul plânge în colindă,
Eminul nostru e lumină și-n inimi teii lui exultă.
Un felinar în neguri dense, în "Valurile vremii" strigă
Și-i luminează "codrul verde - Măria sa" cu "Floare-albastră"
"De-or trece anii"-"n van căta-veți" în trupul fraged de ferigă
"Ceasul de taină"-al "stelei care a răsărit" la o fereastră.
"Când însuși glasul" se aude, iubind în taină țărmul mării,
Romanța lui fără ecouri răsună-n "codrii de aramă"
"iar când voi fi pământ", "la steaua care a răsărit", uitării
Iubito, îți voi fi aproape, când "ochiul tău iubit" mă cheamă.
Și-mbrățișați de iarna rece și săgetați de Kamadeva
Cu florile-i otrăvitoare, fiul iluziei deșarte
Eu, un Adam hulit de îngeri, tu păcătoasă, dulce Eva
Vom fi eroii fantomatici, ai morții care ne desparte.
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ecouri de durere și înviere (sonet)
ECOURI DE DURERE ȘI ÎNVIERE
(sonet Pascal)
Se înalță ecouri de durere,
De pe Golgota și Crucea lui Iisus,
Din vremuri când la chinuri era supus
Fiul Domnului redus la tăcere.
Se-aude Maica, de îngeri mai presus,
Cum îndurare la Dumnezeu cere
Pentru Hristos, prin viață în trecere,
Cu Tatăl să stea din ultimul apus.
De regii pământeni fiind judecat,
Să se împlinească proorocie,
A fost condamnat Cel fără de păcat.
Pe Cruce a îndurat blasfemie
Și luând păcatele lumii, a murit,
Dar a înviat, ca în profeție.
Maria Filipoiu
sonet de Maria Filipoiu din Sonete Pascale (24 aprilie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sufletul mamei râde în bucuria copilului și inima îi plânge în suspinul lui. - Maria Filipoiu / despre mamă
citat din Maria Filipoiu (8 martie 2021)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!