Pe-o sprânceană apune soarele şi iubirea ta

Oh. pe-o sprânceană apune soarele iernii
Şi mă doare, mă doare depărtarea şi greutatea lui,
greutatea ce-mi desface carnea de pe oase în rană
o rană ce măsoară cu razele Regelui toată distanţa
ce se întinde intre noi doi.

Oh, mă soarbe tot jarul din aur ce se varsă în mare
Şi mă înec odată cu el în ţărmuri şi valuri bătrâne,
mi-e sufletul ancoră şi ancora o taină ţinută
pe fundul mărilor unde Dumnezeu învaţă peştii să-noate
pentru a trece prin moarte victorioşi.

Oh, vezi tu străine, ce mă ţine pe mine? Tocmai absenţa ta.
Absenţa e fără păcat şi fără putere în oasele mele de muritor,
ce caută lumina şi mângâierea în tot ce mă răpeşte
în Minunatul ce mă răstigneşte pe cântul celor din adâncuri
unde se cântă şi se dă slavă

Celui ce vindecă, iartă, stinge, spală, şi coase cu fire de aur
orice rană, drumuri, doruri, gânduri, lacrimi,
sparte şi înnodate în ochi, barbă, poală, ceasuri, şi ani,
ce scurtează viaţa tuturor celor ce şi-au pierdut iubitul(a)
asemeni pământului ce-şi îngroapă singura şi ultima floare
răsărită în pieptul lui din Iubire, şi pentru Iubirea faţă de Creator.

poezie de Adelina Cojocaru (6 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Votează! | Copiază!