Winter 2

aici sunt maşini uitate pe câmp care au îngheţat.
peste ele încet se aşterne toată zăpada
ca o emisie puternică de particule albe
din corpul meu radioactiv.

altfel aş putea spune că seara este frumoasă,

de o frumuseţe atât de stranie
încât vezi mamă, sentimentul creşte şi se desfaşoară
până la marginile oraşului unde tu mă aştepţi de o
bună bucată de vreme.

***

altfel aş putea spune am atât de multă încredere
că mă vei aduna de pe toate străzile lăturalnice
pe care umblu.

în timp tu taci,
tata îşi fumează ţigările la nesfârşit.
bunicii dorm.
copilul creşte.

iar dinăuntru suflările noastre calde
desenează pe geamuri
flori de gheaţă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hiroshima night

moment de eroziune:
naşterea zilei în care liniştea cuprinde
spaţiul & aerul se dilată încet ca o sticlă de gheaţă.

în plămânii tăi ninge,
ca după o explozie nucleară.

momentul în care nu mai contează nimic:
urmează o iarnă lungă,
uitată pe uliţele unui sat bătrân.

în corpul tău,
lupii adulmecănd mirosul sângelui.
mergi pe străzi lungi unde deoparte şi de alta
sunt aceste indicatoare cu semnele şterse.
pe străzile lungi unde înoţi în uraniu.

încet,
descompunerea are loc / particule
de iubire & tristeţe desăvârşesc ziua.

soarele are miros de var.
soarele a nins cenuşa
peste oraşul decadent / feţele noastre s-au lipit de ziduri
ţesăturile ne-au intrat în piele: dragostea, nu.
un fetus neexpulzat rămânând în camera lui
caldă şi întunecoasă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Winter

iarnă înzăpezită.
când fulgii mor curg
lacrimile noastre.

*
morfină transformată în linişte
când oraşul doarme.

*
visele noastre în fractali
ajung la noi atât de aproape
încât avem impresia ca nu e niciun
drum.

*
suntem îmbrăcaţi în pietre albe
care să ne oprească frica
& să ne separe de realitate.

*
suntem coşurile ei de fum &
suntem străzile ei de fum.

*
ne ascundem în maşini şi străbatem km
pănă la punctul final *.
sfârşitul drumului şi al visului.

*
crezi că dumnezeu te iubeşte până la capăt,
dar nu.

*

noi, oamenii de fum nu avem niciodată linişte
nici măcar iarna
când totul se destramă şi totul îngheaţă
la loc.

*
nişte stele pulsând / inimile noastre
desfăcându-se în mii de bucăţi.

*
nişte fulgi
care

cad

şi cad

atingând pământul moale şi cald.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâţia ani

atâţia ani făcuţi din dorinţe care mai de care
mai incontrolabile la fel ca lunile pustii pe care le-ai
admirat pe fereastra fumurie

dorindu-ţi să fii acolo

atât de departe încât sângele tău să se prefacă în praf
atât de aproape de tine încât să nu mai poţi respira

liniştea e până la urma cel mai apropiat aliat al tău
vezi soarele înghiţind pământul
ca un monstru din basme

dar toate astea sunt un balast pentru a spune că

tu şi sângele şi respiraţia ta

sunt absolut întâmplătoare

acum o ţigară pe jumătate stinsă într-un pahar de whisky

ai nevoie de contrabalans
de trupul toamnei ca o eşarfă să te învăluie
de o luptă pe care să o duci încontinuu

acolo pe lună nu exista a e r nu exista nici greutatea aceasta imensă de pe pământ

rămân acolo imaginându-mi cum ar fi

un zbor de pasăre neagră stârnind praful/ imaginându-mi un alt vis în care să cad

atâţia ani în care roboţii au biruit şi ne-am trezit cu inimile pline de silicon

sau orice alt material care rezistă la rupere.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înşine
Sunt lucruri care mor în noi de dimineaţa până seara şi habar nu avem ce sunt şi ce pierdem

Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul
Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime şi care nu se resimte la suprafaţă
În corpul tău mor dinozauri, dispar specii, apar altele, toate fricile, toate iubirile se apropie
Unele de altele, îşi ramifică rădăcinile până cuprinde tot, se îmbină într-o formă de relief nouă
Privesc cum dormi dus departe şi totuşi atât de aproape încât îţi pot modifica cu degetele
Forma inima, forma gândurilor friabile prin mâna mea cleioasă ia fiinţă un vas de lut
În care îmi pot pune în siguranţă tăcerea şi mai ales iubirea, dau drumul iazurilor
Şi peştii îţi sar până aproape de tavan, liberi de ţărm, cumva fericirea izbucneşte
Dintr-o bucată de pâine pe care un câine o târăşte prin praf, e o nebunie de nedescris
Şi tu dormi, la toate răscrucile e pus semnul pericol de moarte, să-ţi ţină simţurile ascuţite
Niciodată nu eşti singur şopteşte semnul de fiecare dată când treci, de fiecare dată când trec
Toate săgeţile le pun în teacă, îmi fac loc în tine ca un copil fugit de acasă, liber de ţărm
Adorm şi eu în peştera asta rece unde se aude doar sângele picând din eprubetă

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slash. poem în care îngrop tot

îmi îngrop poemele în slash-uri / linii care ar trebui să
delimiteze forţa mea vitala de restul lumii
azi cerul este opac ca o grindă ce stă să cadă peste oraşul muribund

// îmi aud de fiecare dată paşii uscaţi pe caldarâm//

în drum spre tine am remarcat

mama a încetat să mai ţipe ca şi cum ar avea un niqab peste gură
tata a încetat să mai respire / unele respiraţii dor ca şi cum ai fi vinovat de ceva

dar nu ştii de ce anume

soră-mea s-a urcat pe umerii mei şi acum mă apasă fiecare mişcare a ei/ i-am spus mori sau va trebui
să te îngrop aşa de vie cu tot cu păpuşile tale şi rochiţele cu volănaşe

îmi îngrop poemele în cuvinte tari acide care să doară / astfel suprapun
şi controlez mai bine durerile / ca şi cum aş avea un ac înfipt într-o venă / apoi mi-l scot
şi frica de ace dispare

dar nu dispare tristeţea/ ea e prezentă ca un element chimic al vieţii mele
fără ea nu aş mai putea să mai îngrop nimic

pe trecerea de pietoni trece o fată care seamăna cu mine
atunci cand beau multă vodkă ca să uit / asa cum a uitat şi ea să se uite la culoarea semaforului
şi nu a văzut că este roşu

//
inima tânără încă vibrează/ îmi afund paşii în betonul cald
pentru că între timp a venit vara / iar soarele acesta

se umple încet, încet de teamă/ /îmi afund corpul în beton
şi acum nu mai aud ţipetele/ respiraţiile/ mişcările lor /

e atât de bine/ când îmi îngrop toate poemele în fumul ţigărilor de contrabandă/ şi nimeni nu-mi spune hai ieşi de acolo / nu e vară / e primăvară şi

toţi ghioceii vor răsări din pământ pentru tine.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeiţa nu e sânge sau culoare; ea nu-i decât adierea invizibilă care risipeşte ceaţa. La asta şi slujeşte, de altfel, ceaţa: fără ea, Zeiţa n-ar fi în stare să dezvăluie că lucrurile pot fi şi altfel decât spectrale. De aceea, se spune, e şi bine să suferi, căci altminteri Zeiţa n-ar putea arăta că există o limită a suferinţei. De aceea, se pare, şi Răul există, Răul fiind perspectiva spectrală, suferinţa şi multe alte lucruri de care Zeiţa are nevoie spre a se manifesta. Căci fără de Rău, Zeiţa ar fi diferită sau n-ar mai fi. Dar, iarăşi, cine oare ar putea preciza ce înseamnă "diferită", de vreme ce nimeni n-ar putea spune ce anume este Ea în realitate? Ceaţă şi adiere sunt numai nişte metafore.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Everest

mă mişc ca într-un vacuum în care particule suspendate
plutesc / nu am acea inimă pe care să o
împart cu tine/ ceva mă forţează în trecerea aceasta
de la sălbăticie la a tăcea încontinuu

// mii de cartoane lipite de pereţi ca benzile desenate îţi arată sensul//

mereu ocoleşti străzile întunecate de frica unui monstru ascuns în întuneric

dar nu astăzi

când direcţiile se schimbă/ decupezi din cartoane
oraşul şi străzile lui

mergi încet şi cerul pare un bibelou care se sparge deasupra ta

// ce să faci cu toate aceste cioburi //

ai o gură pe care vrei s-o lipeşti de tine mai mult
ai o gură pe care vrei să o coşi
ai un piept ca de păpuşă rusească
ai o inimă plină de nicotină şi apă

nu mi-a zis nimeni că dacă ar fi ceva pentru care să lupt/ aş lupta

când picioarele sângerează mă simt ca pe everest / privind cadavrele îngheţate ale celor
care nu au reuşit să supravieţuiască

şi eu trec printre ei / am o boală

nu te întoarce înapoi să priveşti / nu vei vedea piscul

la ce bun să îl cucereşti

două trei secunde de respiraţie profundă şi puterea de a te întoarce
scade

aşa că rămâi aici / în liniştea camerei tale / e mai multă dragoste
decât ai putea să crezi.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată recunoscută această Conştiinţă în mod complet - şi ea este o secundă, nu mai mult - vezi că Tu dintotdeauna Eşti Aici. Indiferent de ce ar spune mintea, vine mintea şi spune: "Uite, vezi, l-ai pierdut pe "Eu-Sunt"! Dar tu nu eşti când îţi spune mintea asta? Nu ce spune mintea aştepţi tu! Nu confirmarea de la minte - că o să aştepţi până la Sfântu' Aşteaptă - ci ca ce anume exişti Acum, în această secundă? Ştiţi când, în special, apare această senzaţie că l-ai pierdut pe "Eu-Sunt"? Când apare o emoţie puternică şi pleci cu emoţia aceea şi începi să faci un construct. Dacă toate constructele pe care mintea le face despre Prezenţă sunt văzute ca nefiind Prezenţa, atunci ceea ce rămâne, este însăşi Prezenţa. Lui "Eu-Sunt" i se întâmplă vorbirea, trăirea, experienţele şi aşa mai departe. Iar Acela în care inclusiv "Eu-Sunt" se întâmplă să apară este Supremul, este Transcendentul, Dumnezeu Tatăl Nemanifestat, pe care noi o să-L fim, după ce acest simţ de A-Fi se va reîntoarce Acasă.

Atmaji Maharaj în "Eu-Sunt" poate fi pierdut?, Partea 3
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leonardo da Vinci era o apariţie impresionantă şi frumoasă, şi prezenţa sa magnifică dăruia alinare până şi celor mai întristate suflete; era atât de convingător, încât putea să-i facă pe ceilalţi să-i împărtăşească ideile. Avea o putere psihică atât de mare, încât putea să se împotrivească violenţei, şi putea, cu mâna dreaptă, să îndoaie cercul cu care se bătea în uşă sau potcoava unui cal, de parcă aşa ar fi fost făcute. Era atât de generos, încât dăruia mâncare tuturor prietenilor săi, fie bogaţi, fie săraci... Prin naşterea sa, Florenţa a primit un dar enorm, şi prin moartea sa a suferit o pierdere incalculabilă.

citat din Giorgio Vasari
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: "Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine - şi acum te pot părăsi". E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate.

citat celebru din Constantin Noica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culori

setăm cadrul. scena. 1984.
la fel ca în romanul lui george orwell
suntem
mici
şi mari. îmbracă-te, spune mama.
un rucsac alb ca spuma pe masă.
mama l-a cusut. cu litere inscripţionate.
aţă roşie ca sângele.

e toamnă, mamă? o întreb
e la fel ca părul ei alb pe care îl desenez, îl colorez,
îl fac roşu ca frunzele.
se aprind stelele noaptea pentru noi, spune mama

mâine nu e o zi / e o călătorie spre mai departe.
rucascul încet se umple de sânge.
printre caiete şi cărţi de colorat.

nimeni nu doarme în casa asta. casa are ornamente de beton
profile albe, curate.

setez aparatul de fotografiat.
în lentila lui toate par mai mici. si toamna şi mama şi eu.
doar oraşul pare imens. şcoala pare uriaşă. drumul
pare nesfârşit.
mai este puţin şi copiii vor pleca la şcoală.
fiecare cu rucsacele lor. albe, albastre, roşii.

iar rucsacul nostru devine din ce în ce mai greu.
îl fotografiez. în el nu văd nimic.

o văd pe mama pregătind sandwichurile,
umplând sticla cu apă, ştergându-şi broboanele de sudoare de pe frunte.

e o zi frumoasă, mamă! îi spun.
mama zâmbeşte. mă ia de mână şi împreună ieşim din casă.
casa are profile negre acum/ varul a devenit negru.

rucasul s-a umplut până la refuz de sânge.

al cui e sângele ăsta, mamă? o întreb

roţi mici şi dinţate ale maşinii străpung drumul. asfalt curat peste tot.
geamul puţin aburit. răsuflarile noastre calde.
e sângele nostru, al amândorura. nu ne lasă să ne despărţim chiar când
suntem departe una de alta.
dar mama minte. e doar sângele ei.
picurând,
picurând.

ultimul cadru în faţa şcolii. maşina se opreşte.
îi spun la revedere şi-mi dau seama că am uitat
cum o cheamă pe mama.

e prima mea zi de şcoală
si am uitat cum o cheamă. tot ce-mi vine în cap
e cuvântul copilărie.
copilărie.

cu ursuleţi de pluş, cu trenuleţe alunecând pe şine ondulate
cu saniuţe alunecând pe zăpadă, cu copii care se bat cu bulgăraşi de zăpadă
cu pisici care care mă aşteaptă acasă pe calorifer
şi torc.
ai să înveţi o mulţime de lucruri la şcoală, mai spune mama.
da, am să învăţ, îmi spun.

în timp ce maşina se îndepărtează şi eu rămân repetând în faţa
şcolii, printre frunzele roşii şi aurii: copilărie.
copilărie.

cu rucasul meu alb pe spate
apropiindu-mă de uşile şcolii
fericită,
cu rucsacul meu roşu

picurând,
picurând.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Civilizaţia e ca aerul sau apa. Unde i se deschide o trecere – fie şi o fisură – pătrunde şi schimbă felul de trai. Însă nici o fisură nu se produsese în această porţiune meridională a Carpaţilor. De vreme ce Elisee Reclus a putut spune despre Vulcan că "e ultimul post al civilizaţiei în valea Jiului valah", nu se va mai mira nimeni că Vereştii erau unul dintre cele mai înapoiate sate din comitatul Clujului. Cum ar putea fi altfel în aceste locuri, unde fiecare se naşte, creşte şi moare, fără să le fi părăsit vreodată!

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aruncă o privire către lume şi vezi nefericirea din jurul tău şi din tine. Ştii care e cauza acestei nefericiri? Probabil vei spune că e singurătatea, asuprirea, războiul, ura sau ateismul. Şi vei greşi.
Există o singură cauză a nefericirii. Credinţele false pe care le ai în minte, credinţe atât de răspândite, unanim acceptate, încât nu-ţi trece niciodată prin minte să te îndoieşti de ele. Din cauza acestor credinţe false vezi lumea şi pe tine într-un mod distorsionat. Programarea e atât de puternică, iar presiunea societăţii atât de intensă, încât eşti într-adevăr captiv în percepţia distorsionată asupra acestei lumi. Ce e şi mai rău e faptul că majoritatea oamenilor sunt atât de spălaţi pe creier încât nu-şi dau seama cât de nefericiţi sunt, asemenea omului în vis, care nu are nici o idee că visează.

citat din Anthony de Mello
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea este aici

n-a umblat nimeni la ea
cum?! nici frigul de aseară?
nici indiferenţa de azi-dimineaţă?!
amnezia aruncată fără de scrupule
de miile de voci venite dintr-un afară
de pardesiele largi ale trecătorilor
nonşalant trăind / exultând / separând
fără nicio vină/ fără minima incriminare

[un ceas care ticăie – spectator discret al neînţelegerilor tale
o lună rece adusă din urletul lupilor rătăciţi de ei înşişi... ieşiţi din istorie
tu – martor neputincios al conştiinciozităţii de mecanism neprevăzut cu anima...]

fereastra asta oarbă se naşte întruna din mâinile noastre retezate
împrumutând filosofia satârului una pe alta amputându-se
eu... bunăoară tu... în miez de iarnă desăvârşită

şi ne-am spune pe nume...

în ceaţă
pasăre-înjumătăţită creşte
din mimicile invadate de molime
din zăpada ce nu conteneşte să cadă
peste datele noastre identitare
peste destine

dragostea este aici

noi

unde?!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou

am înghiţit pastila roşie
pe străzi nici urmă de om/ m-am transformat în ceva care nu visează

pe planşetă desenasem în cameră o casă cu o mansardă încântătoare
o casă fără etaj / doar un coridor lung şi în capătul lui
o uşă

// mi-au spus că o singură dată în viaţă pot deschide această uşă//

cred că de fapt construisem un tunel pentru ei în care să-i pot vedea
mai bine mergând în şir iar eu să stau pe băncuţa din mansarda cu flori/ să desenez

la sfârşit toţi au deschis uşa şi au plecat
iar eu am rămas singură la capătul coridorului

era vară şi afară soarele lucea violent
era timpul sa deschid şi eu uşa
era timpul ca şi eu să visez/ să dorm / să visez

//
m-am lăsat jos pe dalele încălzite ale tunelului şi mi-am dat seama că nu voi putea deschide acestă uşă niciodată

m-am aşezat la masă înpoi la planşetă & am desenat înăuntru un oraş mai mic fără oameni/
acesta era adevărul / aveam nevoie de frică pentru a-mi împinge corpul în partea cealaltă unde ei mă aşteptau

să intru în lumea lor ciudată şi strălucitoare

//
am rămas aşa mult timp cu telefonul pe silent
până uşa s-a deschis singură / am vomitat pastila roşie şi eram din nou eu însămi la semafor într-un lan de maşini albastre care se unduiau pe un bulevard. şi totul părea
ca la început / atât de real.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Mă scuzaţi, vă rog, domnilor, dar nu s-ar putea să ne lăsaţi singuri? Suntem cu maşina directorului, în interiorul ei, deci ce ni s-ar putea întâmpla?
Adrian: Regret, dar acestea sunt dispoziţiile pe care le-am primit de la şefii noştri, care au încheiat un acord în acest sens chiar cu directorul Institutului; noi doar ne facem datoria. Deci, de acum încolo, până pe 27 iunie, vă vom însoţi peste tot pe unde mergeţi în afara Institutului, prin oraş.
Lucian: Dar noi mergem acasă.
Geo: Ne pare rău, tot vă vom însoţi, până în momentul în care veţi ajunge acasă.
Lucian: Grozav!
Marius: Puteţi porni maşina.
Lucian: Ştiam... Ascultaţi, vă rog, măcar, dacă tot n-avem încotro, să facem cunoştinţă: Mă numesc Lucian Enka.
Petre: Ştim; sunteţi comandantul misiunii... Petre Mocanu, zis Neîndurătoru'. Şi colegul meu, Adrian Pleşa, zis Naşu', la dispoziţia dumneavoastră, oricând. Iar pentru domnişoara, Marius Stâncă, zis Uriaşu' şi Geo Drăguşin – Tăcutu'.
Lucian: Îmi pare bine de cunoştinţă. Am să vă spun Petre şi Adi, dacă tot vom petrece un timp împreună. Mie-mi puteţi spune în toată această perioadă Luci, nu altfel...
Petre: Cum doriţi.
Lucian: Şi-mi puteţi vorbi cu "tu".
Petre: Bine; dacă tot eşti atât de drăguţ, atunci, te rugăm, atât pe tine, cât şi pe domnişoara... Câteva autografe?!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara

primăvara ne-a îndulcit simţurile
e soare şi vânt

de undeva răsare o pasăre care ţipă deasupra orizontului

se adună corpurile noastre în convulsii şi astenie

un mănunchi de ghiocei îmi cade din mână / din mâna cea bolnavă

mâna cea blândă mă mângâie pe păr ca o mamă

e primăvară şi simt dorul de dragoste

mărşăluim pe străzi din ce în ce mai înguste
pe margine flori şi mizerie

e primăvară şi sufletele noastre bântuie ca rândunelele
sub streşinile caselor

mai sunt 2 -3 ore şi primavara aceasta îsi va înfige cuţitele în noi
şi ne va lăsa în mijlocul drumurilor / lângă capacele gurilor de canalizare

sinceri şi goi
cu sângele curgând

sângele nostru alb care se va topi încet
aşa ca zăpada.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă simt adeseori "înstrăinată" în propria mea ţară. Si cum ar putea fi altfel când valorile pe care le apăr, care mă definesc în modul cel mai intim şi de care mă simt primordial atât de legată, sunt cu totul abandonate şi nesocotite aici?

Juliana Mallart în Între două lumi
Adăugat de Juliana Mallart
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de aproape

Poate că eşti
atât de aproape
încât
aş putea să întind mâna
şi să te ating.
Poate că eşti
atât de aproape
încât
aş putea
să deschid ochii
şi să te văd.
Poate că eşti
atât de aproape
încat
aş putea
să-ţi vorbesc
şi să te ascult.
Poate că eşti
atât de aproape
încât
aş putea
să-ţi citesc gândurile
şi să te'nţeleg.
Poate că eşti
atât de aproape
încât
aş putea
să-ţi simt adierea
şi să o opresc.
Poate că eşti
atât de aproape...

poezie de Lia Albu
Adăugat de Lia Albu
Comentează! | Votează! | Copiază!