Iubirea ca spaţiu şi timp

ai vrut casa cu faţa spre strada pe care
la fiecare sfârşit de decembrie trece sania trasă
de reni
atingerea ta devine uşoară
îţi faci simţită prezenţa atunci când dorinţa ne-nchide în camera ei
cu pereţii orange
răul umple spaţiul gol iar noi
alergăm după un brad uriaş

n-am ajuns atât de departe fără o listă cu morţi
îmi trebuie un an şi un viciu
un loc unde să nu-mi pese de timp
şi de faptul că sunt genul femeilor din ţările slave

mă atrage ideea de a trece de singurătate tratându-mă
singur
să scap de agresivitate
hrănesc păsări
cu deznădejdea despre care îmi citeşti retrospectiv
din ziarele vremii
insulta furia frustrarea cer răspunsuri diferite

am harta lumii pe un şasiu slab luminat
pun degetul şi-ţi explic
undeva este zi
undeva iubirea devine o victorie în desfăşurare
ne învaţă să cultivăm pământul
începând de la noi se îndepărtează de soare
degeaba încerc seara să găsesc luna
dincolo de un nor teama zilei de mâine -
un colţ atârnând ca o cămaşă sfâşiată de-un cui mai sfânt decât noi
răspunde cu un da hotărât alcoolului
prea mult ca să supravieţuim
prea puţin să ne îngroape fără sărbători
anul acesta

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţie inutilă de logică

Aşs se-ntâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie, nu sosim
unde-am vrut,
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva totul e logic,
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

poezie celebră de Octavian Paler din Poeme (2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logica inutilă

Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de dora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâine...

mâine poate-o fi mai bine,
mâine, mâine, unt pe pâine,
mâine cu un pic de soare,
mâine poate nu mai doare

mâine poate o speranţă,
mâine o zi şi-o nouă viaţă,
mine poate răul trece,
mâine văd ce se petrece

mâine mult mai bun ca azi,
mâine foşnetul din brazi
mă va ridica de aripi,
mult mai sus de joase valuri

mâine, mâine, până mâine,
e prea mult şi nu-mi e bine,
până mâine înc-o noapte,
o voi trece, n-am ce face

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că altceva trebuie să semnalez, dacă jurnalul se vrea a fi complet. Faptul că m-am obişnuit puţin câte puţin cu ideea morţii, privind-o ca pe o idee plată, o soluţie ca oricare alta, dacă boala nu-mi trece. Mă înspăimântă şi mă dezgustă, dar a devenit un gând la ordinea zilei, pe care cred că-l pot pune în practică dacă vreodată... Ar fi trist, dar necesar, nu sunt în stare să trişez prea mult timp cu propriul meu corp. Să mă omor, Doamne, ce singur poţi fi uneori.

Francoise Sagan în Toxic
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venus din Milo

Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenând cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sânge când ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mâini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd,
uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decât că "a spera înseamnă aproape a trăi"?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
"Le péché c'est le Grec", ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atâtea secole şi atâtea greşeli,
după atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decât că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decât că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătându-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitându-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

O dată

de atâtea griji şi de nevoi
am uitat
odată trebuie să mai şi mor
vremea trece
uşor-uşor, fără zor
am neglijat să trec în calendar
o dată
sunt un uituc
ce şă spun, ce să zic
zi de zic, e tot nimic
timpul trece, trece, se petrece
mâine va fi altă zi
schimb totul...
voi muri
începând cu mâine
în fiecare zi
puţin câte puţin
cu grijă, cu înţelepciune
fără grabă
ha-ha-ha...
încet-încet, spre lume voi păşi biruitor
desigur cealălată
de asta m-am cam săturat
şi nu e prima dată

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai am şi alt coşmar, care provine din faptul că am orbit. Acesta este coşmarul în care încerc să citesc şi nu pot pentru că personajele se însufleţesc, fiecare literă se transformă în alta, iar cuvintele, scurte la început, devin lungi cuvinte olandeze, cu vocale care se repetă când încerc să le descifrez. Sau dacă nu, spaţiile dintre rânduri se lărgesc, literele încep să se întindă, totul apare scris în negru şi roşu pe hârtie lucioasă şi este atât de mare încât devine intolerabil. Şi când mă trezesc literele îmi ţin companie un timp. Pentru o clipă îmi trece prin minte: n-am să le pot uita niciodată şi o să înnebunesc.

citat din Jorge Luis Borges
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dineu în camera de la etaj numai adulţi

fără pretenţii exuberante
dincolo de monotonia unui timp uzat de prea multele rugăciuni
şi tentaţii
mi-am propus un moment de respiro

Dumnezeu văzuse adoraţia mea pentru muncă
în care lucrurile sunt ştiute de toţi dar nimeni nu are curaj
să le spună
expunerea socială avea ascendent
dar eu nu-mi scosesem din minte anii copilăriei

dacă mă trezesc noaptea nu mă culc îndată
la loc
îmi folosesc şansa să înţeleg timpul făcut din mii de ochiuri de geam
prin care nu te uiţi să priveşti soarele

o tristeţe mai dulce decât zâmbetul tău ascuns cu teamă sub pernă
îmi face nopţile drum de povară
împing o piatră care se rostogoleşte la loc
în acest ritm nu am avea niciodată sărbători creştine

din nou ochii tăi
şi nu doar părul sau mintea
iubirea înţelege altfel motivele iernii de a grămădi
zăpezi
întuneric

la sfârşit un alb nefiresc îşi plimbă surzenia pe străzile
ocolite de păsări
din cântecul sumbru cuvintele morţii mă fac să zâmbesc
de parcă aş fi înţeles cum este alcătuit trupul acelei femei
nu-ţi voi ceda niciodată

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care aşteaptă

soarele trece, luna trece
ploaia trece, vântul trece
şi în tot acest timp cerul aşteaptă

soarele trece, luna trece
ploaia trece, vântul trece
şi în tot acest timp pământul aşteaptă

soarele străluceşte cu sau fără mine
luna tremură cu sau fără mine
ploaia trece cu sau fără mine
vântul cade cu sau fără mine
eu sunt timpul, aşteptarea, tăcerea
eu sunt...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi bucata mea de pământ

ridic ochii spre ceva care îmi trece deasupra capului
păsările
nu le pot opri
dar cuib niciodată

am reflexe de om neînvăţat să iubească
o femeie ca tine
singuratică
în curtea unei biserici unde cresc ciuperci după ploaie
pui hârtie în geam să nu mă vadă lumina zilei
sau vreun sfânt gelos pe faptul că mereu
cunoştinţa îngâmfă

mergeam la săniuş
din vârful măgurii mă urmăreau lupii
chiuiam de li se oprea inima
învăţătoarei
şi tuturor celor care m-au lăsat singur

aşteptam veşti de acasă
cu mânecile prea scurte de cât am cărat apă la morţi
să mergi cu gânduri neîncepute altfel
pământul nu ţine cont

brusc ninsoarea s-a stins
am găsit două mâini de-ale celor care scăpaseră
de mânia lui Cain
muma mi-a spus cu limbă de moarte
pe vremea mea nu se făcea şcoală
am două clase
dar am trăit şi aşa

mie îmi scăpase o lacrimă după timpul pierdut
lumea chemase deja preotul
îi ziceam spaniolul
nu ştiu de ce dar aşa mi-a venit
m-a ciupit de obraz
vrei să-ţi visezi soarta?
îmbracă acest costum din fir de neghină şi cere ce vrei
apoi a plecat stârnind muşchiul unui copac
ce ardea
singur

dimineaţa mă uit în oglindă
niciun semn
din acel timp al răului

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe scaunul meu înflorit din sud

îmi aduc aminte unde era luna pe cer,
atunci când primii oameni cuprinşi de îndoială
au fugit crezând că vor scăpa
de ceva ce mie îmi pare că mă pripesc dacă spun
lumii să nu se teamă.

în acest caz,
sărutul ca morfologia iubirii seamănă cu o depresie
necesară,
ceva ce nu voi avea niciodată,
un loc fără nume pe hărţi,
îmi fac curaj recitând din marii poeţi:
omule, nu muri singur aici,
plin de răbdare,
Dumnezeu cu privirea fixă
ascultă în tăcere.

din marile năpaste pe care ni le trimite, probabil
nebunia e cea mai frumoasă,
ne dă libertatea să stricăm la întâmplare,
să ne împrietenim cu puternicii zilei.
până să vând dantelă pe podul cel lung,
nu puteam să trec cu vederea acele monede
de aramă,
silueta unor femei
care se îndepărtează.

nimic mai seducător.

pustiul îmi poartă strigătul încoace şi-ncolo,
iar eu în pat cu duşmanul
dezmierd un vin pe care nu-l beau pentru gustul său,
ci pentru dorinţa de a simţi briza sărată
a mării, pe care întâmplarea a pus-o aproape
de mine, atât de bucuros ştiind
că
voi prinde ziua de mâine
ca pe un sacrificiu ce nu se cuvine.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

The song remains the same

toamna îşi scoate ruginiul
de sub frunze
natural
coşmarul oricărui om
conştient că numai trecerea timpului
i-a făcut toate astea
adevărat vă spun că nu va trece o zi fără să iubească
eu doar privesc de departe
lucid
cât îmi permit anii puţini şi lipsiţi de putere
în fiecare rugăciune
îi pomenesc vinovat că nu-mi plac
castanele coapte
untul de arahide
grăsimile nesaturate
eman un fel de răceală
indiferenţa are zona ei de confort
nu-mi place să vorbesc despre mine
mintea celor din jur înseamnă o imaginaţie a răului
în zilele bune
nu-mi puneau cătuşe
nu mă scuipau
nu strigau trăiască regele
viaţa lăsa o urmă uriaşă de singurătate
împrăştia un damf specific
pe unde trecea
sfărâma între degetele
de la picioare
fiară ieşită din oceanul străbătut de emoţii
n-am ştiut niciodată să fac iubirea uitată
luna împărţea cărţile
în mâneca hainei
numai eu puteam ascunde cărbuni
de parcă niciodată n-au fost
fraţii şi-au luat paharele şi-au fugit
mama îmi şterge o lacrimă târzie
fiecare îşi apără dreptul vieţii
tata nu avea ce să recunoască
deşi îl arătam în continuare cu degetul
a murit convins că nu era vorba de el

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără timp pierdut

am închis în mine toate întrebările
n-am avut răspunsuri după care să pun virgule
am avut doar suspiciuni şi frustrări
ce nu mă încântă

cu destule umbre tăiate în bucăţi
îmi dojenesc simţurile care mă înşală
şi mă ridic cu faţa spre cer
să-l privesc ca pe o cupolă de catedrală
din genunchi pe lespezi reci

aud ciripitul păsărilor dimineţii
cum se îmbină cu adierile de vânt
vreau să simt fiecare desfăşurare a clipelor
fără grabă şi fără timp pierdut

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Partea nopţii în care nu suntem

stăm de partea târzie a nopţii
întârziai cu promisiunea nerespectată
cum ar fi să dau cearşaful deoparte
să-ţi dezgolesc umerii şi fluierul din piciorul unui pui
de cocor ce-a uitat
să dea ocol lunii

era una din acele întâmplări legate de karmă
de care auzi la televizor
nu eu îţi iau tu îmi dai

îmi strâng lucrurile fără să-mi pese
nimeni din neamul nostru n-a avut cancer
rămân urme pe albul zilei
de nerecunoscut pentru mine
Dumnezeu a mers pe această zăpadă
imaculată
iubirea noastră ţine prea mult după unii

au cerut morţii

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant

"Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ţi pui rostul vieţii în afara ei, să trăieşti cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacţie, încât sunt şi ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului." (G. Călinescu)

iubesc prea mult viaţa pentru a renunţa la ea
chiar dacă lumea simt că nu-mi aparţine
trăiesc fără să-mi pot aminti
locul în care a copilărit sufletul meu

până la urmă paradoxal vorbind şi simţind
ajungi să iubeşti şi exilul acesta nelumesc
rana prin care curge
neputinţa de a fi fericit întru totul

(doar răstignirea face posibilă
existenţa concomitentă în cele patru
dimensiuni ale crucii?)

întrebări fără răspunsuri
răni fără vindecare completă
pe care ajungem să le acceptăm
şi să le iubim fiindcă
ne amintesc că suntem aici acum
şi nu altundeva altcândva

iar mie nu-mi rămâne decât să scriu
poezia mea este o lungă contemplaţie
în faţa ferestrei deschise spre neant

nu ştiu ce se află dincolo totul este întunecat
nimic nu mă ispiteşte
doar un fior îmi trece prin şira spinării
făcându-mă să cred că e mai bine aici

în ciuda durerilor şi mizeriilor care mă deziluzionează
există şi un dram de frumos există şi multă imaginaţie
care poate face înconjurul lumii
care poate ajunge la marginea universului
călare pe o cometă
ce inspiră vidul pe nări şi suflă flăcări

dragă G. nu-mi doresc să simulez moartea
pentru a pregusta judecata viitorului
dar încerc să simulez nemurirea
şi să trăiesc în poeme
aşa cum nu pot trăi în acest exil nelumesc
eu nu voi muri niciodată
am spus de-atâtea ori chiar şi atunci când durerile
mă torturau să mărturisesc contrariul

facă-se voia mea în lumea imaginaţiei mele
gândul meu să fie Big Bang-ul universului paralel
al realităţii alternative în care
voi fi mereu fericit

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva

Undeva e un banchet de bucurii
Undeva tăcerea e un zgomot adormit
Undeva fructe exotice distilează în alambicul visului
Undeva culori fragile lunecă printre roci fierbinţi
Undeva cântecul alungă spinii cotidieni
Undeva zace pergamentul care a înfruntat Timpul
Undeva (departe) e copilăria poetului secerată iremediabil
(dar nu abil)
Undeva fiecare pas e un semn al mirării
Undeva neliniştea e ca marea neobosită
Undeva aşteaptă un buchet de bucurii
Undeva...
Dar unde?

poezie clasică de Saşa Pană din Culoarea timpului (1977)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce face?

Ce face un om când e singur?

Simplu – un glonţ, un somn, un poem,
Vede un film, se uită la ceas, înfiază un leu,
Dar tot singur este.
De ce este singur?
A fost jignit. A jignit. A ucis. Nu a ucis.
Eu nu cred în singurătate, cum nu există vid absolut.
Dar o tragedie este. Undeva o lacrimă îşi fa ce drum.
Doamne, ce aş hohoti, de nu aş fi bărbat.
Amintirile mă asediază asurzitor.
Anii se perindă cu viteza unui tren nebun.
Lumea trăieşte, undeva e iarnă, undeva e o plajă,
Alcoolul? Drogul? Boala? Nimic nu seamănă cu singurătatea.
Nici plantele, nici animalele nu suportă singurătatea.
Nici Dumnezeu, că altfel de ce ar fi fost Creaţia?
Strada este pustie, casa este pustie, cimitir fără gard.
Singurătate, tu eşti un bolid care mă ucide.
Brusc apare un cititor timid. Îmi întinde mâna,
Sunt salvat. Mulţumesc, fratele meu, mulţumesc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reînceput

Câteodată inocenţa devine suvenir -
o proiecţie în umbră, printre umbre
stând pe fundul apei şi privind în sus, spre cer
cu pleoape ce nu-s altceva decât glugi trase peste ochi.
Porţi se înclină cu arcade sculptate în nisip
spre orizontul invincibil în conflicte de o singură zi
cu o răbdare inexistentă.
Noaptea aleargă tot atât de mult ca şi tăcerea
într-o încercare zadarnică de scăpare
departe de oameni.
Iar noi... noi ne adăpostim dincolo de cuvinte
fără să ne gândim de două ori
ca atunci când coborâm în fugă pe scări
şi ne purtăm euforic cu bruma de speranţă descoperită întâmplător într-un colţ
când peste litere trece răsăritul cu degete moi.

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea e în tine. A fost tot timpul acolo şi e singurul loc unde va fi. Şi atunci când nu simţi iubire e pentru că ţi-ai acoperit iubirea din tine cu gunoaiele existenţei de zi cu zi şi doar de tine depinde să îţi mişti fundul şi să începi să faci curat printre gunoaie până când vei face iubirea din tine să strălucească din nou. Iubirea e în tine atunci când citeşti o carte care îţi place, când te uiţi la filmul sau serialul preferat, când mergi în excursie şi eşti în mijlocul naturii trăgând pe nas aerul oxigenat al pădurii sau cel sărat al mării şi toate problemele de acasă par departe. Când asculţi muzica preferată, când eşti cu prietenii din copilărie şi râdeti de toate amintirile. Iubirea e în tine atunci când îţi spune: "Devino maxim din ceea ce poţi să devii." Iubirea e când alergi pe bandă sau pe stradă sau tragi de fiare la sală sau faci orice sport, pentru că iubirea îţi spune: "Iubeşte-te! Vreau să ai un corp frumos şi sănătos." Iubirea e în tine când te duci să mângâi un câine sau o pisică. Iubirea e în tine atunci când ştii că meriţi tot ce e mai bun în viaţa asta şi iubirea e în tine când faci ceva cu pasiune şi uiţi cum trece timpul. Iubirea e în tine când îţi îmbrăţişezi părinţii şi bunicii şi îi ierţi pentru toate greşelile pe care le-au făcut faţă de tine, pentru că atât au ştiut la vremea lor. Iubirea e în tine când te uiţi în ochii persoanei pe care o iubeşti şi îi spui: "Te iubesc" fără să îţi pese de reacţia ei şi fără să ai nevoie de ceva în schimb.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, cândva

lumina s-a sfărâmat în bulgări de timp
prea devreme, prea târziu
cine mai ştie
şi de ştie e acum pulbere în vânt
privesc indiferenţa gândului
trece incoerent peste timp
să schimb nu pot sau nu mai pot
nici gândul, nici timpul, nici viaţa.
nu mai e mult
sfârşitul a început demult
astăzi e altfel decât ieri
mâine va fi la fel ca nicăieri
într-un perpetuu joc
al vieţii şi al morţii
de ce îmi ceri atunci să vin
e imposibil a spune "da" în lumea asta
bună, rea
ce oare pot să fac
să o joc la joc
în viaţa asta fără de noroc
să dau de pământ cu ea
ei, o vrea cineva...
o soluţie imaginară voi da
în încongruenţa faptelor descrise de un emanat
despre efectul benefic al bâtelor
în ţara în care m-am născut demult
în care unii urcă
toţi coboară fără să bage de seamă
că au pierit demult
orbi în timp sau rătăciţi în răstimp
la lumina unui lămpi
apusă, de mult petrecută
un tânăr schizofrenic aleargă fericit
prin astă tristă lume
în veşmântul sărac al sufletului
a evadat din ireal
în ţara care nu mai este

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!