Copac cu crengile uscate

Întunericul se lasă,
Şi sub umbra unui nor
Palele de ploia deasă
Cad pe casa tuturor.

Doar copac uscat de veacuri
Care-şi mişcă ramu-n vânt,
Pe străbune vechi meleaguri,
Nu doseşte un mormânt.

Are-n clisă rădăcina
Putrezită de demult,
Însă creanga ca o mână
Şi-o întinde tot mai mult.

Mistuit de-o neagră zare,
Bântuit de-un negru dor,
Singuratic stă în calea
Tinereţilor ce zbor...

De copacul care-n lături,
Tinde braţul său uscat,
Am să vin să fiu alături,
Solitar şi nemişcat.

poezie de Nicolae Burlacu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurire

Sfârşitul e cel care ne apără de pieire;
Sfârşitu-i nemurire.

Minte opacă,
Lasă lumina să te pătrundă,
Lasă lumina să-ţi arate
Nemurirea,
Căci eu o văd în fiecare clipă;
O simt şi-o adulmec,
O simt şi-o ating;
Nemurirea sunt eu,
Eu sunt nemurirea.

Nu voi piei,
Ci doar voi învia,
Nu voi pleca,
Ci doar voi aştepta
O clipă-n puls faţă de alţii.

Nu vezi?
Sunt om, sunt muritor,
Sunt o străină;
Căci nici eu nu mă cunosc.
Sunt lipsă, sunt absenţă,
Sunt soarele fără lumină…
Şi vreau s-o caut, să o găsesc
Mi-e dor să strălucesc!

Miros de cetină arzând,
Sunt vânt.
Miros de fân uscat,
Sunt rădăcina sub copac.
Miros de ramură de tei,
Sunt pleata salciei.
Miros de acasă,
Sunt bunica ţesând la fereastră.
Miros de viorea târzie,
Sunt poezie.
Miros de copilărie,
Sunt eu, sunt veşnicie...

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul cu o carte în mână

Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.

Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.

Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.

Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea...
Mi-apasă-n coastă înserarea.

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai -
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.

Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.

Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!

Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,

şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi...

Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.

O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
... Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Se vor doi pomi alături. Doi.
Şi casa mea le stă-mpotrivă.
Bătrâni sunt pomii... Casa - veche.
Eu - tânără - şi, de aceea,
Eu pomi străini nu mi-am dorit.

Cel mic întinde braţul ca o
Femeie fără strop de vlagă.
Priveliştea e crudă foarte,
Şi vezi tânjind aşa ce-i tânăr
După ce-i vârstnic - trainic, poate,
Şi - poate - mai nefericit.

Doi pomi: în pulberi de-asfinţituri,
Cum sub zăpadă şi sub ploaie -
Mereu, mereu - se cer alături.
E legea lor - se cer alături:
O lege doar - se cer alături.

poezie clasică de Marina Ţvetaeva din Poezii (august 1919), traducere de Aurel Covaci
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul contopirii

Şi mi-ai redat speranţa când am umblat prin tine
Ca o himeră stearpă în trandafiri de sânge -
Cuprinsă de-o enigmă ce nu îi aparţine,
A plâns, odinioară, cum alta n-o mai plânge.
Şi ţi-am redat dorinţa când ai ţinut pe buze
Un mădular de astru. Trecând Calea Lactee,
Te-ai desfătat cu raza ce-mi curge din havuze
Şi ai lăsat sclipirea pe-o urmă de scânteie.
Şi ne-am redat plăcerea fără de care-n viaţă
Am fi rămas doar setea unui izvor uscat,
Dar printre noi, iubito, lumina se dezgheaţă
De sufletele-ncinse ce-n piepturi mai răzbat.
Vor răsări, alături, şi soarele, şi luna,
Să mă admire-n pace cum te-nstelez întruna.

sonet de Ionuţ Popa (6 ianuarie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

Poposesc
la umbra stranie
a unui copac,
pe zid proictându-se
şi răsucindu-se
ca pe un uriaş ecran...
Deodată
o pasăre
ca un pumnal ascuţit,
se împlântă în frunze...
Apoi
un vânt nebun
începe să bată
şi copacul se apleacă
să-şi bea umbra...
Iar vântul
în delir,
continuă
să bată,
să bată,
să bată...

poezie de Dumitru Gherghina din Confesiuni de-o clipă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul uscat

Pe poteca dintre lunci ne-am întâlnit astă vară,
C-ai venit numai atunci să-ţi faci vacanţa la ţară.
Ne-ntâlneam cu bucurie sub copacul 'nalt-umbros,
Eu eram paznic la vie şi mă simţeam norocos.

Ne vedeam la prânz şi seara, bucuroşi nevoie mare,
Petrecurăm toată vara într-o dulce sărutare.
Dar trecu vara ca visul şi nici seama nu ne-am dat
Că pierdurăm Paradisul, nu ştim cine l-a furat.

Vara asta mai bat drumul, privesc trist şi-ngândurat,
Am găsit din jar doar scrumul şi-ntreg copacul uscat.
Dar, de vara care vine, acolo-mi voi face veacul,
Aşteptându-te pe tine... să vii să-nverzim copacul!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul uscat

vântul îşi cântă simfonia pe diferite teme prin crengile mele uscate
pentru pământ
spaţiu şi aer
vino copile şi rupe-mi ultima frunză
sărut-o cu dragostea ta orfană
soră cu singurătatea pământului unde îmi sunt rădăcinile
pune-o în cartea veche şi scrie:
Doamne
iartă copacul uscat că nu mai dă rod
şi păcătosul ce ameninţă că sare din turla bisericii
că nu a sărutat verdele meu
urma Ta

poezie de Relu Cazacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul din Codrul Visător

În lumea lui din Codrul Visător,
Îşi tremura frunzişul de-amintiri
Din vremuri vechi, pulsând aprobator
În seva-ntinerită de trăiri.

Şi totu-n jur părea că, din înalt,
Primeşte bucuria de a fi
A razelelor pornite în asalt
Asupra codrului cu visuri vii.

Se unduiau în umbra lui chemări
De ramuri lungi ca urma unui plâns
Al sălciilor care-n depărtări
Se-apleacă sub durerile ce-au strâns.

Le auzea în şoapte vagi de vânt
Ce apărea în trena unui vis
Ori ca ecou al unui vechi descânt,
În lumea viselor, pe veci, proscris.

Prin seva-ntinerită de trăiri,
Chemările-i păreau precum un nor
Ce-i mai umbrea frunzişul de-amintiri
Copacului din Codrul Visător

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţă în scânduri

Copac înflorit peste copac uscat
Oho! Ce rug în rugăciune
păcat de el că-i condamnat
în jarul unui alt cărbune...

Dacă fiecare palmă are un cui în care să-ţi agăţi credinţa
când ţi-e prea haină de febra ei
sau
prea tremur de desgheţul ei
când eşti în încurcătură
fiindcă ai două mâini două palme două cuie
ce faci?
pe care să-ţi agăţi credinţa asta
o viaţă într-una
o moarte într-alta
sau sfâşii credinţa în două
şi o lepezi pe jos!?

Copac înflorit peste copac uscat
ai ales să te scuturi
cui peste cui groparii îţi bat
credinţa în scânduri...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia este factorul multidimensional al tuturor simţurilor adânci ale poetului; rădăcina unui vis cu rădăcina unui cuvânt se şlefuiesc în curgerea fluviului cel mare de lumină din interiorul lui. Cuvântul, refuzând întunericul, se preface suflet-prunc în sufletul poetului.

aforism de Ştefan Radu Muşat din Cafeaua fără ghicitoare (2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul şi omul

Copacul moare în coaja propriului timp,
Lacrimi de frunze îl trec sub orizont,
Ritualul tăcerii coboară în Olimp
Pe cercul amăgirii supt de cerul bont.

Un om a trecut mai demult sub un deal,
Ploile seci lumina ochilor coase,
Dealul nechează sub umbra de cal
Ţinut de hăţuri de-o mână de oase.

Copacul şi omul dorm peste timp,
Răbdarea lor purifică amintirea,
Într-un picior coboară în Olimp
Prin durerea tăcerii iubirea!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul meu

Nu ştiu ce gândeşte un copac luat în braţe,
dar am semne că se bucură,
păsările se opresc din zbor şi cântă.

Umbra lui nu are picioare, dar fuge,
înima mea simte frunzele cum se clatină
şi se urcă pe ramuri alături de ele.

Fac ocolul pământului cu rădăcinile sub tălpi,
îmi simte urmele urcând prin cercurile trunchiului
şi nu mă scapă din ochii lui verzi.

Întotdeauna când vine furtuna
trag clopotele bisericii din dealul cu vii,
le aude şi simt cum se gândeşte la mine.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După punct

De ce eşti singur nuc bătrân?
Stai neclintit, uscat de vânt
Cu rădăcinile-n pamant
Aşa tăcut, făr-un cuvant
De ce eşti singur nuc bătrân?
Tot Cronos e şi al tău stăpân?
La umbra ta am să rămân
Să încerc o clipă să amân.

La umbra ta, sub mult pământ.

poezie de Sergiu Bel
Adăugat de 17072010
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceri ratate

Scriu că nu mai pot să tac
scriu căci aş putea să mor
ca o pasăre-n copac
înlemnită vai în zbor

Scriu căci aş putea să mor
scriu că vouă nu vă pasă
(scaunul n-are picior
însă are-n schimb o masă)

Scriu că vouă nu vă pasă
dacă-s pasăre-n copac
ori cu îngerii acasă
scriu că nu mai pot să tac

Şi când tocmai m-am născut
mor şi-o iau de la-nceput

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (august 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai cine stă la umbra unui copac pe care l-a plantat cu mult timp în urmă, şi l-a îngrijit cu sârguinţă, numai acela ştie ce înseamnă să te odihneşti la umbra unui copac.

citat din Warren Buffett
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crize

Tristă, după un copac, pe câmp
Stă luna palidă, pustie -
De vânt se clatină copacul -
Şi simt fiori de nebunie.

O umbră mormăind păşeşte...
E om... atât, şi e destul...
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:
El - om flămând, eu - om sătul.

Dar vezi... m-a ocolit acuma...
El s-a temut mai mult, mai mult, - săracul...
Pe luna palidă, pustie,
De vânt se clatină copacul...

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereşte-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorasc lumi. Domoleşte-mi tremurul agresiv al corpului şi descatuşează-mă din încleştarea fălcilor mele. Fă să dispară acel punct negru ce se aprinde în mine şi se întinde în toate membranele, născând în arderea nesfârsitului negru al urii o flacără ucigătoare. Scapa-mă de lumile născute din ură, eliberează-mă de nesfârşirea neagră sub care mor cerurile mele. Deschide o rază în această noapte şi fă să răsară stelele pierdute în ceaţa deasă a sufletului meu. Arată-mi calea spre mine, deschide-mi poteca în desişul meu. Scoboară-te cu soarele în mine şi începe lumea mea.

Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai bună-i soarta unui copac uscat, ros de viermi, ars peste tot de foc şi care stă pe un pământ sterp, decât a celui sărman.

în Pancatranta
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Busuioc uscat

noaptea lăcrimează şi norii se agită
la o casă se închid ferestrele
şi se citesc mai departe stelele

vântul se trezeşte din somn şi flutură
satul deschide un ochi
nu merită mai mult zăpuşeala

mirosul de busuioc uscat
pătrunde prin odăile cu icoane
nu pot să dorm
ce frumos este să simţi aerul
cum te ridică-n cuvinte

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A plecat cândva în lume

A plecat cândva în lume,
Şi-a uitat de casa sa,
Ca să-şi caute norocul,
Să-şi găsească steaua sa...

Dar strivit de raza blândă,
A celestului cuvânt,
A uitat de adevărul
Ce guvernă pe Pământ...

Şi-a uitat de Sfânta Lege,
Şi de ţară şi de neam,
Ca un vreasc uscat de vânturi
Şi bătut pe negrul ram,

Şi ca frunza cea uscată,
Tot gonit de al său gând,
În deşert şi vanitate,
Rătăceşte pe pământ

poezie de Nicolae Burlacu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!