Pe-o sprânceană apune soarele şi iubirea ta

Oh. pe-o sprânceană apune soarele iernii
Şi mă doare, mă doare depărtarea şi greutatea lui,
greutatea ce-mi desface carnea de pe oase în rană
o rană ce măsoară cu razele Regelui toată distanţa
ce se întinde intre noi doi.

Oh, mă soarbe tot jarul din aur ce se varsă în mare
Şi mă înec odată cu el în ţărmuri şi valuri bătrâne,
mi-e sufletul ancoră şi ancora o taină ţinută
pe fundul mărilor unde Dumnezeu învaţă peştii să-noate
pentru a trece prin moarte victorioşi.

Oh, vezi tu străine, ce mă ţine pe mine? Tocmai absenţa ta.
Absenţa e fără păcat şi fără putere în oasele mele de muritor,
ce caută lumina şi mângâierea în tot ce mă răpeşte
în Minunatul ce mă răstigneşte pe cântul celor din adâncuri
unde se cântă şi se dă slavă

Celui ce vindecă, iartă, stinge, spală, şi coase cu fire de aur
orice rană, drumuri, doruri, gânduri, lacrimi,
sparte şi înnodate în ochi, barbă, poală, ceasuri, şi ani,
ce scurtează viaţa tuturor celor ce şi-au pierdut iubitul(a)
asemeni pământului ce-şi îngroapă singura şi ultima floare
răsărită în pieptul lui din Iubire, şi pentru Iubirea faţă de Creator.

poezie de Adelina Cojocaru (6 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu iubirea Ta

Cu iubirea Ta mă înnoieşti în fiecare zi
Trecându-mă prin spinii lumii uşor
Să-mi cântăreşti tăria inimii în suferinţă
Şi smerenia sufletului cerută în zori.

Mă treci prin ulicioare strâmte cu câini
Din gurile cărora ies lătrături veninoase
Să-mi vezi stăpânirea de sine cum creşte
În ochii celor invidioşi pe haina bucuriei mele.

Mă treci prin surâsul florilor înlăcrimată
Să vezi dacă îmi ascund pupilele sub pleoape
Să-mi cercetezi gândul inimii în plâns
De poate trece pe flori cu irişii blânzi.

Mă treci prin valuri de-ocări şi durere
Prin ceasuri aducătoare de nedreptăţi
Să-mi vezi credinţa în tăcerea din gură
Cum îmi înnoadă limba în faţa tuturor.

Mă treci prin strălucirea aurului cu pupile
Şi prin bratele pline cu coşuri de bani
Doreşti să vezi de mă vând şi Te uit
Pentru toate deşertăciunile Pământului.

Cu iubirea şi dragostea Ta mă hrăneşti
Întărindu-mă ceas de ceas pentru toate
Şi mă îndemni să trăiesc şi să spun lumii;
M-am născut să nu mor niciodată în Hristos!

Mă treci, Doamne, prin faţa tuturor, acum,
Cu crucea pe umeri şi-un zâmbet pe gură
Şi simt cum unii se ţin după mine smeriţi
Iar alţii trecând pe-alăturea spun: Nu există
Dumnezeu!!!

Cu iubirea Ta... iartă Doamne nebunii, şi-al meu
suflet... de poţi!

poezie de Adelina Cojocaru (23 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt

ceafa pârjolită de soare se frânge sub sloiul de gheaţă al spaimei
dacă eu mă tem şi ei se tem de mine.
nu pentru că aş fi eu mai bun
nu pentru că aş fi eu mai puternic
ci doar pentru faptul că iubesc
şi ştiu că iubirea doare
lumea fuge de iubire şi se mulţumeşte cu surogate
da, nu e uşor să iubeşti sau să fii iubit
mai ales atunci când te arunci cu toată fiinţa
împrăştiindu-te-n bucăţi
ce cad şi se usucă.
nedorite.
dacă toată lumea ar putea fi doar iubire şi iertare
atunci răul s-ar strânge în hăuri
în hrube, în deşert
fugind fără să înţeleagă ce-l mână
iubirea e o rană ce nu se vindecă, o porţi ca pe-o plagă
la vedere căci nu poţi s-o ascunzi
ea se revarsă ca lumina, îmbrăcându-te
dar cine mai are nevoie de un suflet împlinit
când totul în jur se năruie?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene şi mov
Asemeni florilor de micşunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumeşti dispar
Toate dorurile mov şi galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu şi Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani şi suflete pierdute
Asemeni florilor de micşunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.
Puţine doruri sunt pe lume
Născute ca şi stelele din cer
Să lumineze-n piepturile lumii
Din dor de Mirele ce a murit pe cruce.
Puţine doruri sunt în lume
Să plângă rănile Hristosului iubit
Uitând de tot ce este trecător prin lume
Slăvind cu lacrimi doar două flori divine - ochii Lui Isus.
Puţine doruri sunt în lume
Ce vor intra în dragostea Lui Dumnezeu
Acolo unde veşnic este Primăvară
Iar micşunelele răsar în ochii celor din pădurea stelelor... iertaţi şi plămădiţi din nou.
Puţine doruri vor cunoaşte pântecul pădurii
Din care Domnul scoate prunci şi flori
Cu viaţa veşnică în împărăţia cerului
Pentru un ghem pe nume;Univers.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul mi-e trist ...

Sufletul mi-e trist
Şi fără mângâiere
Şi inima mă doare
De nu mai am putere

Putere să trăiesc
Fără iubirea ta
Fără de sărutări
Şi mângâierea ta

Iubitul meu acum
Când norii ne apasă
În inimă şi-n suflet
Eu simt un mare gol

Aş vrea să fiu acum
La tine iar în braţe
Să-ţi simt din nou parfumul
Cum o făceam mereu

poezie de Loredana Visovan
Adăugat de Loredana Visovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ochi, poate încolţi raiul

Dumnezeu scutură frunze în mine,
apoi le adună în palme
ca pe nişte copii rătăciţi...

Ca pe o rană
simt toamna aceasta,
mă doare ca şi cum
ar ciuguli păsări din mine
şi noaptea m-ar strivi
între pleoapele ei grele,
iar eu, te strig pe tine, iubite,
să mai treci cu mângâierile-ţi
prin iarba crescută pe tălpile mele,
unde stelele îşi lasă jarul din când în când.

Te strig, ştiind că în doi,
în ochi, poate încolţi raiul,
minunându-ne cât frumos pot trece ploile prin noi,
netulburând clepsidra vieţii...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninsorile alină

Te frământ de-o săptămână-n suflet,... mi-e greu să spun, de-o viaţă!!! Cum aş putea să te conving că am respirat atâta viaţă
făr' de tine, cu inima pe jumătate moartă, ce adormea în fiecare
noapte cu bătăi fugare prin lume, sperând că poate, poate,
o să te întâlnească... Dragostea mea.
Da, inima naşte aşteptări, cu care se luptă toată viaţa!!!
Te frământ de-o săptămână-n inimă, te plimb în sus, te plimb
în jos, te-amestec în sânge, te-ncălzesc apoi în răsăritul soarelui,
te cobor şi te leg de raze, să poţi pleca odată cu el... spre apus.
În zadar!!! Când mila şi iubirea prind rădăcini în suflet, trebuie să
înţelegem că vom pleca cu ele, la cer. Dar... când? Câte ceasuri
voi cumpăra până pe ultimul drum? Câte ceasuri am să te frământ, si câte zile ai să trăieşti în mine, tu?
Am aşteptat nerăbdătoare Iarna, cu speranţa că ea poate
să-mi aline durerea atât de mare, mare cât o livadă de caişi
în care se bat florile unele pe altele, şi fac un jaf... de petale, pe care se odihnesc
apoi păsări, obosite de drum şi de dragoste, respirând
şi-adormind în jarul Soarelui vărsat peste toată suflarea
pământului. Aşa îmi simt sufletul după o zi trăită fără tine, cu toată natura ce-mi mângâie suflarea, până se coboară Luna
cu surâsul ei atât de melancolic, o vrăjitoare a gândurilor,
a sentimentelor, ce te duce şi te-ntoarce, prin tot Universul,
prin toată tinereţea, prin toate amintirile ce-ţi învie în irişi
lacrimi de dor şi mâhnire, că nu te-ai priceput sa-ţi iubeşti
sufletul... la timp.
Înlăcrimată m-aşez pe pragul uşii, astăzi, ca şi în alte ierni,
să privesc cerul tămâios şi parfumat de brazi, de unde aştept
să curgă ninsorile ce-mi poate alina această singurătate,
Singurătatea ce mă săruta în fiecare clipă, neobosită, pe gură.
Mă sărută şi-mi fură tot zâmbetul, tot zâmbetul născut in ziua
când te-am întâlnit pe tine, Dragostea mea.
Era, Primăvară! Toţi zarzării se trezeau şi-adormeau cu noi,
în concertul păsărilor ce cântau, parcă, pentru o nuntă ce nu
avea sfârşitul pregătit.. A fost!!! Acum, e Iarnă!!! Au trecut mulţi ani.
Am îmbătrânit aşteptându-te pe tine, aşteptând ninsorile,
ce au în ele ceva magic, dulce, şi liniştitor, pentru inima mea.
Am aşteptat această Iarnă ca pe o minune, ce poate să îngheţe
streşinile, dorurile, aşteptările, gândurile călătoare, ce-ating morţii,
după care plângem o viaţă întreagă. Sper să-şi facă treaba această Iarnă atât de mult aşteptată.
Ah, ninge!!! Sper să te pierd în ninsoarea acesta Dragostea mea!
Mă doare... şi-această dorinţă, dar altfel nu ştiu cum aş putea
să trăiesc până la Primăvară!
Mă voi ruga la Dumnezeu în fiecare seară, pentru a ţine în frâu
un derbedeu ce mi-ar putea face probleme, un vânt ce mi-ar spulbera omătul in privire si-n suflet, aducându-mi din trecut
toate amintirile cu tine, în care eu te iubeam făr' de cuvinte, în cântul ploilor de Primăvară, în care vântul se scutura bucuros
de noi şi Iubirea noastră. De el am teamă, acum! Dar o să merg
pe vârfuri până mă atinge scutul Dumnezeului meu, scutul ce
poate să mă apere de orice forţă a naturii, supărată pe mine
de nepriceperea mea, de-a te păstra ca pe un talant primit pentru
toată viaţa, singurul meu dar preţios, ce l-am pierdut din braţe,
într-o zi în care cerul mă bătea pe umeri, spunându-mi la ureche;
Cod galben! Pregăteşte-te de vreme rea!
Nu am deznădăjduit! Am ştiut că ninsorile alină orice rană prin
Iubirea Celui ce le-a făcut să mângâie fiecare suflet rămas în grija Lui.

poezie de Adelina Cojocaru (7 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daca as putea...

Mă doare prezenţa ta
ca o rană deschisă
în valuri de mare amară.
Aş topi cerul şi padurile
pentru popasul fugar
al surâsului tău pe buzele mele.
Încă ma pustieşte
acea ultima dată
şi mă sperie
neputinţa de a crede în ea,
nu te mai vreau
şi totuşi...
dacă-aş putea
aş da foc Pământului
pentru răgazul de-a te avea
până când el se face cenuşă.

poezie de Consuella Efrim
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am dat arvună...

Am cântat o Vară întreagă pe ierburi
Pe flori de măceşi şi pe lemne încinse
Bătrâne şi tinere doamne vopsite frumos
Pentru odihna celor trecători pe Pământ.

Am sărit pe ele uneori bucuroasă
Alteori le-am udat cu lacrimi de dor
Lacrimi ce-au fost şterse în paşii
Unei doamne îmbrăcate în alb.

În poala Ei am cântat şi am plâns
Noapte de noapte am compus doine
Cu speranţe mi-am întărit sufletul
Să pot ajunge sănătoasă în braţele Toamnei.

Mi-am dorit să mă sting odată cu Toamna
Asemeni greierilor ce-şi arvunesc moartea
Asemeni cobzarilor ce se pierd cântând
În frigul ultimilor paşi de Toamnă în iarbă.

Am dat de-acum arvună morţii incolore
Să-mi păstreze în taină locul de veci
Pentru ziua în care muşchiul inimii cedează
În strânsoarea frigului şi-n dorul de tine... Iubirea mea.

poezie de Adelina Cojocaru (23 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicăieri

aici,
nimeni nu vine, nimeni nu trece
şi de trece, se petrece
vremea curge, trece
ce contează, totul e îngheţat şi rece
abia ţin în mâini paharul
rană în suflet
trupul arde a întrebare
mâna tremură pe rană
cum să-i spun
şi ce să-i spun
sunt rapsodul fără pană
stau pe un scaun ruginit de gânduri
stau şi beau
la un pahar de gânduri
doruri şi tristeţi amare
vinul plânge în pahare
din pahare curg în zare
clipe doar de resemnare
plec la drum, un drum pierdut
uit pe unde să apuc
şi mă duc şi mă tot duc
tot singur cuc
în jur scrum şi multă jale
păşesc în noapte
mă împiedic de o lume bolnavă
şi nu ajung nicicând
acolo unde vroiam să ajung

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imponderabilitate

Bine, bine,
Mi-am pierdut greutatea, plutesc,
Dar greutatea care s-a pierdut
Unde e?
Mi-a luat-o cineva în primire?
S-a tăiat o chitanţă?

Pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic,
Greutatea unui om
E o valoare, nu?
E o mare valoare în ziua de azi
Greutatea unui om-nu în aur ci chiar
În greutatea lui.
Cine se foloseşte de ea?

-Cârcotaş ai fost şi sub legea gravitaţiei
Cârcotaş eşti şi-n vid, nătărăule!
Să vezi ce greutate o să mai capeţi
Când o să-ajungi în cazanul cu smoală-
Asta e doar aşa, o tranziţie.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imponderabilitate

Bine, bine,
Mi-am pierdut greutatea, plutesc,
Dar greutatea care s-a pierdut
Unde e?
Mi-a luat-o cineva în primire?
S-a tăiat chitanţă?

Pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic,
Greutatea unui om
E o valoare, nu?
E o mare valoare în ziua de azi
Greutatea unui om - nu în aur, ci chiar
În greutatea lui.
Cine se foloseste de ea?

- Cârcotaş ai fost şi sub legea gravitaţiei
Cârcotaş eşti şi-n vid, nătărăule!
Să vezi ce greutate o să mai capeţi
Când o să-ajungi în cazanul cu smoală -
Asta e doar aşa, o tranziţie.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără de iubire?

"Isus este iubire."
(Goethe)

Ce-ar fi pământul făr' iubire
Făr' cântul ei Dumnezeiesc?
Făr' raza -i dulce - nimicire,
Aşa ar fi toate opresc.

La puritate-i drum iubirea
A sufletului hrana-i ea
Cuprinde-n ea şi nemurirea
Mai mult străluce ca o stea.

Fără iubire ar fi jale
Pământul tot neroditor
Moarte şi haos orice cale
Soarele foc vătămător.

Virtute-n lume nu se ştie
Folositoare alta a fi
Ea-i călăuza-n pribegie
Şi celor ce se vor jertfi.

Nu ai iubire, nu ai viaţă
Nu ai nimic, nimic nu ai
Ura-ţi apare ea pe faţă
Păcat că pe pământ mai stai.

Iubirea caută iubire
Divină-i dată pe pământ
De-o ai în tine-i nemurire
Nimic ca ea nu e mai sfânt.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare lacrimă

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus spre nouri
Acolo unde grădinile cu flori şi heruvimi
Aşteaptă ploile din tina ochilor de muritori.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
La rădăcina florilor şi-n tuburi ce cântă veşnicia
În lemnişoare ţinute-n mâini şi sfinte buze
Ce se-ncălzesc în suflul nemuritorilor din Rai.

În naiurile lor din bambus parfumat de flori
Aş vrea să fie plânsul lumii şi al meu furat
Să l cânte cei din ceruri fără de păcat lumesc
Pentru iertarea tuturor tristeţilor din lumea pământeană.

Din fiecare lacrimă să facă note pe un portativ
Să prindă glăsuire în căptuşite guri cu-argint
În praful stelelor să se doinească dorinţa de-nviere
A celor ce îngenunchează pentru izbăvirea inimii din moarte.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă apropie de alba Lună
Şi sper s-ajung cât mai departe de această lume
Pentru înnoirea nevrednicului suflet întristat şi greu.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
Pe pajiştea Mângâietorului de miei şi heruvimi
Acolo unde tot trecutul smeriţilor se şterge
Cu înflorirea fiecărei flori în osul celui aşteptat.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung în ceruri
Să pierd un ghem de oase prin roţi de caruri sfinte
Să se topească toate pe pieptul norilor încinşi
De strălucirea pietrelor ce luminează veşnicia.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung la Soare,
Să pun în pumnul Blândului toată durerea mea
Să simt topirea fiecărui os şi-a mea privire
Din care Domnul o să facă vânt pentru pustiu.

Din fiecare lacrimă să mă adune Blând
Din ele să mă plămădească pentru ceruri
În lungi poteci să mă prefacă pentru tălpi
De sfinţi ce vor călca pe mine ca pe iarbă.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în nouri prinsă
Să fiu în pântecul senin un prunc nevinovat
Ce o să iasă asemeni curcubeului surâzător
Ce nu are trecutul păcătos şi greu de tină.

Din fiecare lacrimă de-a mea şi-a lumii
Născută din tăcere şi din doruri de Hristos
Aş vrea să facă Domnul ploi în orice vreme
Pentru binecuvântarea noastră şi-a florilor din cer.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus la ceruri
Şi sper să prind de coarne Luna
Cât mai curând... cu toţi asemeni mie.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Bunul
Să lase ochii tuturor ce vor să prindă stele
Să lase lacrimile lor să ude veşnicia
Pentru umplerea cu Duhul Sfânt Cercetător.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Dumnezeu
Să strângă fiecare ochi cu lacrima smerită
Pentru a face salbe şi brăţări pe masa Lui
Din toată averea întinată a plânşilor din lume.

Cu fiecare lacrimă îmi cer iertare
Pentru voi şi pentru mine suflet întinat
Să răcorim grădina Domnului cu lacrimi
Şi paşii Lui cercetători în fiecare gând al inimii.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în ceruri
Pentru iertarea tuturor păcatelor din mine
Pentru iertarea pruncilor ajunşi acum bătrâni
Ce nu au căutat pe Domnul cu lacrima şi Crezul.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secvenţe color

lacrimi de curcubeu am pus pe rană
se colorează timpul cu vesele culori
din ceruri se revarsă îndestulată prană
sufletul se desfată cu azure comori.

perle de simţire strălucesc sub geană
mirările mele-s amalgam de fiori
lacrimi de curcubeu am pus pe rană
se colorează timpul cu vesele culori.

pământul trudeşte pentru dulce hrană
soarele se zbate să scape de nori
naturi îşi etalează splendoarea mireană
oamenii au pe chip zâmbete de flori.

lacrimi de curcubeu am pus pe rană
se colorează timpul cu vesele culori.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg

apune o lume
seacă şi timpul rămas
încet, încet, la pas

amurgul se frânge
în lacrima pură
şi nu ajunge să stingă durerea

în suflet o rană, pe trup o povară
se închide o uşă
se deschid amintiri

mai latră un câine pe tărâm ireal
se strecoară şi anii prin porţile sorţii
mai strâng încă în palmă, un suflet, o rană

mă strigă destinul, mă înţeapă şi spinii
pe frunte coroană
în suflet o rană

mai cântă un fluier
pe drumuri tăcute
se strecoară lumina pe creste de munte

fântănile seacă şi timpul coboară
se aprind cuiburi în cer
mai arde un gând prin copaci despuiaţi

e iarnă pe drum
apune şi timpul
pe ziduri coboară agonic amurgul

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare viaţa

Mă doare viaţa, destinul,
Mă doare zborul de fluturi,
Mă doare amarul, pelinul
Mă doare visul din gânduri,

Mă doare sufletul prădat
Mă doare timpul ce trece,
Mă doare cuvântul uitat
Mă doare privirea ta rece,

Mă doare tăcerea
Mă doare şi visul...
Mă doare uitarea
Mă doare abisul...

poezie de Maria Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dureri ancestrale

Mă doare soarele,
mă doare pasărea din zbor,
simt durere în stânca din suflet
şi-n apa de pe lacrima crizantemei,
mă doare lumina din ochiul bolnav
de imaginea fiinţei topite-n prozodii,
mi-a sosit ora când mă sinucid
pe muzica stelelor rămase aprinse,
revenirea mi-e suflet de mare albastră
desenată ancestral de infinituri,

mi-e orizontul întrerupt, mamă
şi mă doare femeia cu trupul ei insaţiabil,
mă doare clipa când fug din aşternuturi,
mă doare absenţa binelui
dintr-o enclavă a răului fecund...

poezie de Ion Ţoanţă (24 septembrie 2016)
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rotirile mâinii

... se-ntorc trăirile ierbii
se rumenesc la focul mocnit
şi-adorm în poala uitării
şi visează că dorm
şi se trezesc
când râzând
când vuind
tu măsoară arămitele gânduri
de când până când
tulburare
de când până unde
îndemn
cum urcă treptele cerului, dorul
zilei de ieri şi de mâine
aşa drumuri bune şi rele
în ploile albe rămân
tu măsoară prundişul cu pasul
de când până când
fără seamăn
de când până unde
zidirea de viu
cresc rotirile mâinii în valuri
şi Luna mijeşte a taină
cum iarba
cineva macină
tăcerile şi chemările lumii
şi altcineva
încarcă la Jiu
tu măsoară odată cu ziua
de când până când
roată
de când până unde
uimiri
şi vremuie uitările-n poală
şi vântu-şi scutură floarea
asemeni
şi necuprinsul de suflet măsoară
parfumul
şi ochiul plămădeşte cascade
şi numai acorduri afabile curg
în praful şi pulberea mării
măsurându-ne multul
de când până când
ţintuirile mâinii
de când până unde
lumini...

poezie de Maria Pirlogea (2015)
Adăugat de mariada
Comentează! | Votează! | Copiază!

La adio

sunt cuvinte ce nu ar trebui rostite
ci doar păstrate pentru caz de extremă urgenţă
şi chiar şi atunci, ar trebui să fie doar şoptite

un cuvânt care doare este iubesc
pentru că îţi pui în el tot sufletul şi toată suflarea
şi aşteptarea doare ca un spin înfipt sub unghie

un alt cuvand care doare e adio
şi nu pentru că e sabia ce taie firul ce ne ţine legaţi
cu pentru că strânge în el toată amărăciunea şi depărtarea

e adevărat că poţi folosi cuvântul ca să răneşti
dar chiar şi fără cuvinte omul sângerează
pentru că o privire duce cu ea un întreg arsenal de moarte

sau de iertare

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doru-i dor atunci când doare

Du-mă, dorule, acolo
Unde dorul nu mai doare,
Du-mă unde ştii că nu-i
Înspre dor nici-o cărare!

Du-mă, dor, poartă-mă-n codru
Printre pomii desfrunziţi
Să le-alin sufletu-n geamăt
Că-s de doruri bântuiţi!

Du-mă, dorule, şi-mi poartă
Paşii dorului din mine
Unde crezi că voi găsi
Un alt dor să mă aline!

Du-mă, dor, prin lacrimi verzi,
Printre frunzele în jale,
Prin păduri fără de urmă,
Doar sub paşi a mea cărare!

Dor nebun, făr' de astâmpăr,
Poartă-mă pe unde crezi
Că mi-oi stinge focul greu
Sorbind roua din livezi!

Du-mă şi pe lacu-ncins
Când îmi arde doru-n noapte
Să-l înec şi-apoi să-l plâng
Printre hohotul din şoapte!

Şi cu lacrime de nufăr
Să-l jelesc a mia oară,
Iar cu-al tremurului glas
Să-l mângâi ca să nu-l doară.

Du-mă, dor, pe unde ştii,
Peste lume, peste mare!
Doar murind de dor simţit-am
Doru-i dor atunci când doare.

poezie de Angela Mihai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!