Versul, ca o vină

Mă amendează cititorii, că scriu mereu pe-aceeaşi temă-
Poeţii nu au cincinaluri şi nici, când scriu, vreo stratagemă.
Îngenuncheaţi primesc cuvântul, aşa cum vine de neunde
Şi versul, cu sfială sfântă, de ochii lumii se ascunde.

Tu, cititorule, primeşte-l şi dezgoleşte-l de pudoare
Şi nu-l huli că-i melacolic şi că tristeţea lumii-l doare!
El doar aduce la lumină o frământare de o clipă,
Tu să n-arunci cu pietre-n zborul sau în rănita lui aripă!

Şi de te-ai plictisit de lacrimi, condamnă toamnele la moarte,
Sau, la hotare, fă doar verii şi primăverii paşapoarte!
Atunci vei vitregi pământul de hibernări vindecătoare
Şi-ţi va ofta albul ninsorii, gonit în zi de sărbătoare.

Iar tu vei mai purta pe umeri înc-un păcat. Muza nu vine
Înveşmântată la comandă, în ce te-ar încânta pe tine.
Ea e magie trecătoare, valsând pe muzică astrală
Şi tu, un muritor, o, Doamne, vrei să-i ceri Muzei socoteală?

Deci, cititorule, te-nchină, ca la icoana Maicii sfinte,
Când te apropii de poeme şi nu călca peste cuvinte!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străină de vară

Vară, nu ai loc în mine, printre-atâtea toamne grele.
La ferestre curg perdele- ploi de lacrimi blestemate
Şi-mi cresc nori de plumb pe umeri şi pe aripi, vai de ele
Şi de versul fără muză din poeme zbuciumate!

Cum să te primesc la masă, când pe masă-s doar cuvinte
Într-o debandadă cruntă la un bal mascat de iarnă?
Să le ordonez în fraze,-n poezia mea cuminte,
N-am putere, când minciuna a-nceput deja să cearnă.

Au gonit o zi de vineri, când aveam vara sub gene,
Au pus lupii-n pod la pândă, să o sperie de moarte
Şi-a fugit cu flori şi iarbă pân' la tine, în poiene,
Unde m-aşteptai, iubite-n rai cu două paşapoarte.

Eu rămân pe pragul toamnei, tu cu vara-n buzunare,
Să aduni din curcubeie, ştii, alabastru-acela verde,
Şi să mi-l trimiţi prin poştă, să îl am pentru gustare,
Când vor viscoli colinde, gustul verii de-l voi pierde.

Vară, ţi-ai uitat la poartă, două ramuri de lumină
Dar, nu pot s-ajung la ele, să le sorb, că-ţi sunt străină.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-o dâră de condei...

Hai, Anida, lasă-ţi părul să îţi fluture prin vii,
Când alergi ca o nălucă printre toamnele târzii!
Nu-mi mai vitregi privirea, unduieşte-ţi trupul gol,
Să te cânt din lira verii adormită-n si bemol!

Ning castanii frunze roşii peste braţe de cleştar,
Eu îţi pun luna pe umeri şi-ţi fac loc în calendar,
Să-mi fii luni şi să-mi fii vineri şi septembrie şi mai,
Anotimpul tău, Anida, numai mie să mi-l dai.

Şi să-mi înfloreşti în palme, să te-adulmec pofticios-
Dintre florile pădurii tu miroşi cel mai frumos.
Lasă-mă, să-ţi scriu pe buze tot ce n-aş putea să-ţi spun-
Am tot adunat săruturi, încă tot le mai adun,

Ca un cerşetor de vise, stau la pândă să te prind,
În poemul meu de toamnă, cum, Anida să-ţi aprind,
Felinare în amurgul ce mă-ngenunchează iar,
Când tu vrei doar primăvară să-ţi aduc, iubito,-n dar?

Hai, Anida, să bei mustul toamnelor din ochii mei
Şi te fac nemuritoare dintr-o dâră de condei...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, o durere!

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

Nu ţi-am cerut prea multe
Când m-am rugat la tine
Prin locurile culte
Ascunse-adânc în mine.

Nu ţi-am cerut palate,
Nu ţi-am cerut o pâine,
Voiam doar sănătate,
S-apuc ziua de mâine,

Iar tu, din bunătate,
Mi-ai dat atâtea zile;
Le-am irosit pe toate,
Făcându-le sterile.

Te rog, mai dă-mi o şansă,
Oricât ar fi de mică,
Să pot intra în transă,
Şi chiar în miez de frică,

Să văd iar universul,
Cum se desparte-n două,
Şi să primesc chiar versul
Din ochii tăi când plouă.

Dă-mi, Doamne, raţiune
Dincolo de simţire,
Şi lacrimi, poţiune
Cu gust de nemurire,

Să simt cum bate vântul,
Să simt cum curge apa,
Să simt plângând-pământul
Când se-adânceşte groapa.

Să simt întreaga lume
Cum o ating cu mâna,
Şi-n valul fără spume
Să-mi limpezesc româna.

Dă-mi, Doamne, frenezia
Şi dorul cu suspine,
Când vine poezia,
Să mă gândesc la tine,

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi scriu poeme din eternitate

Cu sufletul amorf îţi scriu poeme
şi cu cerneala cerului căzută în orbite,
miraculos, un înger de lumină
îşi lasă aripa peste cuvinte.

Îţi scriu poeme ca şi cum aş ninge
din tablouri scumpe ale vieţii mele,
îţi scriu poeme ca şi cum de sânge
mi-ar izbucni din carne nişte stele.

Îţi scriu poeme ca dintr-o genune,
fluidizată în trupul meu febril,
în care ard serafic nişte semne
din era unui cântec de copil.

În chip de plante, păsări, maluri, fluturi
mi-am modelat iubirea-n testamente,
ce m-a reinventat, din schitul minim,
într-un mausoleu de sentimente.

Pe tine, omule, te-am rupt din traiectoria
nisipului amanetat de-un gol de moarte,
şi nu ştiu dacă-ţi aminteşti, dar ţie
ţi-am scris poeme din eternitate.

Tu ce mai faci? M-auzi dintre cuvinte?
Tu-mi înţelegi această grea povară
de-a fi mereu şi iar doar poezie,
ca o nesfârşită iarnă-primăvară?

poezie de Adriana Dandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare de prea multă poezie...

Am constatat cu-ngrijorare că versul meu nu vă e drag
V-am plictisit şi rău mă doare, că doar câţiva mai sunt în prag...
Şi ca urmare, iau măsura ce se impune, nu mai scriu
Decât la lună-o poezie şi poate chiar şi mai târziu...

Tristeţera mea nu e benignă, ştiu că v-aţi săturat de ea
Dar ea e-n mine şi ştiţi bine că n-am să mă despart aşa
De-odată, niciodată, căci este-n soarta mea şi ştiţi
Toţi cei acei ce de-ani de zile, în orice clipă mă citiţi...

De fapt, firesc chiar mi se pare, că scriu prea mult şi nu-i normal
Să vin cu versurile-n ploaie şi să v-acopăr cu-al lor val.
Eu scriu fiindcă aşa mi-e bine şi mă retrag unde doar eu
Mă sfătuiesc în poezie, la margine de Empireu.

Am universul meu sihastru, unde n-aud şi nici nu văd.
Acolo cerul e albastru şi niciun nor nu întrevăd...
În versuri sunt cea mai frumoasă şi nu am vârstă, nici nu mor
Doar, uneori mă răscoleşte de tine, toamna mea, un dor...

Îmi cer iertare pentru toate poemele ce vi le-am scris
Şi sper să îmi respect cuvântul şi să mai scriu cât am promis...
Că ce-i prea mult nu este bine, devine agasant, vetust
Iar eu nu vreau ca dezolanţa de la cei dragi, nicicând s-o gust...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că...

Poate că florile-s poeme de lumină
(Le scrie doar pământul când i-e bine).
Sau, poate că răsar, divin, din tine
Când lutul tremură de har şi n-are vină.
Poate că-s vise-n nopţi de vară,-n care luna
Coboară pe o scară de matase,
Pe frunte doar culorile să-ţi lase,
Tu să le iei şi să le-aşezi pe flori, cu mâna.
Sau, poate, asfinţitu-n palma ta se-alintă
Ca o chemare-n lumea de himere
Şi tu le mângâi lacrimi de durere
Când dimineţile-n corole-ncep să mintă.
Poate-am să rup câte-o petală dintr-o floare
Să-ţi scriu o poezie de iubire,
Pe fiecare vers o amintire,
Şi un răspuns la fiecare întrebare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub talpa ta

Sub talpa goală te-aş păstra, să-mi mângâi paşii pe ninsoare,
Când nopţile cu greu le car pe umbra mea rătăcitoare.
Nu mă lăsa să sângerez, călcând pe cioburi de iubire,
Cât eu îţi sunt un univers, cât eu îţi sunt nemărginire.

În palma ta mă scriu poem, să mă recite trandafirii
Şi versul meu de început, ca noaptea când se-nchină mirii,
Pe inelar să-l înfăşori, ca legământ de netrădare,
Să cânte albul peste noi, când ninge abuziv şi doare.

Ne troienesc pe umeri zori cu întrebări chinuitoare
Dar, nu-s răspunsuri pentru noi, cum nu e valul pentru mare
Decât un efemer oftat, pe-aceeaşi cale de tăcere,
Ce-şi lasă lacrima pe mal şi în albastra spumă piere.

Sub talpa ta de m-ai avea, mi-aş face iglu pentru-o viaţă
Chiar dacă mângâiera ta, cu-atâta iarnă mă îngheaţă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul şi tu...

versul meu nu trebuie înţeles
versul meu numai trebuie luat ca atare
înşirat între file ca o iarbă pe şes
şi pe el - numai tu la plimbare

versul meu nu-i nevoie nici să-l citeşti
doar ascultă cum picură vântul
şi dezbrăca-te din straiele tale lumeşti
şi respiră, respiră cuvântul

versul meu ca o ploaie ce toarnă mereu
şi te lasă cu firea uscată
dacă poţi savura şi ţi-a dat Dumnezeu
într-o lume de dânsul uitată

versul meu e un soare ce stă pe zenit
şi aruncă din colţuri de gură
când un zâmbet subtil şi puţin ostenit
când o eră învelită cu ură

versul meu ce nici singur nu-l ştiu
ce se duce, şi vine şi nu se mai duce
mereu lasă în mine când totul pustiu
când în tine nimic ce seduce...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să mor cum nu se moare

Aş vrea să mor de fericire,
Fără regrete sau blesteme,
Fără să pierd vreo amintire,
Fără să scriu în van poeme.

Aş vrea să mor cum nu se moare,
Să sar peste etapa fricii,
Să fie ca o sărbătoare
Scăldată-n foc de artificii.

Aş vrea să mor scriind cuvântul
Care dezleagă veşnicia,
Să simtă cerul şi pământul
Când eu desăvârşesc magia.

Aş vrea să mor cum nu se moare,
Să văd întinerind bunicii,
Să fie viaţa viitoare
La fel ca zborul rândunicii.

Aş vrea să mor fără durere,
Să mă transform într-o lumină,
Să populez şi alte sfere
Condus de forţa Ta divină.

poezie de Ionuţ Caragea din Căutătorul de amintiri (2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi plânsul primăverii...

Să nu-mi topeşti zăpada, iubite, încă-i iarnă,
Sătulă nu-s de albe şi tainice tăceri.
Eu mai aştept din ceruri, pe frunte să îmi cearnă
O lacrimă de îngeri. Tu lacrimi, să nu-mi ceri!

Le mai păstrez la rece, să le ţin minte gustul,
Chiar dacă sângerează sub pătura de nea;
Mai picură din streşini, chiar dacă-i iarnă, mustul
Strivirilor de vise, rămase-n colţ de stea.

Te chem să bei cu mine, să ne-mbătăm deodată
Şi chiar de-i amăruie licoarea din pahar,
Ţi-oi îndulci amarul cu versul de-altădată
Pe care în poeme, de dulce, eu îl car.

Şi voi purta păcatul pentru-amândoi, în spate,
Chiar de mă-ngenunchează, rănită sub zăpezi.
Mă vei iubi vulcanic şi chiar demonic, poate,
Doar să-mi aduni zăpada, sub trupu-mi, s-o aşezi!

Şi nu-mi topi zăpada, iubite, că mă doare,
Când pielea va atinge un fir de iarbă crud!
Şi florile vor plânge, călcate în picioare
Şi plânsul primăverii nu pot să îl aud.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plictisit

De plictiseala scriu acum
N-am chef sa scriu, ci sa compun.
As vrea sa-mi vina multe-n minte
Sa scriu... o mie de cuvinte
Multe cuvinte plictisite
Dar cel mai plictisit cuvant
Sa fie....'plictisit'
Plictisit e pixul care scrie
Plictisita-i foaia ce-o manjesc
Sunt plictisit de plictiseala.
De plictiseala tot e mut.
Si aerul ce ma-nconjoara
Deasemeni este..... plictisit
In incheiere eu va spun
Ca plictisitele cuvinte.
Plicticoase-mi sunt.

poezie de Bogdan Manea (6 aprilie 2008)
Adăugat de Bogdan Manea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au gust de tine...

Ochii mei poartă izbânda luminii
pun carmin în sângele macilor
şi râd atât de albastru
când fluturii se rotesc în simfonii,
ochii mei stau primii la pândă
să prindă galbenul ce sărută albul lunii
şi atunci ochii mei scriu poezii,
ochii mei sunt căprui şi verzi în lumină
aşa ca o dulce nehotărâre,
când vrei să pleci şi nu poţi,
sau ca atunci când stelele
nu ştiu să spună noapte bună
ochii mei poartă în sclipiri chipul tău,
aşa sunt ochii mei
scrişi să vadă cu tine....

poezie de Ioana Cîrneanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, poeţii...

Noi cărăm cuvinte goale peste poduri de lumină
Şi le răsădim sub talpa cea mai grea a unor zei,
Ce-şi aruncă peste lume jumătăţile de vină,
Ca şi când peste poeme-ar fi stăpânii numai ei.
Noi cărăm munţii-n spinare şi pădurile pe frunte
Şi din mări facem oceane, lăcrimând în ploi de dor,
Sărutăm obraji de mame şi pe tâmplele cărunte
Aşezăm o frunză verde într-un vers nemuritor.

Legănăm pruncii, când sânii sunt suzete-nşelătoare,
Şi le îngânăm un cântec, panaceu pentru flămânzi,
Punem versuri peste rană, când amurgul vieţii doare
Şi pentru o dimineaţă şi o zi, plătim dobânzi.

Suntem liberi în poeme, să schimbăm cum vrem destine,
Moartea s-o linşăm în pieţe şi s-o ardem chiar pe rug,
Din duşmani să-mi fac prieteni şi să-i ţin pe lângă mine,
Şi tot binele din lume, doar cu ei, să îl conjug.

Noi, poeţii, spargem pietre, din nisip facem castele,
Oprim timpu-n loc la vamă, să ne păsuiască-un ceas,
Scormonim într-un mesteacăn, să înnobilăm inele,
Pentru nenuntiţii lumii, neiubiţii ce-au rămas...

Noi cărăm cuvinte goale şi tăceri fără răspuns,
Dar, povara, nu-i povară, ne e hrană-ndeajuns...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi uitaţi

Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să mă pierd în adâncimea
Onglizii tale sufleteşti.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să tânjesc dup-o privire
Ce infinită mi-o doresc.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
În albastrul lor sublim
Să mă pierd ca-n labirint.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Lumea-ntreagă să se oprească,
Doar ca eu să-i proslăvesc.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Ochii tăi să mi se pară,
Casă sufletului meu.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să te urc pe-un piedestal,
Şi să nu te mai urnesc.
Dar mai trist când vine vremea,
Şi ochii nu se mai întâlnesc.
Şi ai vrea să simţi durerea,
Doar o dată să-i mai vezi.
Să te îneci din nou în ei,
Să-ţi spună din nou poveşti,
Să-ţi creezi din nou iluzii,
Că în conştiinţa lor, trăieşti.
Dar pleoape grele îi ascund,
Trecut-a timpul peste noi,
Aproape am uitat albastrul
Ce l-am idolatrizat demult.

poezie de Mihaela Ciuhoreanu
Adăugat de Mihaela Ciuhoreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

umbrele se şterg în zori
răsar pe mal albi nuferi
eu scriu cu pana înmuiată în noroi
durerea în cuvântul dintâi
cuvântul se zbate în mine
căutând timpul ce vine
mă scurg pe pagina goală
cuvântul în taina Ta se întrupează
eu scriu în cuvinte nevăzute
chipul şi minunea de a fi
o lacrimă de înger peste pleoape
e zbor presărat cu stele
adie lin, în chip de flori peste câmpiile sufletului
eu caut să scriu în slove
chipul şi minunea de a fi în vers
lumina Ta
în noaptea din noi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de sărbătoare (glossă)

Dă-mi ce-i al meu din tainele pădurii
Să mă hrănesc cu sevele astrale,
Să-mi fie primăvară-n cerul gurii,
Când mă ating, timid, buzele tale!

Şi scrie-mă poem de sărbătoare,
Să mă gătesc cu straie de lumină,
Cuvinte ce rămân nemuritoare-
Un chihlimbar de-al, inimii, răşină!

Că sunt copil al verdelui nostalgic
Pierdut într-o cascadă de uitare.
Când m-ai lovit în punctul meu nevralgic
Şi nu mi-ai dat răspuns la întrebare,

Am sângerat mai verde decât frunza
Ce-şi strânge trupul în jurul nervurii,
Acolo-n miezu-n care plânge muza.
Dă-mi ce-i al meu din tainele pădurii!

Din picătura ploilor celeste
Am supt precum din sânul de lehuză,
Iar roua florilor de colţ pe creste
Mi-a fost sărutul părintesc pe buză.

Ferestrele din cer, în ochi, deschise
Îmi sunt şi-acum albastrele petale-
Aş mai rămâne-n visele promise,
Să mă hrănesc cu sevele astrale.

Să nu am anotimpuri fără soare,
Să înfloresc în fiecare clipă,
Sub genele cuprinse de mirare
Să-mi ţeasă timpul încă o aripă;

Pe sub zăpezi, să nu mă ştiu vreodată,
Să nu m-atingă igrasia urii
Şi ochii să nu-mi plângă niciodată,
Să-mi fie primăvară-n cerul gurii!

Şi să te gust şi să mă guşti angelic
Ca pe-o licoare-n vas de alabastru,
Cu mir de nard în Edenul feeric
Să ungem fruntea unui cer albastru.

Şi să uităm clepsidrele flămânde
Ce-şi scutură nisipul în rafale!
Iubirea, sângele să ne inunde
Când mă ating, timid, buzele tale.

Duminica să cânte-n calendare,
Să se-odihnească timpul de osândă,
Să n-aibă săptămâna nici hotare
Şi nici secundele să stea la pândă.

Pe-un colţ de palimpsest, rămână versul
Ce-a suspinat de dor şi de pudoare,
Tu-mbracă-mă cu întreg universul
Şi scrie-mă poem de sărbătoare!

Să strălucesc ca zilele de vară,
Sau precum steaua eminesciană
Ce nemurirea peste timp îşi cară
În ''pas des deux'' cu cea bacoviană.

De goliciune nu îmi e ruşine
Şi nu m-apasă vreun păcat sau vină;
Îmi este, Doamne, nesperat, de bine
Să mă gătesc cu straie de lumină.

Poemu-acesta nu e ca oricare
El s-a născut ca nuferii din tină
Un dar de suflet pentru fiecare
Cu frumuseţea prinsă-n rădăcină.

Rămâne-n mine ca dovadă vie
Şi în uitare de-aş cădea nu doare,
Că-n el, trecutul, poate să învie
Cuvinte ce rămân nemuritoare.

Precum copacu-şi lasă chihlimbarul
Din miezul din adâncuri, ca pecete,
La fel, poetu-şi foloseşte harul
Cu frumuseţe, suflete, să-mbete.

Luaţi din el ce vreţi, sau ce vă place
Şi ce vă face fruntea mai senină!
Doar ştiu că în poemu-acesta zace
Un chihlimbar, de-al inimii, răşină.

Un chihlimbar, de-al inimii răşină-
Cuvinte ce rămân nemuritoare.
Să mă gătesc cu straie de lumină,
Şi scrie-mă poem de sărbătoare!

Când mă ating, timid, buzele tale,
Să-mi fie primăvară-n cerul gurii,
Să mă hrănesc cu sevele astrale,
Dă-mi ce-i al meu din tainele pădurii!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nelinişti la hotare...

Să calci pe ghiocei e ca o blasfemie, să plângi cu ochii mei e doar o simfonie
A lacrimii de jad ce-şi face loc loc prin dune, din irişii ce cad pe margini de genune...
Să dai cu pietre-n flori e un păcat de moarte, să-mi dai mereu fiori, când eşti tot mai departe
E doar un joc absurd, partidă fără miză, în care râd şi zburd într-un decor de criză...
Să râzi când eu jelesc în versuri fără rimă, e doar un gest prostesc, dacă nu chiar o crimă...
Să crezi că eşti mai bun, decât însăşi clemenţa, e semn că eşti nebun cu toată indulgenţa...
Să crezi că eşti stăpân pe verdele pădurii e o dovadă-n plus că eşti adeptul urii
Şi când din ţevi de tun, trimiţi mesaje dure, e semn că un taifun liniştea-o să ne fure...
Când mă ataci perfid, cu rictus fals sub mască, eu, cum să te desfid, când un mormânt se cască
Şi liniştea îmi furi, din toane de sminteală, că nu mai poţi să-nduri atâta picoteală...
Vrei nume de erou demonic fără milă, că de atâta pace ţi s-a făcut cam silă...
Şi parcă n-ai nimic şi vrei să ai o lume întreagă într-un dric, ca să o poţi supune...
Şi eu, cum să te-aştept cu pâine şi cu sare, când tu-mi trimiţi în piept ghiulele la hotare?
Păcat că ai uitat, că eşti la fel ca mine, cu Dumnezeu jurat, deloc nu-ţi va fi bine...
Nu eşti tu înţelept şi mai presus de lege, iar eu ştiu să aştept sfinţii să te renege...
Şi-ngenuncheat de răul propriei nebunii, chiar de te rogi, Satană, nicicând n-ai să învii...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lampa

Aprins-am lampa şi mă uit pe drum,
Trec oamenii în sus şi-n jos,
In sobă lemnele trosnesc şi se fac scrum.
Tu unde eşti, iubitul meu frumos?

Ţi-am spus că-mi placi, când era încă primăvară,
De-atunci te-aştept şi nici urmă de tine.
De ce m-ai amăgit? Putea să mi se pară?
Să te aud şoptind, că o să vii la mine?

Sting lampa si mă pun în pat, mă doare
Si tot ce n-am trăit cu tine, iar şi iar,
Îmi vine-n minte, ca o sărbătoare.
Simt gust de praf şi de amar.

Din aşternut, agale mă ridic si fac lumină,
Îţi scriu câteva rânduri si le-arunc în foc
Aud la geam bătăi. Of, fă Doamne să vină!
Dar nu eşti tu, e vântul. Ce noroc!

Că de-ai fi apărut în miez de noapte,
Te-aş fi cuprins cu ochii şi cu gura
Şi poate că te-ar fi ucis căldura.
Să arzi de viu. Ce chin! Ce moarte!

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!