Ambrozie

a mai trecut o vară cu mirosul ei
inconfundabil de soare şi pietre arse
în timp ce noi am aşteptat

cuminţi
pe două fotolii în mijlocul a două camere
părăsite în infernul acesta al globalizării

ceva ca o durere ne-a înfăşurat sternurile
şi ne-a făcut incapabili să respirăm cu adevărat

doar am sorbit aerul ca într-un avion depresurizat
la zece mii de metri

de acolo ne-am aruncat temerile şi sângele nostru a făcut
acolade în aer ca o reptilă
întorcând capul mereu să ne muşte

acolo ne-am cuplat măştile de oxigen
înfipte în corpurile noastre ca nişte branule

şi am început să trăim cu adevărat
într-un bol de cristal
pielea noastră a fost iarbă, granit, indolenţă şi
nemişcare

sentimente refulate în aerul rece

de la zece mii de metri
am văzut sfârşindu-se vara cu 2 secunde mai devreme
şi aceste secunde s-au transformat în ani

până când avionul s-a prăbuşit şi acolo am rămas/
doi bătrâni îmbrăţişati pe o pistă încinsă
unde copiii ne aşteptau cu flori şi două sicrie negre, lucioase
iar soarele strălucea mai tare ca niciodată
ca şi cum cum ar fi fost încă vară/ dar nu, era doar o toamnă lungă şi fierbinte.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp

ne-am făcut din trupuri case în care să ne ascundem
ne-am făcut din suflete izvoare de smoală

ne-am încheiat cămăşile cu flori în dreptul inimilor
am respirat
am respirat
am respirat

în timpul acesta alţi oameni mor

ne-am făcut din ciment casele
şi acum stăm în ele ca în nişte corturi de gheaţă

respirăm frica precum un aer murdar

când vom fi arşi şi împrăştiaţi în ocean
acolo nimeni nu ne va mai cauta
timpul va dispărea
dar vom continua
sa respirăm
sa respirăm

fluturi albi vor zbura deasupra apei cu aripile lor transparente
prin ele o să ne mai atingem degetele
prin ele ca prin nişte geamuri de sticlă o să ştim că mai suntem aproape.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul eroilor

La zece metri au murit de mine,
La zece metri viata le-a fost franta
Ca eu sa merg azi prin multime,
Sa pot striga: Libertatea e sfanta!

Azi, ati uitat de-acele nopti haine,
De vuietul indemnului la lupta,
La zece metri au murit de mine,
La zece metri viata le-a fost franta.

Au luptat, au crezut in clipa ce vine,
Inocenti au cazut, plini de sperante
Si mamele plangeau, printre ruine,
Iar copii lor, rapusi de gloante,

La zece metri au murit de mine...

rondel de Alex Dospian (ianuarie 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plăcerea aceasta îi aminteşte gustul serilor de vară într-un oraş adevărat, poate Copenhaga, unde a petrecut cândva două zile. Acolo noaptea nu se năpusteşte, ci tatonează locul pe îndelete. Vălul înserării se lasă acolo atât de încet, în trei, patru ore, încât seara pare că vrea să atingă zorii zilei.

Amos Oz în Să nu pronunţi: noapte (1994), traducere de Marlena Braeşter
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge codrul

Plânge codrul şi suspină
Fiindcă moare fără vină
Că nicicând nu ne-a trădat,
Ne-a fost frate-adevărat
Ne-a dat lemn să facem case,
Fluiere, viori frumoase,
Şi pătuţuri la copii,
Şi-alte lucruri mii şi mii.
Ne-a ascuns când ne-a fost greu
Şi ne-a ocrotit mereu,
Iar când am ajuns bătrâni
El ne-a pus bastoane-n mâini
Ne-a dat lemn pentru sicrie
Să dormim pe veşnicie
Şi tot el ne-a înfipt întâi
Cruci de lemn la căpătâi.
Dar noi nu-i mai suntem fraţi
C-aşa-s oamenii, ingraţi
Sunt prieteni doar la bine,
Iar la rău uită de tine.
Plânge codrul că-i tăiat,
Însă nu ne-a blestemat,
Ci se roagă către astre
Pentru sufletele noastre,
Fiindcă într-un anume fel
Vom muri şi noi cu el.

poezie de Octavian Cocoş (12 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata: E oribil acolo! Aici... e de-a dreptul elegant! Nu sunt făcută să rezist unei asemenea călduri! E prima mea vară în New York şi pur şi simplu mă omoară! Ştii ce-am încercat să fac ieri? Să dorm în cadă. Să stau acolo întinsă, cu apa până la gât... Dar era ceva în neregulă cu robinetul, tot picura şi mă ţinea trează. Aşa că ştii ce-am făcut? Mi-am băgat degetul mare de la picior în el. Doar că a rămas blocat acolo şi nu reuşeam să-l scot. Dar, slavă Domnului, era un telefon în baie şi i-am putut telefona instalatorului. A fost foarte drăguţ deşi era dumincă. I-am explicat ce s-a întâmplat şi a venit într-un suflet. Oricum... a fost cam jenant. Muream de ruşine. Un instalator complet străin şi eu cu unghiile nefăcute.

replică din filmul artistic Şapte ani de căsnicie, după George Axelrod (3 iunie 1955)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece negri mititei

Zece negri mititei au ieşit la masă
Unul s-a înecat şi nouă s-au întors acasă.
Nouă negri mititei noaptea s-au culcat
Unul a dormit prea mult, opt s-au deşteptat.
Opt negri mititei la Devon plecară
Unul a rămas acolo, şapte nu-l urmară.
Şapte negri mititei ciopleau beţe groase
Unul s-a tăiat în două şi-au rămas doar şase.
Şase negri mititei la stup s-au jucat
Pe-unul l-a înţepat albina, cinci însă-au scăpat.
Cinci negri mititei sunt duşi la tribunal
Patru-s puşi în libertate, unu' a fost penal.
Patru negri mititei pe mare-au plecat
Unu' a fost mâncat de-un peşte, trei doar s-au speriat.
Trei negri mititei la zoo-au plătit
Ursu' a îmbrăţişat pe unul, iar doi au fugit.
Doi negri mititei se-ncălzeau la soare
Unul s-a ferit, dar altul s-a prăjit prea tare.
Un negru mititel, burlac, ca nebunul
S-a însurat şi-n felu-acesta n-a rămas niciunul.

poezie de Frank Green, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şaizeci de ani împreună

Vreme multă a trecut,
cu cer senin, dar şi cu ploi.
Noi de mână ne-am ţinut,.
Întotdeauna am fost doi.
La bucurii şi la nevoi,
am rămas tot împreună.
Am îndurat furtuni şi ploi,
nu ne-am dat drumul la mână.
Soţi şi prieteni am fost.
Ea icoana mea de suflet.
Cerul ne-a fost adăpost,
ne-a unit acelaşi cuget.
Şaizeci de ani împreună
am trecut necazuri multe.
Dar ţinându-ne de mână,
cale ne-am făcut prin munte.
Ale vieţii vitregii
n-au putut să ne despartă.
Am rămas printre cei vii
până Dumnezeu ne iartă.
Când o fi şi-o fi să fie
inima să nu mai bată,
Cineva o să ne scrie
doliul ce se pune-n poartă.
Noi tot nu ne-om despărţi.
Amândoi vom merge sus.
Pe Dumnezeu vom sluji
şi pe fiul său ISUS.

poezie de Dumitru Delcă (august 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetele zilei

Când venea zgomot de copite,
erau caii traversând vadul.
Când pârâia aerul, era
un nagâţ care ne privea din apropierea cuibului
său din mlaştină. Un sforăit şuierător

la zece metri de barcă era mareea astupând sau
destupând o gaură din stâncă.
Când se auzea bătaie de tobe, era apa
căzând de la 10 metri în ea însăşi.

Când uşa
s-a închis trântit, a fost sfârşitul
tuturor sunetelor din jur.

Tu m-ai părăsit
alături de cel mai tăcut foc din lume.

Am crezut că am fost rănit doar în mândria mea,
uitând că, atunci când îţi introduci mâna în apa rece,
simţi un colac de gheaţă în jurul încheieturii
înainte ca mâna întreagă să amorţească.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoriile unui depresiv cu avionul restaurant

În parcul din faţa noastră sunt două dealuri gemene.
Odată, ne-am trezit peste noapte cu două rable de avioane ieşite din uz,
aduse am înţeles, să facă din ele câte o cofetărie în vârful fiecărui deal.
Ăia care le-au adus probabil că, ori erau foarte ocupaţi, ori au uitat de ele
şi câteva luni nu le-a mai băgat nimeni în seamă,
până când unul a facut explozie, aşa din senin.
Dacă s-ar fi prăbuşit în zbor, tot ar mai fi rămas ceva din săracul avion...
Ar fi explodat, se pare, de la vaporii de benzină din interior.
Că, a fost de la o scânteie, că, s-a supraâncălzit de la soare, n-a mai ştiut nimeni.
Cel mai probabil, a fost de la soartă, asta i-a fost soarta lui.
Iar pe celălalt avion, văzând ce s-a întâmplat cu primul, s-au ocupat de el,
l-au aerisit, l-au curăţat în interior, în fine, a scăpat întreg.
Mi-e necaz, dar aşa-i viaţa, cu legile ei maro,
nu vrea ea să lase doi fraţi să trăiască liniştiţi împreună.
Din doi, pe unul trebuie să-l scoată neapărat din peisaj. Iar cel care rămâne,
devine doar din acest motiv, pentru toată lumea, un personaj consacrat.

Avionul care a rămas, a devenit restaurant,
nu cofetărie cum fusese vorba la început.
Iar eu, am devenit şi eu, un apropiat al lui.
Pentru un depresiv ca mine, aici e ca la sanatoriu.
Cu aliura lui de învingător, mie unul îmi ridică moralul
şi apoi, pe lumea asta e bine să profiţi de ocazii şi călătoreşti cât poţi.
Am mers şi cu avionul adevarat şi noaptea, de sus,
se vede cam la fel, un sunt mari diferenţe.
În plus, pe avionul ăsta al meu, au şi de băut.
Sunt nişte barmaniţele îmbrăcate în stewardese
care se ocupă doar de chestia asta.
Doar să le rogi, 200 de coneac, e OK, îţi aduc 200 de coneac.
Comanzi 400 de vodca, iţi dau 400 de vodca, nu comentează nimeni,
că e mult sau că e nu ştiu ce şi nu ştiu cum.
Ăsta e un alt mare avantaj faţă de avionul de linie.
Pe urmă, e şi mult mai sigur, şansele să te prăbuşeşti cu el sunt zero.
Nici nu te controlează nimeni aşa de strict la îmbarcare
şi mai sunt o grămadă de alte aspecte pozitive la avionul restaurant.
Doar că odată, după o călătorie mai lungă, s-a întâmplat că m-am împiedicat
şi am căzut în patru labe, când am coborât noaptea de pe scară.
Nu mai iau 400, e mult, e aproape o sticlă de jumate.
Dar, din păcate, nu a fost de la vodcă.
Terenul din vârful dealului a început să se lase şi avionul s-a înclinat.
D-aia căzusem.

Pe urmă, totul a decurs foarte rapid. În două zile nu a mai fost accesibil publicului,
iar în mai puţin de o săptămână, a fost ridicat şi trimis la un centru de reciclare.
Şi cu asta s-a încheiat povestea avionului meu guru,
marele specialist în supravieţuire.
Frate, ce abrupt se termină poveştile de succes.
Nu puteau să-i facă şi lui o fundaţie şi să-l lase în pace, acolo?
Ce era aşa de complicat?
Şi depresia mea a luat atunci o formă de revoltă adâncă.
Pe cine deranja avionul ăsta?
Era singurul refugiu pentru toţi drăgălaşii ăştia,
care călătoreau şi ei fără să aibă neapărat o destinaţie foarte precisă în viaţă.
Îşi făceau veacul pe acolo, fiecare în pătrăţica lui, fără să deranjeze pe nimeni.
Şi peste asta, era deprimant să vezi cum moare şi învingătorul aşa peste noapte, dintr-o chestie de doi bani.
Asta înseamnă că, pe lumea asta, de fapt nu există cu adevărat învingători,
există doar competiţii.
Iar ăia care stau toată ziua să se înscrie pe la concursuri
sunt în realitate niste tâmpiţi care fac asta doar aşa ca să se afle în treabă
şi să li se pară lor că sunt nu ştiu ce.
Pentru că premiile puse la bătaie sunt de cacao.
Sunt doar nişte diplome goale şi nimic mai mult.
În concluzie, aici n-are nimeni nimic de câştigat ceva cu adevărat.
D-aia e şi aşa plin de depresivi.

Însă, în timp, acest sentiment de revoltă a început să se evapore puţin câte puţin,
lăsând un loc gol acolo în capul meu, pe care depresia nu a mai reuşit să-l umple.
Acum zic, totuşi lucrurile sunt corecte în felul lor, aşa cum sunt.
E clar că dacă lumea asta iţi conferă pedestalul valorii consacrate,
doar pentru că ţi-a murit frati-tu şi tu ai rămas în viată,
atunci e evident că până la urmă,
aceeaşi lume se debarasează şi de tine, fără nici cea mai mică ezitare.
Şi tocmai atunci când ţi se pare viaţa mai roz. Asta e.

Aici în parc, am mai rămas dealurile gemene şi cu mine,
care după toate cele întâmplate,
am început să cred că poveştile astea de la terapie
cu avioane şi cu restaurante, cu barmaniţe îmbrăcate în stewardese,
care îţi dau de băut chiar dacă eşti luat cu capul,
doar ca să nu uiţi că mai există şi lucruri plăcute pe lume,
nu sunt chiar abureli şi că de fapt, eu sunt marele învingător.

poezie de Bogdan Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până şi spaţiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi şi ne-au luat
cuvintele
am rămas muţi, vorbesc doar ecranele

ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roşie de sângele celor care mor
legile nu mai funcţionează

telefonul sună a întuneric, când plăteşti
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul şi-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel

copii stau pe net şi afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoşi
soarele a dispărut din obrajii lor

bună dragă, soţul sau ea îţi spune
tu nici nu tresari, eşti tot acolo
parcă şi după serviciu, şeful te întreabă
când e gata?

noaptea spaţiul dintre noi s-a mărit
salteua şi patul au fost prea scumpe
şi trebuie să ne odihnim
dimineaţa plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două femei

Eram în staţie numai două femei,
ne uitam una la alta, studiindu-ne mai întîi
mîinile,
vedea că mîinile ei sunt mai frumoase
decît ale mele, dar îmi spunea:
- Ce frumoase sunt mîinile tale!

I-am zis mulţumesc, apoi am continuat
să ne uităm una la alta
studiindu-ne îndelung nasurile,
vedeam că nasul meu e mai frumos
decît al ei şi i-am zis:
- Nasul meu e mai frumos decît nasul tău!

Nu mi-a spus nimic, nici timp nu avea,
căci tocmai se oprise un autobuz
care a luat-o din staţie cu tot cu mîinile ei
frumoase, de parcă nu fusese
niciodată acolo, deşi voi tine bine minte
mîinile ei, puţin mai frumoase
decît ale mele. Apoi şi ea şi-a adus aminte
că, în acel moment, eu nu aveam
cum să-mi văd nasul. Deşi putea fi altfel,

fiindcă

eram în staţie numai două femei,
nu ne cunoşteam şi nu ne uitam una la alta
şi chiar dacă ne-am fi cunoscut
nu ne-am fi plăcut deloc, chiar dacă
la un moment dat ne-am îmbrăţişat,
ne-am povestit vieţile noastre,
ne-am căsătorit copiii şi totul a durat
cît am aşteptat autobuzul în staţie,
apoi ne-am despărţit, dar mîinile noastre,
multă vreme încă, s-au tras de păr.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Dawson, nu am spus niciodată că o să fie uşor.
Dawson: Atunci spune-mi un lucru pe care îl ştii.
Joey: Ştiu că voiam să fii acolo. La sfârşitul zilei, cănd mă întorceam în camera mea, voiam să fii acolo.
Dawson: De ce?
Joey: Nu ştiu de ce. Nu ştiu ce voiam să spun. Ştiu doar că te voiam acolo.
Dawson: Joey, sunt aici. Sunt aici de două zile şi abia acum am reuşit să vorbim despre lucruri care contează cu adevărat. Ca de exemplu de ce mi-ai lăsat acel mesaj. Bine? Şi poate că acesta este sfârşitul nostru. Poate că ne simţim atraşi unul de celălalt din teama de a merge mai departe, de a ne maturiza.
Joey: Chiar crezi asta?
Dawson: Nu ştiu, dar ştiu că, dacă mă urc în avionul ăsta, nu o să aflu niciodată. Pentru că o să mergem mai departe, o să ne maturizăm şi peste patru ani o să ne trezim că ne-am înstrăinat. Singurul lucru pe care îl ştiu cu siguranţă este că nu vreau să se întâmple asta.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

The blue girl

/ ai visat îngeri
moartea era acolo sus
tu erai
acolo sus cu ei în braţe /

frunze negre printre fulgi albi
doruri care se amortizează încet

as vrea să plec într-un vagon
unde să cânte o singură vioară
albastră / un cântec despre iarnă

despre cum geamurile îmi menţin cu forţa
respiraţia înăuntru

afară e o iarnă cumplită
iar dorul creşte / cerşeşte eliberare
ca un deţinut despe care nu ştiu nimic

dar care stă singur in celula lui
şi ceva mă doare sigur

mă doare până la singurele oase pe care le mai am
până la tot sângele care se împrăştie pe podeaua vagonului

rămâi aici / rămâi în tăcere/ în frig/ în boala noastră
autistă / care ne-a prefăcut în doi fumători de vise

iar fumul se desparte de noi
odată cu aburii locomotivei

ce continuă să şerpuiască printre creste / fii tu inima mea/ albul muntelui care nu se sfârşeşte

/ fii tu boala care îmi acoperă inima cu frunze negre
rămase după o explozie nucleară / fii tu cenuşa care să acopere toată
zăpada/ eu sunt deţinutul închis în celulă
nu cunosc moartea / nu cunosc viaţa/

cunosc gratiile prin care văd trenurile mărşăluind
şi care nu se mai opresc/ nu se opresc niciodată pentru că

am visat îngeri
moartea era acolo sus
eu eram
acolo sus cu ei în braţe.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ce ne-a legat

Iubirea ce ne-a legat,
-apă vie pentru noi-,
sufletul ne-a adăpat,
ne-a fericit pe-amândoi.
Drumul vieţii l-am urmat
şaizeci de ani împreună.
Unul lângă altu-am stat,
c-a fost vreme rea ori bună.
În grădina vieţii noastre
două flori au înflorit.
Pe arena lumii vaste,
au viitor fericit.
O parte din viaţa noastră
prin vreme va dăinui.
Cele două flori în glastră,
de noi îşi vor aminti.

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

(atâta zarvă în cer pentru o frunză uscată)

în singurătatea mea stă ascunsă
singurătatea ta care la rândul ei
ascunde o altă singurătate
şi tot aşa până ajungem la Dumnezeu
şi bucata lui de lut înmuiat cu apă
dar şi la credinţa lui că nu-i bine
să fiu singur şi flămând
de spaţii
drept pentru care
într-un moment de rătăcire
te-a creat pe tine
dintr-o coastă de-a mea
de atunci parcă şi mai tare doare
singurătatea

şi ne-a făcut mai uşori decât aerul
fără aripi fără un rost
culegători de lumină în rai
tot ţopăind din cracă în cracă
până într-o zi când degetele noastre
s-au atins
sufletele noastre s-au atins
Doamne, a început în cer o furtună
cum nu a mai fost
şi nici nu cred că va să mai fie
tu picurai din sâni viaţă amară
ne creşteau sub tălpi
stalagmite de sare

deja ne uram cu îndârjire
de moarte
când între eternitate
şi o îmbrăţişare nebună
ai ales să fim muritori...
mulţi nu ştiu că Dumnezeu
nu ne-a izgonit doar pe noi
ci şi mărul şi şarpele
şi restul lumii
cei care au privit pe fereastră la noi

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost...

a fost o vara călduroasă,
nici mult prea blândă, nici ploioasă,
un soare aprig şi zglobiu
ne-a făcut viaţa bigudiu.

să te mai duci si tu la plajă,
sau să mai stai puţin de vrajă,
te bătea soarele încap
ca un borfaş, ca un satrap.

să treci la umbră, niciun gând
că trebuia să stai la rând,
un mic, o bere sau ceva
şi soarele te urmărea...

aşa trecut-a vara toată
şi-acum în toamnă, drept răsplată
ne bat în cap doar ploile
şi stăm chirciţi ca oile...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (19 septembrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ne-a dat două braţe, două picioare, două urechi, dar de ce ne-a dat doar o inimă? Pentru că cealaltă inimă a fost dată sufletului tău pereche şi este misiunea ta s-o găseşti.

citat din Brandon Hofe
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ne-a dat două braţe, două picioare, două urechi, dar de ce ne-a dat doar o inimă? Pentru că cealaltă inimă a fost dată sufletului tău pereche şi este misiunea ta să o găseşti.

citat din Brandon Hofe
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!