* * *

Ah, organele sunt sparte şi maestrul e nebun,
Mai repet şi eu OLEACĂ ce-a rămas de la străbun,
Sunt bolnav, spune Esenin, omul negru a sosit,
Râsul, veselia-s gata, toţi suntem ajunşi la zid,
Roata trage, se învârte, un noroc prea pierzător,
Urc o clipă, în adâncuri de coşmaruri tot cobor,
O puzderie de îngeri în halate albe –scrob,
Mai departe, mai departe, as căzut ultimul drob.
Oooooooooooooooooooooooooooo
Stărui eu cu palme nalte,
Te cuprind jur-împrejur,
Simt fiinţa ta, mă-nvălui
Ca un foc fără contur,
Îngerii se împreună, se cutremură ceresc
Raiul, lacrimi curg şiroaie,
Fericire, te doresc?
Coapsa ta de căprioară
Ba dispare, ba se-alătură de noi,
Buzele poartă otravă,
Păr molatic, nu clipi.
Moartea este ca o grădină,
Sunt în ea ca o tulpină,
Cine culege nu se-nţelege,
Moartea este o fărădelege.
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă, iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt doar scut.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alienare (versuri)

Sigur, iubita îmi spune –
Eşti un nimeni,
Sunt un nimeni,
Dar de unde vine vocea iubitei?
Iubita este în vinele mele albastre,
Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,
Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,
De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,
Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,
Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul
În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,
Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,
Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta
Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi
N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns
La-ntrebarea pusă de Domnul.
***
Eram păgân, aveam un munte,
Urcam la el din piatră-n piatră
Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,
Străfulgera privirea cruntă.
Mă iartă, îi spuneam, că minte
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
***
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
***
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă, iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut
Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi
V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,
In certuri mărunte şi de prisos
M-aţi irosit. Eu rămân ce am fost,
Iară voi, în altă viaţă venind
Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.
***
De mult n-a mai scris un vers profesorul,
Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,
Acel victorios om al speranţei,
Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,
Un vers, o secundă, un om, o balenă,
Aţi auzit de Homer, de Elena,
De Paris, de Viena, de Bolintinu?
Profesorul uită mereu buletinul,
Numai bulina n-o uită, cutremur
Va fi, ni se spune, ce vremuri, ce vremuri,
Nu poţi fii sigur cu biblioteca,
De se răstoarnă, de mai respiră
Ca o balenă ori precum firul
Alb, de nisip care demult
A fost un mag în domeniul ocult.
***
Inainte de a muri sau de a pleca definitiv
De la catedră, sufletul se îmbrăţişează
cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul
lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,
te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,
în numele ei te rog, ia-mi un bilet.
Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt
Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,
Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,
Nu le-am numărat, murmură el,
Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,
i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale
şi atunci am observat că mâneca şi haina
erau ale lui, restul, o simplă confuzie,
profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist
şi nu putea să mai urce.
***
Aşteaptă, dacă este nevoie,
Încrede-n timp,
Nu te-a purtat el oare,
Peste tot, până astăzi?
Întreabă profesorul,
Dar el ştie că-n suferinţă
Bufniţele se ascund.
In deşert se reculeg
Cei asupriţi de propriile gânduri,
Dar ceilalţi unde se vor duce?
Întreabă profesorul,
Dar el ştie că nici un deşert
Nu poate adăposti suferinţa.
Există uşi tainice prin care
Mai degrabă ajungi la capăt,
Dar cine, oare, şi-l doreşte?
Întreabă profesorul,
Trei întrebări,
Trei ochi în noapte.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
***
Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,
Ne ceartă cearta, fierea –n fier,
Iubirea n-are capăt, dar
Nici capătul nu-i în zadar,
Lumina Ta e ochiul meu,
Lumina mea e Dumnezeu,
Respir prin ochii Tăi, mă mir
Că astăzi nu eşti trandafir
Ori un trifoi în câmpul cu
Deşeuri şi-antilope Gnu.
Din om rezultă iar un om,
Din vinul alb nu faci nici rom,
Filosofează sub copac
Un boschetar plăpând şi drag.
Prietenul mi-e neprieten azi,
Cândva citeam ascuns sub brazi
Poeme de acel Poet
Bucovinean şi daco-get.
***
Citesc versurile profesorului
In întuneric,
Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică
Sau ca ţigările unor puşti sub scară,
Ca părul ielelor electrizat de ramuri,
Ca nucleele sub microscop,
Ca urechile doamnelor la teatru,
Ca submarinele ieşite din adâncuri,
Aprind lumina
Şi totul se risipeşte,
In faţa mea stă mut profesorul.
***
"Numai copacilor morţi le place focul",
Spunea profesorul privind îngrijorat
Cerul, cineva se uită la fel şi deschise
O umbrelă înflorată, "Un gând mărunt
Poate fi grădinar pentru întreaga lume,
Cine ar putea reteza norii?", profesorul
Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,
Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea
Din chinga circulară, sângele ei de pui
De balaur năvălind printre dinţii puternici
Ai profesorului, un fulger lovi, conform
Celor spuse, un vârf de copac uscat
Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi
De aramă.
***
De-ai fi rece sau fierbinte,
Dragostea nu pizmuieşte,
De te cheamă şi Arvinte,
Nu te crede mare peşte,
Dragostea nici nu se laudă,
Nu se-aprinde la mânie,
Dragostea îşi este cauză
Şi efect. De azi pe mâine.
Ea te crede, nu te minte,
E speranţa fără temeri,
Dragostea n-are morminte,
Fraze goale şi solemne.
Poţi alege, eşti acela
Ce gândeşte în tăcere,
Stai departe de arena
Înfruntării efemere.
***
Istoria este, uneori, ca o barcă
Legănată pe ape negre, sângerii,
Cineva ucide, ce găseşte, încarcă
Obiecte de cult. Ochelari, jucării,
Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,
Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,
Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.
Ziua de azi este doar un popas?
Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?
Laviathanul pare un blând caşalot,
Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.
Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.
***
In Cracovia, o fată îmi vorbea
De Monrovia, de crime, ştia,
Se ruga să n-o mângâi, era
Fata din Polonia.
Am visat lagăre,
Joagăre pentru oameni,
Camere pentru oameni,
Era coşmarul din Polonia.
Un şobolan a trecut
Prin trecut, enorm, mustăcios,
Urla, muşca, murea,
Fiinţă de jos.
Visez ochii nebuni,
Polonia, coşmaruri, minuni.
***
O încordare permanentă, fulgerată
De jerbele memoriei,
O sete de linişte şi armonie,
Profesorul şi-amintea de orăşelul
Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,
Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,
Căruţe lăsând printre roţi bălegarul
Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete
Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate
De-un duh nevăzut, feroviarul picotind
Cu ţigara în hură,
Bunica, sfeşnice veşnic plângând,
Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,
Mereu, dar altceva el ne vorbea.
***
Azi, iarna vrajbei noastre,
Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,
Un timp în care mielul fură,
Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,
Victoriile-s istorie se-ngroapă
Şi visele devin coşmar,
Azi, iarna vrajbei noastre
Nu e iarnă,
Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,
Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează
Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,
Iubirea, la concursuri, se câştigă,
Poetul trece-ntins pe o cotigă.
***
Ziua-i masivă, albă şi rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zăreşte
Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat oe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece şi albă,
Numai iubita, subţire şi naltă
Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
***
Poţi să cuprinzi un om
Într-un vers?
Ca într-un pom,
Un univers.
Lupul tace, oaia tace,
Totul se petrece-n pace.
Zbor cu ochii,
În aer – fâlfâit de aripi,
Rochii.
Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,
Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.
***
O nevăzută mână scrie
Pe un perete nevăzut,
In ochii noştri, printre pleoape
Pătrunde infinitul mut,
Eu vi-l citesc, este mai negru
De cum e spaţiul dintre sori,
Şi totuşi litere şi versuri
Pot descifra în ochii orbi,
Nu poate frumuseţea să dispară,
Nici dragostea pe care eu ţi-o port,
Eu cred în infinitul sacru,
Nu cred că Dumnezeu e mort.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
***
Risipitor cu darul ce-l primeşti,
Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,
Natura e vicleană, tu-naiv,
Şi joci cu moartea popa-prostul.
Iar dacă vrei să fii zgârcit,
Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,
Ba mai sărac te simţi, nefericit,
Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.
Incerci să-nchei cu viaţa un contract,
Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,
Vântul o poartă, poate-un drac
O va semna-ntr-o veselie.
Chipul tău uitat va fi,
Poate-un vers se va citi.
***
Când voi zări portretul tău,
Cine să creadă că ai fost altfel?
Atâtea ierni trecură, aspre ierni,
Iar gerul lasă urme, nu le speli.
Intrebi zadarnic, unde se ascund
Trecute frumuseţi şi bucurii,
Zâmbeşti, dar zâmbetul e crud,
Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,
Iar când privesc copiii tăi,
Imi amintesc de propria-mi tinereţe,
Eu înţeleg că anii nu sunt răi,
E veşnică pe lume frumuseţea.
***
Noi aşteptăm recolta anilor ce vin,
Nici frumuseţea nu este povară,
Plânge un suflet chinuit în vin,
Iar trandafirul amitirii ară.
Iar tu, îndrăgostit de frumuseţea ei,
Cedând din ani, din viaţă, din putere,
Prefaci şi lupii în prea jalnici miei,
Tu îţi devii duşman din propria vrere.
Eşti singurul care te-ajută să te nalţi,
Nu aştepta nici anotimpurile, vara,
Nici toamna vieţii, leagă-te c-un lanţ,
Voinţa ta e singura comoară.
Deci aşteptăm recolta, preţuim
Oricât de negri, anii care vin.
***
Temător eram eu cu tine,
Nu ştiam, să-ţi fac rău, să-ţi fac bine,
Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,
Între noi – mii de mile de frig.
Dar nici ura, iubirea, nici moartea
N-au puterea să şteargă ce-a fost,
Eu ştiam, aşa era soarta,
Fără tine nici eu n-aş fi fost.
***
Pe sub luna veche, pe sub luna nouă,
Urechelniţa străbate, ca un şarpe boa,
Flori prea flămânzite, mimoze-femei,
Mimează, plăpânde, suflete de lei,
Doboară copacii, unii viermănoşi,
Pinul mândru creşte pe ţărmul leton,
Europa poartă patru mâini pe umeri,
Unele cu sânge, altele de îngeri,
Are guler alb el, dirijorul care
S-a spălat mai bine, bagheta subţire,
Din os de copilă, mândră Europă,
Rune fără sens, vine Papa, iartă,
Îl cheamă Clemens, ne benedictează,
Este mai pios, Huss şi Luther latră,
Astru-i luminos.
***
A venit pentru mine ceasul cel bun,
Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni,
m-aşteptaţi, n-am să vin decât foarte târziu,
v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu,
poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,
mă consum în ridicul, zadarnic tumult,
mă doriţi ca pe-o flacără blândă veghind
un viitor mulţumit, ochiul meu suferind.
***
De câte ori mi-am renegat fiinţa,
mi-am revăzut copilăria-n vis,
executat de propriile cuvinte,
sufletul meu zbura în Paradis
Ti-am respectat întotdeauna existenţa,
Doamne de ce-ai tăcut mereu?
Păcatele mi le priveşti cu-ngăduinţă,
Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu
Iar versul Tu mi-l pui să spună
Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,
În timp ce buha nopţii îmi şopteşte
"Joci pân-la capăt ori nu mai juca".
***
S-au golit nopţile toate,
Cufere cu galbeni, sparte,
Se mai văd urmele dinţilor în pernă,
Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni
Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine,
Se-nvârt palele, orele, zorii,
Unde ne sunt îndurătorii?
Spuneai să fim buni, dar ce bem
Inainte de moarte, Madeleine?
De privesc în sus, nu se vede
Nici un duh, cine poate, mai crede,
Cine nu, se întoarce cu faţa
La perete, în geamăt. Şi-ngheaţă.
***
Pe pernă trec valuri şi valuri coşmaruri,
In aer grifonii fac tumbe, se strîmbă,
Iar timpul petrece la alte petreceri
Şi nici nu eşti sigur c-alungi pân-la zece.
Prietenii-s umbrele altor prieteni,
Iubitele multe trîiesc doar din rente,
Scrii versuri, un prin cerşetor de atenţii,
In mers te lovesc beţivanii demenţii.
Manechini, manechine, dricuri şi jeepuri,
Viaţa şi moartea în videoclipuri.
***
Azi m-am gândi la moarte,
A murit domn" peofesor,
Am muşcat dintr-un măr galben,
m-am gândit de uşor este să mori.
Dar mai uşor este să fii laş,
Iar dacă poţi, să te ascunzi
Să nu întrebi cine eşti,
Să nu întrebi, să răspunzi.
M-am gândit că nu există scăpare
Pentru cei care ştiu
Că fiecare zi însemnă
Un mult prea frumos mai târziu.
***
Mai pluteşte duhul rău prin casă,
Parcă e adusde un v-t rău,
Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?
Nu a fost, avea suflet de zmeu.
Dublă-nchipuire, înşelare
Pentru simţuri, vechiul androgin.
Ce trăieşte poate-n fiecare,
Duhul ei se-ascunde în cîmin,
De acolo urlăân miez de noapte,
Se-mpreună cu iadul, nu mai are
Chip, nici nu mai e-arătare.
Astflel, că repet versuri furate-
"Tu, pe veci pierdută, veşnic adorată".
***
Spre tot ce este îndoielnic,
Sufletul meu, o pasăre rănită,
Se-ndreaptă în bătaia puştii
Gata să tragă, sub privirea aţintită
Sau spre capacana pe care făptaşul
De mult a părăsit-o-n crânguri,
Merg ca un orb şi ocolesc oraşul
In care toţi mărşăluiesc cu stângul.
E cam târziu să schimb eu locul
Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde
Un dor de cavalerii urvaţi pe soclul
Legendei Meselor nicicând Rotunde.
***
Incerc să mă interpretez pe mine,
După lectura Comediei Divine,
Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,
Uneori se amestecă şi Dumnezeu,
Dar specatcolul este mereu întrerupt
De exclamaţiile unui surd,
Poate că surzenia lui
Este darul Demiurgului.
***
Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,
Să uit de retorică, ofer o mie
De biete cuvinte, pentru un rând
Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.
Din cornul de cerb sună speranţa,
Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa
Se-nclină spre nebunia cea rece,
Du-mă, o, Doamne, şi mă petrece.
***
Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie,
Peste drum atârnă o eşarfă neagră,
Luminile ard priveghind luna
Sau sufletul unui vecin ce coboară,
Şarpele dormitează în junglă,
Aici umblă şoarecii, şorecarii,
Fumul rău de ţigară îmi umple gura,
Eşarfa de peste drum mă absoarbe,
De când nu mai sunt tânăr, Doamne,
De o noapte sau poate de o mie de ani?
Inţelepciunea nu se apropie, doarme,
N-o treziţi, închideţi bătrânul pian
***
Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,
Nu te gândi la poetaştrii din Paris,
Îi spunem noi, probabil, mai frumos,
Cloşca de are pui, roi luminos,
De câte ori priveam şi număram,
O sărutare îţi furam şi îţi dădeam,
O sută douăzeci de sărutări,
Până când zorii se trezeau în zări,
Iar Taurul tot nemişcat era,
Pe unde eşti, îţi aminteşti, iubita mea?
***
Trecând pe lângă un zid,
O pasăre i-a căzut la picioare,
Profesorul nu a rostit
Cuvinte ce pot să omoare,
Paralel cu zidul s-au dus
Paşii lui de om cumsecade,
Părea un Ulise sedus
De propiile lui Ulisiade,
Părea un Matusalem
Inaintând prin moarte şi vremi.
***
De ce păstraţi sub soare-un aer sumbru?
Oamenii vă vizitează fără teamă,
Căci niciodată străbunul n-o să geamă,
Iar eu aud un glas, mai multe, mii,
Voi, cimitire, niciodată nu voi fi
Ascuns sub piatra grea de titluri mari,
Eu voi alege cerul –cenuşar,
Voi căuta în aştri albi-arzând
Lăcaşul pentru sufletul-cuvânt.
***
Curcubeu este tot ce privim fericiţi,
Cenuşiul – culoarea morţii, meniţi
Suntem morţii, dar nu renunţăm,
Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi
Puterea de a nu fi nicicând disperat,
Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat
Cu cei care vor să gândesc ca şi ei,
Din noi, curcubeule, culorile iei.
***
Solemn veneam din capul scărilor,
INTROIBO AD ALTARE DEI,
Istoria este-nceputul, ei?
Papa Petre papă lapte,
Iar răsplata după fapte.
Omul avea obrajii rumeni,
Aţi văzut ghepard cu obrajii rumeni?
Oh, Mistress mine, where are you roaming?
Nici un răspuns. Toţi am murit, dar nu ştim.
Horror în Obor. Nu este disciplină peste tot,
Doar în regatul hotentot, unde un enot
A preluat puterea prin lovituri de cot.
O, Cote d"Ivoire, unde mă simt
Ca într-o ceaşcă de argint.
Conspuez les Francais,
Zise jupân Bebe.
***
Unii-mi sunt fraţi, alţii nefârtaţi,
folosersc adesea morfina poeziei,
cum altfel aş putea trăi?
Trăim un prolog toată viaţa,
urmarea o vor scrie alţii.
I-am detestat prea mult pe cei făloşi,
să fie sănătoşi. Dar pe nimeni nu am invidiat,
invidia umileşte, chiar poate ucide.
Unele fraze vor dăinui, altele vor dispare în noapte. mm
M-a durut distrugerea Templului, sclavia albilor, negrilor.
Mi-a plăcut curajul corsarilor.
Ce treabă ai tu cu istoria? Mă întreabă un gibon.
O fi strămoşul meu, mai ştii?
***
cu timpul devenim bebeluşi
ne doare ba una, ba alta
cade pielea de pe cel mai bun poem,
proştii se uită de sus, înţelepţii de jos,
mister şi ameninţare, sex-bomb,
urlă tomjones de serviciu,
nu voi satisface curiozitatea vostră,
moartea e un act intim....

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...

În ţipătul de pescăruşi strig eu, dar numai păsările-mi înţeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor şi n-am avântul
Să mă înalţ la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Şi marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
şi versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun şi cină
şi totuşi muşc din lacrimi cu plăcere, când ştiu că mai am veri la rădăcină...
Şi noapte sunt mai mult decât sunt zi şi-n stele mă alint deşi la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă şi când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am avut niciun motiv - sfârşit

Motto: "Singura prietenie de preţ este cea care s-a născut fără motiv." Arthur van Schendel
Dumnezeu este Olarul iar noi suntem vasele de lut. Toţi am fost creaţi pentru un scop.
"El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea." (Romani 9:18)

şi a venit şi vremea, să-ţi dau drumul să zbori,
să străluceşti în soare, asemeni unei flori...
şi ceasul a bătut, zicându-mi să te las...
de-acum, tu să mergi singur,
lucrând ca şi un vas...
orice sfârşit dă lacrimi,
chiar de un început
se-arată şi porneşte, lăsând ce-a fost... trecut.
şi doare şi apasă, deşi e tot ce-ai vrut,
răscolind momentul, când noi...
ne-am cunoscut.
nimic accidental n-a fost cu noi vreodată,
însă destinul acum, deschide altă poartă...
eu simt şi ştiu ce vine,
oricât m-aş bucura...
în suflet ard suspine,
ce vor elibera.
mult te-am iubit pe tine,
tu, suflet mult ales...
şi venele-mi sunt pline
de plânset nelumesc.
ai să-nţelegi prin vreme
ce eu ţie ţi-am fost...
precum şi-a mea iubire,
ce ţi-a fost adăpost.
şi te-am iubit pe loc, cum nu credeam să fie...
deşi, inima mea... plângea în colivie.
şi ţi-am întins o mână,
iar tu, n-ai ezitat...
ce-a fost... o să rămână,
deşi... totu-i schimbat.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai adânci pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă de râsul tău. Iată de ce îmi râd de mine şi fac să izbucnească taina mea în mii de glume. Nesocotesc chinul meu de teamă să nu-l nesocoteşti tu.

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai simţite pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu le vei crede. Iată de ce le prefac în minciuni şi-ţi spun prin ele ceea ce nu gândesc. Las să apară durerea mea ca ceva nechibzuit, ca nu cumva s-o iei tu drept nechibzuinţă.

Sunt dornic să-ţi aleg cuvintele cele mai preţioase, pe care aş putea să le rostesc. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde. Iată de ce sunt plin de mândrie de această putere a mea: te chinui – de teamă că nu vei cunoaşte niciodată chinul.

Sunt dornic să mă aşez plin de tăcere lângă tine. Nu îndrăznesc, de teamă că buzele-mi vor trăda inima. Iată de ce vorbesc mult şi fără de şir – ca să ascund taina inimii mele în această vorbărie. Chinui suferinţa mea ca nu cumva să mi-o chinui tu.

Sunt dornic să mă depărtez de tine. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că vei întrezări lipsa mea de bărbăţie. Şi iată de ce vin spre tine cu fruntea sus şi cu un aer nepăsător. Privirea chinuitoare a ochilor tăi îmi aţâţă durerea în fiecare clipă.

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Grădinarul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ştii...

Aştept o împlinire să mă elibereze,
Să zbor înalt spre culmi de fericire...
Cât mă iubeşte, şi el să realizeze,
Să nu mai irosească timp în risipire.

Nu ai să ştii vreodată cât iubesc!
Nu poţi cunoaşte inima mea plânsă...
Decât de te apropii... te doresc!
Cunoaşte-mi inima, atât de necuprinsă!

Te-am acceptat cu bune şi cu rele...
Şi te-am iubit pe loc, de m-a durut!
Dragostea mea este mai sus de stele,
Şi preţioasă... cum tu nu ai ştiut.

Mă doare timpul care trece greu...
Mă plânge o dragoste neîmplinită!
De nu ţi-aş scrie, n-aş mai putea fi eu,
Sunt însetată, înfometată, neiubită...

Şi tot ce-am oferit a fost iubire...!
Şi tot de mine ai fugit gonind...
Oare ţi-e teamă de vreo dezamăgire,
Sau, de o dragoste ce-o simţi venind?...

Să ştii, şi eu am teamă mult de tine...
Şi eu mă-ntreb la cer cum ea va fi...
Viaţa, cu noi doi... ne aparţine!
Şi trebuie să o trăim, să ştii...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi: Ce sunt eu? O virgulă între două veşnicii... Sunt fir de nisip, dar fără mine, mai gol va fi pustiul! Pentru că nici piramidele nu sunt eterne. Şi nu vor dăinui mai mult decât postamentul lor planetar... Strămoşii mei au fost mai înţelepţi decât egiptenii... Ei îşi făceau sicrie de brad, nu sarcofage! Nu poţi înşela moartea, ascuns într-o ladă de piatră... În fond, ce e viaţa? Dragoste, contemplare, eliberare... Gata! Am iubit şi am contemplat destul! A sosit vremea să mă eliberez... Vârsta amăgirilor a trecut. Deasupra nu văd nimic. Doar coaja albastră a oului ceresc. E timpul să plec! Să-mi fac pernă din oasele mamei mele... Dalta, o iau cu mine... Voi sculpta şi Dincolo! Vreau să fac Raiul şi mai frumos...

replică din piesa de teatru Pasărea de aur (Infinitul Brâncuşi), scenariu de Valeriu Butulescu (2005)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet defect

Aveai un suflet prea defect,
În toamna-n care te-am văzut,
Sunt meşterul tău fără scule,
Din primăvara ce-a trecut.

Sunt peretele tăcut din dreapta ta,
Ce-ţi cunoaşte starea după respiraţie,
Îţi sunt tastatura deterioarată,
care-ţi refuză comenzile cu graţie.

Sunt copilul care se joacă cu tine,
Atunci când vrei să dai timpu-napoi,
Îţi sunt spadă pentru duşmani,
Dar pot să-mi fiu şi scut, în propriu-mi război.

Îţi sunt dulcele vis, când dorul te apasă,
Îţi pot bate coşmaru-n mii de cuie,
Dar tu ce eşti, când eu sunt doar femeie,
Iubirea mea cea dulce-amaruie?

Atunci când plouă afară, eu vreau să-mi fii umbrelă!
Când viaţa e alb- negru, să fii tu acoarelă!
Lasă-mă un pic să plâng, când nimic nu e perfect,
Pot să fiu orice mă vrei,
doar să nu îti fiu defect!

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf (9 aprilie 2011)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu cer să fiu iubit

Eu nu cer să fiu iubit,
Aş cere prea mult,
Nu am atâta nevoie
Şi nici nu sunt sigur că merit.

Eu nu cer să fiu iubit
Căci dacă s-ar întâmpla asta
M-aş simt obligat să întorc serviciul
Şi nu ştiu dacă mai pot.

Eu nu cer să fiu iubit,
Ci măcar să fiu iluzionat
Că cineva mă preţuieşte.

Eu nu cer să fiu iubit,
Căci dacă aş cere şi nu aş primi,
Aş fi nefericit.

Eu nu cer să fiu iubit,
Căci asta ar fi cerşeală,
Aştept doar să fiu iubit
Şi atât.

Eu nu cer să fiu iubit,
Nu vreau cadouri şi vizite,
Ci să fiu ajutat măcar
Atunci când am nevoie.

Eu nu cer să fiu iubit,
Ci măcar să pot vedea
Câteodată persoanele
Pe care le iubesc.

Eu nu cer să fiu iubit,
Ci doar să pot iubi
Căci aşa L-am văzut pe Dumnezeu
Şoptindu-mi prin senzaţii.

Eu nu cer să fiu iubit,
Dar atunci când mă simt iubit,
Sunt tare fericit.

Eu nu cer să fiu iubit,
Ci doar să fiu iubit puţin,
Ca o picătură de rouă pe o petală.

poezie de Cosmin Druţă din Teorie poetică şi poezie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi numai dor...

Şi sunt momente când te aştept să-mi vii,
Clipe de speranţă, când simt un dor aprins...
Când şi ţie îţi este dor să-mi fii,
Când dorul ne pătrunde, şi-ncet ne-a învins!

Şi sunt clipe în care, adânc îmi amintesc,
Cum mă iubeai cu sete... cum mă priveai zâmbind...
Şi mă gândesc la tine... poate mă amăgesc,
Că şi tu simţi un dor... despre noi, iubind...

Ştii? Te-am iubit mai presus de mine...
Regret că n-ai ştiut a preţui!!
Inima mi-e toată de sentimente pline,
Şi te iubesc iubire! Exist pentru-a iubi!...

La ceas târziu de noapte, mă trezesc cu tine...
Mi-e plină amintirea şi mintea mea te cheamă,
Iubeşte-mă iubire, căci ştii atât de bine
Să mă iubeşti aprins, fără nicio teamă!

Mi-e dor atât tare, încât lacrimi apar,
Simt pentru tine, o dragoste nebună...!
Şi mă gândesc la noi... şi zorile apar,
Şi mă consum iubire! Mi-e dor până la lună...!

Iubirea mea frumoasă! Nicicând nu vei mai fi,
Aşa iubit de nimeni... cum eu iubesc mocnit...
Că vreau să te întorci... asta vreau să ştii,
Să mă iubeşti pierdut... să fii împlinit!

Şi numai dor...
Şi mă trezesc... dorind să înţeleg...
De ce nu mergem oare mai departe...?
Şi fir cu fir, confuză eu aleg,
Să descifrez povestea, parte cu parte...
Şi numai dor...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i dragostea

Când treci pe lângă mine şi nu mă bagi în seamă,
Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,
Şi simt că-nebunesc, dar ştiu că este bine,
Că atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

Învaţ mereu mai mult, mai mult ca un străbun,
Doar ca tu să vezi că eu sunt cel mai bun,
Şi-mi strâng toate puterile, şi mă-mbrac frumos,
Doar ca tu să vezi că nu-s cu capu-n jos.

Şi mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:
"De ce fac toate astea numai pentru ea?"
Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Deci ca să-ţi demonstrez că sunt un cineva
Care ţine mult la tine şi doar cu tine-ar sta,
Îţi ofer un trandafir, ca să-ţi dovedesc
Că sunt îndrăgostit, tre' s-o spun: te iubesc!

Iar când toţi îmi sar în cap şi mă-ntreabă-asa:
"De ce faci toate astea numai pentru ea?"
Nici n-apuc să spun că le spune inima:
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.
Ce părere ai? Nu vrei să fim noi?

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt oameni care, deşi te însoţesc, nu înseamnă că îţi sunt alături.
Sunt oameni care, deşi îţi sunt alături, nu înseamnă că sunteţi împreună.
Sunt oameni care, deşi te aud, nu te ascultă. Sunt oameni care, deşi te ascultă, nu te înţeleg şi nu le pasă.
Sunt oameni care, deşi te privesc nu te văd. Sunt oameni care deşi de văd, nu te cunosc.
Sunt oameni care, deşi îţi sunt alături, sunt foarte departe de tine...
Sunt oameni care, deşi te mângâie şi te îmbrăţişează, nu te iubesc.
Sunt oameni care, deşi te însoţesc pe drumul tău şi îţi fac promisiuni, într-o zi vor coti brusc pe alte drumuri...

poezie de Irina Binder
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt"
Eu sunt urechea care aude cuvîntul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai spus

Tu ai spus – nu cer nimic,
Nici cerul nu poate cere,
Tu ai spus, evoluăm pe raze diferite,
Este bine, iradiem ceva, tu ai spus,
Nu suntem nici aproape, nici departe,
Este drept, noi doar suntem,
Tu ai spus, nu este momentul,
Aşa este, nicio execuţie nu se potriveşte cu momentul,
Pentru mine nu există decât ACUM,
Dar nu ai cum înţelege, ai ceasul tău,
Nu-ţi sunt străin cât timp ne aflăm în această lume,
Tu ai spus, iubirea este-n tine, fals,
Iubirea mea este la tine, iubirea ta nu este nicăieri,
Poate că este în cuvinte, dar ce sunt cuvintele?
Pui de vrăbii, zboruri de rândunele, vorba Minulescului,
Cel ce pierduse cheia, pălăria şi bastonul,
Tot mai departe ne vom roti, mâine vom fi departe,
Acum este deja mâine, everyone around me is dying,
Fiecare pleacă în alt tren, avion, au rămas un pantof fără toc,
Un toc fără peniţă, din joacă se nasc iubirile,
Ca furtuna-n aprilie, copleşit îmi plec fruntea,
Parcă ieşeam din spital sau din închisoare,
Mă simt ca o libelulă, adică liber, în jurul meu moare timpul,
Acest fluviu pe care plutesc cadavre invizibile,
Eins, zwei, copii împuşcaţi în faţa mamelor,
Mame împuşcate în faţa copiilor, cine să-i mai plângă?
Istoria se scrie de jos în sus, apoi se autodecapitează,
Buzele mele muşcă aerul, pântecul aerului, mormânt aerian,
Am scos sabia de aur de sub nisip, ca Lancelot,
Pălăria lui Hamlet a fost uitată la rechizite,
Veneau lupii şi urinau peste tot,
Departe urlă felinele mari,
Mă acund şi repet, toate sunt vânare de vânt.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea zboară, Floare-nfloare

Chipul tău m-a surprins,
M-a uimit privirea ta,
Nu pot uita chipul, când te uiţi la mine,
Te văd tot mereu zâmbind,
Când eşti lângă mine,
Chiar şi când nu sunt îndrăgostit de tine.

Refren:

Iubirea zboară,
Floare-n floare,
Câte o petală în zbor,
Parcă văd căzând pe obrazul meu,
Iubirea ne duce spre a ne iubi....
Dar mi-e teamă, să îţi răspund la întrebare...
"De ce eşti tot mereu lângă mine,
Te-ai îndrăgostit de mine?"

Eşti un înger pentru mine,
Aş vrea să te am lângă mine,
Să îţi văd chipul zâmbind,
Când eşti lângă mine,
Simt fluturi în stomac,
Şi simt că am sa mor,
De dragostea şi iubirea ta,
Care o porţi mereu cu tine,
Simt o adiere în sufletul meu.

Refren:

Iubirea zboară,
Floare-n floare,
Câte o petală în zbor,
Parcă văd căzând pe obrazul meu,
Iubirea ne duce spre a ne iubi....
Dar mi-e teamă, să îţi răspund la întrebare...
"De ce eşti tot mereu lângă mine,
Te-ai îndrăgostit de mine?"

Şi simt că te doresc...
Şi aş vrea să fi a mea....
Pentru că Te iubesc,
Şi eşti totul pentru mine...
Şi nu pot să trăiesc fără tine,
Sunt singur fără apărare,
Când eşti lângă mine,
Simt că sunt apărat de iubirea ta...

Şi îţi spun....
Că.... Te iubesc.....

poezie de Mihaela Blars
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criptica reîntrupare...

Şi sunt un fenomen paranormal,
Sunt plină de iubiri nepământene...
Ceea ce pentru tine e normal,
Eu nu mă încadrez în legi şi semne.

Şi sunt cum nu ai întâlnit,
Un înger întrupat în chip de om...
Şi nu pot fi decât iubit
De către cei ce văd de sus, din pom.

Nu mă-ncadrez în ale voastre lumi terestre,
Nu sunt aici ca să exist ca voi...
Am venit doar să deschid ferestre
Să vă învăţ iubirea peste doi!

Şi sunt multicoloră în gândire,
Iubesc mai mult de infinit...
A mea ascunsă, intensă dorire
Este să te fac un împlinit...

Nu poţi citi în mine, sunt adâncă!
Nu ştii natura mea şi cum sunt eu...
Decât prin Duhul Sfânt, de te aruncă
În groapă cea cu lei, să stai mereu!

Sunt un soldat războinic mult iubit,
Şi-am fost trimis să vă învăţ iubirea...
Iar pentru asta, mult am suferit
Fost-am respinsă, că mi-am iubit menirea!

Sunt paradox care nu are nume!
Sunt ce n-ai cunoscut în mintea ta...
Şi despre mine şi al meu renume
Tu vei afla, doar când vei pleca...

Mă ţine Dumnezeu bine ascunsă!
Sunt o comoară cu fapte criptice alese,
De nimeni înţeleasă, nepătrunsă...
Sunt mistică şi fac ce nu reiese!

Nu mă urăsc decât dragonii care,
Din timpuri vechi eu m-am luptat cu ei...
Mă-ndepărtează cei fără stea călăuzitoare,
Cei fără Dumnezeu şi doar atei!

Nu poţi să te apropii tu de mine,
Când sufletul îţi este mult murdar!
Sunt şi-am venit din zările divine
Şi mă accepţi doar de-ai primit un dar!

Şi darul îl dă doar Domnul, care
Te binecuvântează ca să poţi vedea...
Ce zace-n mine cu aşa ardoare,
Legea Lui, iubirea... dragostea!

Sunt o rebelă pentru cei din lume!
Necunoscută, controversată... fără sens!
Originea-mi nu-mi este în albume,
Nici în categorii lumeşti, uzate de consens.

Învaţă deci legile nescrise...!
Învaţă-L întâi pe Dumnezeu...
Ca să-ţi deschidă porţile de vise
Să mă atingi, să înţelegi ce-s eu...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e teamă

Sunt atât de temătoare, atât de firavă şi... atât de plapândă!
Îmi e teamă că nu sunt în stare să te accept, să te iubesc...., îmi e teamă!
Mi-e teamă de mine, de tine, mi-e teamă de viaţă! Mi-e teamă, e toamnă, mi-e teamă de iarnă că am să îngheţ şi nu voi putea să iubesc!
Aş vrea să te iubesc, să nu te-alung în disperarea mea, şi totuşi...!
Ţi-aş da drumul să zbori, ţi-aş lega aripile să ramâi lângă mine, te-aş lăsa să mori!
Ţi-aş fura penele şi toate zilele, aş face orice să ramâi, să fii doar pentru mine, nu ştiu ce să fac!
Dar Eu sunt zdrobită şi mi-e teamă că am să te zdrobesc şi pe tine!
Dar ce pot să fac? Te-alung să mă urmezi, să rataceşti în iubirea ce mi-o porţi, ce ţi-o... port!
Îţi voi închide toate porţile, toate clipele în urma mea, voi ridica... ziduri din lacrimi, din lacrima mea, din lacrima Ta!
Dar îţi voi lăsa totuşi ceva! Tăcerea mea şi cuvintele tale, petalele din acel trandafir şi toţi spinii, şi peste toate te voi blestema să le uzi cu lacrimi, să te zgârie timpul cu toţi... spinii!
Să sângerezi sânge în lacrimi, să mă simţi şi atunci când nu mai simţi... nimic!
Să-ţi fiu ce nimeni nu-ţi poate fi, să-ţi fiu moarte şi zbatere între clipe, şi dincolo!
Înţelegi? Dincolo de viaţă, dincolo.... eternitate!
Să mă chemi şi să nu am putere să vin, să-ţi fiu un chin!
Să mă scri cum doar îngerii pot, să nu te dezleg de mine că mor!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă gândesc la nimic. Da, măi. Simt totul de trăsneşte!

o să fii pe deplin fericit
mi-a spus viaţa
dar prima dată o să-ţi rup oasele
ca sā devii puternic
pe urmă inima să simţi
toţi dumnezeii
dement de vii ai iubirii

sentimentele vin sau sunt
acolo mereu
numai oamenii pleacă şi sunt
mereu prea departe de tine

doar oamenii tac cu obstinaţie
chiar din ambiţie
aşa
ca să îţi minimalizeze apropierea

iată motivul pentru care se vine
se simte
da se simte
şi nu se mai pleacă niciodată

tot ce pleacă nu pleacă din iubire
tot ce tace nu tace din inimă
de fapt dezertează silenţios
în utilitarisme nenoricite

da omule te-am învăţat
să gândeşti ca mine
te-am simţit că simţi ca mine
dar niciodată n-o să-ţi dea
nimeni puterea şi bucuria
să iubeşti ca mine

pentru că
mie viaţa mi-a rupt oasele
mie mi-a sfâşiat inima
şi eu sunt ultimul
din specia mea
de mattador dement iubit
de cel mai animalic dumnezeu

poezie de George G. Asztalos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutători de dragoste pe internet

Vreau să ne tutuim, e-mailurile tale sunt ciudat de precise
foloseşti puţine cuvinte dar la obiect
blândeţea ta îmi dă încredere
speranţele tale îmi dau speranţe
nădejdile tale se vor metamorfoza
Tu nu eşti tu?
Îmi place îmbrăţişarea ta din ultimul răspuns,
bizar, dar e plină de căldură, e la locul ei
singurătatea ta îmi umple sufletul
nu mai sunt singur
înconjurat de persoane care mă iubesc
nu mai sunt singur.
Îmi place îmbrăţişarea ta
este fictivă, ireal de plină
îmi umple inima
vorbele tale îmi arată o altă faţetă
Tu nu eşti tu.
Căutăm speranţe întruna
te-am găsit?
te-am găsit virtual într-un moment vital
simt... cum încerci să îmi spui multe
dar n-ai încredere
n-ai certitudini încă
momentul în care vei răbufni e aproape
Ai încredere, ai speranţe, fii veselă
fii binevoitoare
fii cum te-am visat
nu te mint, nu-mi place să amăgesc
scrie-mi mai mult
am nevoie.
Tu, încă nu eşti tu!
Eşti sinceră?
eşti departe?
cu atât mai bine
suferi?
poate vei suferi mai puţin!
întreabă-mă orice
nu te ascunde!
te tăinuieşti în expresii
plângi?
nu plânge, visează
ştiu că eşti frumoasă
mi-a şoptit un înger
Dar tu eşti tu?
E uşor să păcăleşti pe Internet
un nume, o fotografie, o adresă
mai multe nume, mai multe fotografii
mai multe adrese.
Nu are rost să mă minţi
vorbele tale ascund o persoană inteligentă
dar ţi-e frică.
Dacă eu nu sunt eu iar tu... nu eşti tu?
M-am jucat o clipă
eşti singura care mi-ai răspuns
nu vreau să mai caut.
Port un nume simplu
eu nu sunt.
Sunt obosit
sunt bătrân şi tânăr
sunt prins, încadrat de iubiri
avem giga biţi nenumăraţi
miliarde de nano şi mai multe miliarde de pico!
Ţi-e teamă de pustietate?
şi mie!
dar împreună vom cuprinde tot universul.
Îmi lipseşte îmbrăţişarea ta de la ora 4
am devenit dependent de tine!
Voi pândi să se aprindă plicul
oare îmi vei răspunde?
Tu... eu?!

poezie de Aurel Avram Stănescu (martie 2009)
Adăugat de Aurel Avram Stănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta sunt!

(alta, mama nu mai face!)

Vreau să trăiesc şi să scriu tot ce simt!
Nu vreau să m-ascund ca un fulg sub aripă!
Nu vreau să mă plâng, nu vreau să vă mint,
Vreau doar să mă bucur de fiece clipă!

De-oi fi judecată, nu e treaba mea!
Nici de superstiţii nu vreau să mai ştiu!
Cine-i fericit că vorbeşte cu-o stea
Îi uită pe toţi bârfitorii-n pustiu.

Am lumea mea bună, prieteni frumoşi,
Ce pot înţelege că sunt doar un om
Cu inima mare, cu paşii sfioşi,
Cu lacrimi, cu dor şi IUBIRE de-alt OM.

Nicicând n-am pretins că aş fi ce nu pot,
Am spus adevărul chiar dac-am pierdut
Şi chiar dacă viaţa părea că-mi lua tot,
Am mers înainte, chiar dac-a durut.

E clar că nu fur nimănui fericirea,
Ea vine când vrea şi când nu te aştepţi
Şi pentru că SUNT, îmi trăiesc azi IUBIREA...
.....................................................................
(Şi scriu poezii pentru oameni deştepţi!)

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În străinătate

Dorurile mele-s multe!
N-are cine să le-asculte,
Că-s plecat demult, în depărtări.
Numai dorul mi-e aproape
Aici, în străinătate,
Chiar şi el se pierde printre zări.

Am plecat plin de nevoi,
Dar cu gândul tot la voi,
Să cutreier lumea-n lung şi lat.
Unde-am fost, am dat de chin,
De lacrimi şi de suspin,
Zile bune tot nu am aflat.

Tare m-aş-întoarce-acasă,
Dar n-avem pâine pe masă,
Şi mă doare de copiii mei!
Inima îmi este scrum,
Dar nu mă pornesc la drum,
Voi munci din greu doar pentru ei.

Cât mai pot, şi sunt fiinţă,
Nu îi las în suferinţă,
Că nici tatăl meu nu m-a lăsat.
Acum sunt prea mici, e greu,
Ştie numai Dumnezeu,
El secretul vieţii mi-a aflat.

Mă ajuta zi şi noapte,
Că-s străin şi sunt departe,
Doamne, pentru toate-ţi mulţumesc!
Ţine-mă tot în putere,
Nu doresc multă avere,
Doar copii, Doamne, să mi-i cresc!

Şi nici bani nu vreau prea mulţi,
Dar să nu umble desculţi,
Că nu pot să-i ştiu în suferinţă.
Nu vreau mult, nu sunt avar,
Vreau doar strictul necesar.
Mulţumesc că am a ta credinţă!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!