Alienare (versuri)

Sigur, iubita îmi spune –
Eşti un nimeni,
Sunt un nimeni,
Dar de unde vine vocea iubitei?
Iubita este în vinele mele albastre,
Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,
Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,
De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,
Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,
Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul
În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,
Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,
Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta
Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi
N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns
La-ntrebarea pusă de Domnul.
***
Eram păgân, aveam un munte,
Urcam la el din piatră-n piatră
Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,
Străfulgera privirea cruntă.
Mă iartă, îi spuneam, că minte
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
***
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
***
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă, iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut
Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi
V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,
In certuri mărunte şi de prisos
M-aţi irosit. Eu rămân ce am fost,
Iară voi, în altă viaţă venind
Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.
***
De mult n-a mai scris un vers profesorul,
Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,
Acel victorios om al speranţei,
Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,
Un vers, o secundă, un om, o balenă,
Aţi auzit de Homer, de Elena,
De Paris, de Viena, de Bolintinu?
Profesorul uită mereu buletinul,
Numai bulina n-o uită, cutremur
Va fi, ni se spune, ce vremuri, ce vremuri,
Nu poţi fii sigur cu biblioteca,
De se răstoarnă, de mai respiră
Ca o balenă ori precum firul
Alb, de nisip care demult
A fost un mag în domeniul ocult.
***
Inainte de a muri sau de a pleca definitiv
De la catedră, sufletul se îmbrăţişează
cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul
lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,
te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,
în numele ei te rog, ia-mi un bilet.
Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt
Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,
Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,
Nu le-am numărat, murmură el,
Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,
i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale
şi atunci am observat că mâneca şi haina
erau ale lui, restul, o simplă confuzie,
profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist
şi nu putea să mai urce.
***
Aşteaptă, dacă este nevoie,
Încrede-n timp,
Nu te-a purtat el oare,
Peste tot, până astăzi?
Întreabă profesorul,
Dar el ştie că-n suferinţă
Bufniţele se ascund.
In deşert se reculeg
Cei asupriţi de propriile gânduri,
Dar ceilalţi unde se vor duce?
Întreabă profesorul,
Dar el ştie că nici un deşert
Nu poate adăposti suferinţa.
Există uşi tainice prin care
Mai degrabă ajungi la capăt,
Dar cine, oare, şi-l doreşte?
Întreabă profesorul,
Trei întrebări,
Trei ochi în noapte.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
***
Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,
Ne ceartă cearta, fierea –n fier,
Iubirea n-are capăt, dar
Nici capătul nu-i în zadar,
Lumina Ta e ochiul meu,
Lumina mea e Dumnezeu,
Respir prin ochii Tăi, mă mir
Că astăzi nu eşti trandafir
Ori un trifoi în câmpul cu
Deşeuri şi-antilope Gnu.
Din om rezultă iar un om,
Din vinul alb nu faci nici rom,
Filosofează sub copac
Un boschetar plăpând şi drag.
Prietenul mi-e neprieten azi,
Cândva citeam ascuns sub brazi
Poeme de acel Poet
Bucovinean şi daco-get.
***
Citesc versurile profesorului
In întuneric,
Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică
Sau ca ţigările unor puşti sub scară,
Ca părul ielelor electrizat de ramuri,
Ca nucleele sub microscop,
Ca urechile doamnelor la teatru,
Ca submarinele ieşite din adâncuri,
Aprind lumina
Şi totul se risipeşte,
In faţa mea stă mut profesorul.
***
"Numai copacilor morţi le place focul",
Spunea profesorul privind îngrijorat
Cerul, cineva se uită la fel şi deschise
O umbrelă înflorată, "Un gând mărunt
Poate fi grădinar pentru întreaga lume,
Cine ar putea reteza norii?", profesorul
Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,
Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea
Din chinga circulară, sângele ei de pui
De balaur năvălind printre dinţii puternici
Ai profesorului, un fulger lovi, conform
Celor spuse, un vârf de copac uscat
Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi
De aramă.
***
De-ai fi rece sau fierbinte,
Dragostea nu pizmuieşte,
De te cheamă şi Arvinte,
Nu te crede mare peşte,
Dragostea nici nu se laudă,
Nu se-aprinde la mânie,
Dragostea îşi este cauză
Şi efect. De azi pe mâine.
Ea te crede, nu te minte,
E speranţa fără temeri,
Dragostea n-are morminte,
Fraze goale şi solemne.
Poţi alege, eşti acela
Ce gândeşte în tăcere,
Stai departe de arena
Înfruntării efemere.
***
Istoria este, uneori, ca o barcă
Legănată pe ape negre, sângerii,
Cineva ucide, ce găseşte, încarcă
Obiecte de cult. Ochelari, jucării,
Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,
Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,
Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.
Ziua de azi este doar un popas?
Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?
Laviathanul pare un blând caşalot,
Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.
Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.
***
In Cracovia, o fată îmi vorbea
De Monrovia, de crime, ştia,
Se ruga să n-o mângâi, era
Fata din Polonia.
Am visat lagăre,
Joagăre pentru oameni,
Camere pentru oameni,
Era coşmarul din Polonia.
Un şobolan a trecut
Prin trecut, enorm, mustăcios,
Urla, muşca, murea,
Fiinţă de jos.
Visez ochii nebuni,
Polonia, coşmaruri, minuni.
***
O încordare permanentă, fulgerată
De jerbele memoriei,
O sete de linişte şi armonie,
Profesorul şi-amintea de orăşelul
Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,
Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,
Căruţe lăsând printre roţi bălegarul
Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete
Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate
De-un duh nevăzut, feroviarul picotind
Cu ţigara în hură,
Bunica, sfeşnice veşnic plângând,
Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,
Mereu, dar altceva el ne vorbea.
***
Azi, iarna vrajbei noastre,
Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,
Un timp în care mielul fură,
Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,
Victoriile-s istorie se-ngroapă
Şi visele devin coşmar,
Azi, iarna vrajbei noastre
Nu e iarnă,
Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,
Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează
Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,
Iubirea, la concursuri, se câştigă,
Poetul trece-ntins pe o cotigă.
***
Ziua-i masivă, albă şi rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zăreşte
Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat oe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece şi albă,
Numai iubita, subţire şi naltă
Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
***
Poţi să cuprinzi un om
Într-un vers?
Ca într-un pom,
Un univers.
Lupul tace, oaia tace,
Totul se petrece-n pace.
Zbor cu ochii,
În aer – fâlfâit de aripi,
Rochii.
Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,
Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.
***
O nevăzută mână scrie
Pe un perete nevăzut,
In ochii noştri, printre pleoape
Pătrunde infinitul mut,
Eu vi-l citesc, este mai negru
De cum e spaţiul dintre sori,
Şi totuşi litere şi versuri
Pot descifra în ochii orbi,
Nu poate frumuseţea să dispară,
Nici dragostea pe care eu ţi-o port,
Eu cred în infinitul sacru,
Nu cred că Dumnezeu e mort.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
***
Risipitor cu darul ce-l primeşti,
Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,
Natura e vicleană, tu-naiv,
Şi joci cu moartea popa-prostul.
Iar dacă vrei să fii zgârcit,
Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,
Ba mai sărac te simţi, nefericit,
Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.
Incerci să-nchei cu viaţa un contract,
Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,
Vântul o poartă, poate-un drac
O va semna-ntr-o veselie.
Chipul tău uitat va fi,
Poate-un vers se va citi.
***
Când voi zări portretul tău,
Cine să creadă că ai fost altfel?
Atâtea ierni trecură, aspre ierni,
Iar gerul lasă urme, nu le speli.
Intrebi zadarnic, unde se ascund
Trecute frumuseţi şi bucurii,
Zâmbeşti, dar zâmbetul e crud,
Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,
Iar când privesc copiii tăi,
Imi amintesc de propria-mi tinereţe,
Eu înţeleg că anii nu sunt răi,
E veşnică pe lume frumuseţea.
***
Noi aşteptăm recolta anilor ce vin,
Nici frumuseţea nu este povară,
Plânge un suflet chinuit în vin,
Iar trandafirul amitirii ară.
Iar tu, îndrăgostit de frumuseţea ei,
Cedând din ani, din viaţă, din putere,
Prefaci şi lupii în prea jalnici miei,
Tu îţi devii duşman din propria vrere.
Eşti singurul care te-ajută să te nalţi,
Nu aştepta nici anotimpurile, vara,
Nici toamna vieţii, leagă-te c-un lanţ,
Voinţa ta e singura comoară.
Deci aşteptăm recolta, preţuim
Oricât de negri, anii care vin.
***
Temător eram eu cu tine,
Nu ştiam, să-ţi fac rău, să-ţi fac bine,
Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,
Între noi – mii de mile de frig.
Dar nici ura, iubirea, nici moartea
N-au puterea să şteargă ce-a fost,
Eu ştiam, aşa era soarta,
Fără tine nici eu n-aş fi fost.
***
Pe sub luna veche, pe sub luna nouă,
Urechelniţa străbate, ca un şarpe boa,
Flori prea flămânzite, mimoze-femei,
Mimează, plăpânde, suflete de lei,
Doboară copacii, unii viermănoşi,
Pinul mândru creşte pe ţărmul leton,
Europa poartă patru mâini pe umeri,
Unele cu sânge, altele de îngeri,
Are guler alb el, dirijorul care
S-a spălat mai bine, bagheta subţire,
Din os de copilă, mândră Europă,
Rune fără sens, vine Papa, iartă,
Îl cheamă Clemens, ne benedictează,
Este mai pios, Huss şi Luther latră,
Astru-i luminos.
***
A venit pentru mine ceasul cel bun,
Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni,
m-aşteptaţi, n-am să vin decât foarte târziu,
v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu,
poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,
mă consum în ridicul, zadarnic tumult,
mă doriţi ca pe-o flacără blândă veghind
un viitor mulţumit, ochiul meu suferind.
***
De câte ori mi-am renegat fiinţa,
mi-am revăzut copilăria-n vis,
executat de propriile cuvinte,
sufletul meu zbura în Paradis
Ti-am respectat întotdeauna existenţa,
Doamne de ce-ai tăcut mereu?
Păcatele mi le priveşti cu-ngăduinţă,
Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu
Iar versul Tu mi-l pui să spună
Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,
În timp ce buha nopţii îmi şopteşte
"Joci pân-la capăt ori nu mai juca".
***
S-au golit nopţile toate,
Cufere cu galbeni, sparte,
Se mai văd urmele dinţilor în pernă,
Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni
Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine,
Se-nvârt palele, orele, zorii,
Unde ne sunt îndurătorii?
Spuneai să fim buni, dar ce bem
Inainte de moarte, Madeleine?
De privesc în sus, nu se vede
Nici un duh, cine poate, mai crede,
Cine nu, se întoarce cu faţa
La perete, în geamăt. Şi-ngheaţă.
***
Pe pernă trec valuri şi valuri coşmaruri,
In aer grifonii fac tumbe, se strîmbă,
Iar timpul petrece la alte petreceri
Şi nici nu eşti sigur c-alungi pân-la zece.
Prietenii-s umbrele altor prieteni,
Iubitele multe trîiesc doar din rente,
Scrii versuri, un prin cerşetor de atenţii,
In mers te lovesc beţivanii demenţii.
Manechini, manechine, dricuri şi jeepuri,
Viaţa şi moartea în videoclipuri.
***
Azi m-am gândi la moarte,
A murit domn" peofesor,
Am muşcat dintr-un măr galben,
m-am gândit de uşor este să mori.
Dar mai uşor este să fii laş,
Iar dacă poţi, să te ascunzi
Să nu întrebi cine eşti,
Să nu întrebi, să răspunzi.
M-am gândit că nu există scăpare
Pentru cei care ştiu
Că fiecare zi însemnă
Un mult prea frumos mai târziu.
***
Mai pluteşte duhul rău prin casă,
Parcă e adusde un v-t rău,
Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?
Nu a fost, avea suflet de zmeu.
Dublă-nchipuire, înşelare
Pentru simţuri, vechiul androgin.
Ce trăieşte poate-n fiecare,
Duhul ei se-ascunde în cîmin,
De acolo urlăân miez de noapte,
Se-mpreună cu iadul, nu mai are
Chip, nici nu mai e-arătare.
Astflel, că repet versuri furate-
"Tu, pe veci pierdută, veşnic adorată".
***
Spre tot ce este îndoielnic,
Sufletul meu, o pasăre rănită,
Se-ndreaptă în bătaia puştii
Gata să tragă, sub privirea aţintită
Sau spre capacana pe care făptaşul
De mult a părăsit-o-n crânguri,
Merg ca un orb şi ocolesc oraşul
In care toţi mărşăluiesc cu stângul.
E cam târziu să schimb eu locul
Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde
Un dor de cavalerii urvaţi pe soclul
Legendei Meselor nicicând Rotunde.
***
Incerc să mă interpretez pe mine,
După lectura Comediei Divine,
Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,
Uneori se amestecă şi Dumnezeu,
Dar specatcolul este mereu întrerupt
De exclamaţiile unui surd,
Poate că surzenia lui
Este darul Demiurgului.
***
Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,
Să uit de retorică, ofer o mie
De biete cuvinte, pentru un rând
Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.
Din cornul de cerb sună speranţa,
Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa
Se-nclină spre nebunia cea rece,
Du-mă, o, Doamne, şi mă petrece.
***
Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie,
Peste drum atârnă o eşarfă neagră,
Luminile ard priveghind luna
Sau sufletul unui vecin ce coboară,
Şarpele dormitează în junglă,
Aici umblă şoarecii, şorecarii,
Fumul rău de ţigară îmi umple gura,
Eşarfa de peste drum mă absoarbe,
De când nu mai sunt tânăr, Doamne,
De o noapte sau poate de o mie de ani?
Inţelepciunea nu se apropie, doarme,
N-o treziţi, închideţi bătrânul pian
***
Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,
Nu te gândi la poetaştrii din Paris,
Îi spunem noi, probabil, mai frumos,
Cloşca de are pui, roi luminos,
De câte ori priveam şi număram,
O sărutare îţi furam şi îţi dădeam,
O sută douăzeci de sărutări,
Până când zorii se trezeau în zări,
Iar Taurul tot nemişcat era,
Pe unde eşti, îţi aminteşti, iubita mea?
***
Trecând pe lângă un zid,
O pasăre i-a căzut la picioare,
Profesorul nu a rostit
Cuvinte ce pot să omoare,
Paralel cu zidul s-au dus
Paşii lui de om cumsecade,
Părea un Ulise sedus
De propiile lui Ulisiade,
Părea un Matusalem
Inaintând prin moarte şi vremi.
***
De ce păstraţi sub soare-un aer sumbru?
Oamenii vă vizitează fără teamă,
Căci niciodată străbunul n-o să geamă,
Iar eu aud un glas, mai multe, mii,
Voi, cimitire, niciodată nu voi fi
Ascuns sub piatra grea de titluri mari,
Eu voi alege cerul –cenuşar,
Voi căuta în aştri albi-arzând
Lăcaşul pentru sufletul-cuvânt.
***
Curcubeu este tot ce privim fericiţi,
Cenuşiul – culoarea morţii, meniţi
Suntem morţii, dar nu renunţăm,
Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi
Puterea de a nu fi nicicând disperat,
Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat
Cu cei care vor să gândesc ca şi ei,
Din noi, curcubeule, culorile iei.
***
Solemn veneam din capul scărilor,
INTROIBO AD ALTARE DEI,
Istoria este-nceputul, ei?
Papa Petre papă lapte,
Iar răsplata după fapte.
Omul avea obrajii rumeni,
Aţi văzut ghepard cu obrajii rumeni?
Oh, Mistress mine, where are you roaming?
Nici un răspuns. Toţi am murit, dar nu ştim.
Horror în Obor. Nu este disciplină peste tot,
Doar în regatul hotentot, unde un enot
A preluat puterea prin lovituri de cot.
O, Cote d"Ivoire, unde mă simt
Ca într-o ceaşcă de argint.
Conspuez les Francais,
Zise jupân Bebe.
***
Unii-mi sunt fraţi, alţii nefârtaţi,
folosersc adesea morfina poeziei,
cum altfel aş putea trăi?
Trăim un prolog toată viaţa,
urmarea o vor scrie alţii.
I-am detestat prea mult pe cei făloşi,
să fie sănătoşi. Dar pe nimeni nu am invidiat,
invidia umileşte, chiar poate ucide.
Unele fraze vor dăinui, altele vor dispare în noapte. mm
M-a durut distrugerea Templului, sclavia albilor, negrilor.
Mi-a plăcut curajul corsarilor.
Ce treabă ai tu cu istoria? Mă întreabă un gibon.
O fi strămoşul meu, mai ştii?
***
cu timpul devenim bebeluşi
ne doare ba una, ba alta
cade pielea de pe cel mai bun poem,
proştii se uită de sus, înţelepţii de jos,
mister şi ameninţare, sex-bomb,
urlă tomjones de serviciu,
nu voi satisface curiozitatea vostră,
moartea e un act intim....

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ah, organele sunt sparte şi maestrul e nebun,
Mai repet şi eu OLEACĂ ce-a rămas de la străbun,
Sunt bolnav, spune Esenin, omul negru a sosit,
Râsul, veselia-s gata, toţi suntem ajunşi la zid,
Roata trage, se învârte, un noroc prea pierzător,
Urc o clipă, în adâncuri de coşmaruri tot cobor,
O puzderie de îngeri în halate albe –scrob,
Mai departe, mai departe, as căzut ultimul drob.
Oooooooooooooooooooooooooooo
Stărui eu cu palme nalte,
Te cuprind jur-împrejur,
Simt fiinţa ta, mă-nvălui
Ca un foc fără contur,
Îngerii se împreună, se cutremură ceresc
Raiul, lacrimi curg şiroaie,
Fericire, te doresc?
Coapsa ta de căprioară
Ba dispare, ba se-alătură de noi,
Buzele poartă otravă,
Păr molatic, nu clipi.
Moartea este ca o grădină,
Sunt în ea ca o tulpină,
Cine culege nu se-nţelege,
Moartea este o fărădelege.
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă, iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt doar scut.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Admirăm

Îl admirăm pe domnul Lear, poetul, nu pe rege,
Cam turbulent părea, din el ceva se va alege,
Are urechi şi mâini şi ochi, citeşte, cântă, zboară,
El s-a luptat cu mari furtuni, cu vântul prins în moară,
Visează revoluţii noi, bea vinul doar cu zeii,
Când nu găseşte un leu mort, se joacă şi cu mieii,
Dar cineva l-a cam turnat, fu dus la un ospiciu,
s-a sinucis pe drum, de ce? Din drag de doamna Liciu.
I-au scris o biografie, ah, nu amintea de Shakespeare,
Pentru că domnul Lear era un fel de arhitector.
*****************************************
Ziua-i masivă, albă şi rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zăreşte
Într-o oglindă ca ochiul de peşte.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat pe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece şi albă,
Numai iubita, subţire, înaltă
Este. Iar eu sunt pe lumea cealaltă.
**************************************
Un om fost sac, fost rac, avataruri,
se ruga la altcineva, nimic nemuritor,
dar sâmburul luminii? Pe când eram fiinţă,
am îndrăgit poeme, am dat pe la ştiinţe,
ceva demoniac se strecura uneori, palori, spaime,
deh, ca la orice dihanie, dar natura mă sfătuia să fiu cuminte,
greu, şi azi este greu, râde criticul -balon, ca şi cel cocârjat,
iartă-mă, Doamne, semeni suntem, greşelile ne bântuie,
ne-vântul e, muşchi de argint, suflet aur, pământule,
când ne vei primi? Nici fericire, nici nenorocirea
nu sunt veşnice, doar sfeşnice, în viaţa mea,
ca într-un super-mall au fost mulţi oameni,
multe surprize şi brânzeturi, zaiafeturi,
dar tangoul morţii nu l-am dansat, nu-l ştiu,
cred că cineva drag mă aşteaptă dincolo,
ştiu.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i dragostea

Când treci pe lângă mine şi nu mă bagi în seamă,
Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,
Şi simt că-nebunesc, dar ştiu că este bine,
Că atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

Învaţ mereu mai mult, mai mult ca un străbun,
Doar ca tu să vezi că eu sunt cel mai bun,
Şi-mi strâng toate puterile, şi mă-mbrac frumos,
Doar ca tu să vezi că nu-s cu capu-n jos.

Şi mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:
"De ce fac toate astea numai pentru ea?"
Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Deci ca să-ţi demonstrez că sunt un cineva
Care ţine mult la tine şi doar cu tine-ar sta,
Îţi ofer un trandafir, ca să-ţi dovedesc
Că sunt îndrăgostit, tre' s-o spun: te iubesc!

Iar când toţi îmi sar în cap şi mă-ntreabă-asa:
"De ce faci toate astea numai pentru ea?"
Nici n-apuc să spun că le spune inima:
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.
Ce părere ai? Nu vrei să fim noi?

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada unuia ca tine

Nu sunt erou, dar nici vreaun vagabond,
Nu am iubit şi nici n-am fost iubit...
Mereu fost-am îndrăgostit,
Când prea roşcat, brunet, sau poate blond.

Nu am cules doar o singură floare,
Nu m-am oprit doar la frumos şi blând;
Ori mult am mers, ori mult prea stând,
Am cunoscut şi dulci şi-amare.

N-am fost vreun prototip care să-l placi,
Dorit, de nepătruns, fără s-aleg...
Tot de isteţ pe cât am fost de bleg,
Printre bogaţi şi printre săraci.

N-am fost văpaie, dar nici un invizibil
Şi am trecut prin vieţile a mulţi...
Lipsit fiind, le-am dat tot la avuţi
Văzut ca-nflăcărat, sau impasibil.

Nu sunt iubirea cuiva, cum n-am iubire...
Nu caut să mă vezi, sau să mă şterg.
Nu stau... dar poate nici nu merg,
La fel ca toţi şi unic prin trăire.

Mă poţi cunoaşte dacă te uiţi în tine.
Sunt genul cel iubit şi cel respins...
Pe cât de intangibil, cât cuprins,
Ascuns, sau la vedere, întru sine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criptica reîntrupare...

Şi sunt un fenomen paranormal,
Sunt plină de iubiri nepământene...
Ceea ce pentru tine e normal,
Eu nu mă încadrez în legi şi semne.

Şi sunt cum nu ai întâlnit,
Un înger întrupat în chip de om...
Şi nu pot fi decât iubit
De către cei ce văd de sus, din pom.

Nu mă-ncadrez în ale voastre lumi terestre,
Nu sunt aici ca să exist ca voi...
Am venit doar să deschid ferestre
Să vă învăţ iubirea peste doi!

Şi sunt multicoloră în gândire,
Iubesc mai mult de infinit...
A mea ascunsă, intensă dorire
Este să te fac un împlinit...

Nu poţi citi în mine, sunt adâncă!
Nu ştii natura mea şi cum sunt eu...
Decât prin Duhul Sfânt, de te aruncă
În groapă cea cu lei, să stai mereu!

Sunt un soldat războinic mult iubit,
Şi-am fost trimis să vă învăţ iubirea...
Iar pentru asta, mult am suferit
Fost-am respinsă, că mi-am iubit menirea!

Sunt paradox care nu are nume!
Sunt ce n-ai cunoscut în mintea ta...
Şi despre mine şi al meu renume
Tu vei afla, doar când vei pleca...

Mă ţine Dumnezeu bine ascunsă!
Sunt o comoară cu fapte criptice alese,
De nimeni înţeleasă, nepătrunsă...
Sunt mistică şi fac ce nu reiese!

Nu mă urăsc decât dragonii care,
Din timpuri vechi eu m-am luptat cu ei...
Mă-ndepărtează cei fără stea călăuzitoare,
Cei fără Dumnezeu şi doar atei!

Nu poţi să te apropii tu de mine,
Când sufletul îţi este mult murdar!
Sunt şi-am venit din zările divine
Şi mă accepţi doar de-ai primit un dar!

Şi darul îl dă doar Domnul, care
Te binecuvântează ca să poţi vedea...
Ce zace-n mine cu aşa ardoare,
Legea Lui, iubirea... dragostea!

Sunt o rebelă pentru cei din lume!
Necunoscută, controversată... fără sens!
Originea-mi nu-mi este în albume,
Nici în categorii lumeşti, uzate de consens.

Învaţă deci legile nescrise...!
Învaţă-L întâi pe Dumnezeu...
Ca să-ţi deschidă porţile de vise
Să mă atingi, să înţelegi ce-s eu...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară, am
să cad în stropi mărunţi pe acoperişul casei tale;
fiecare strop te va striga pe nume până când
îţi vei aduce aminte cine sunt.
Stiu, vei rosti numele atâtor femei încât
privindu-mă mai apoi în ochi ţi se va face ruşine
dar dragostea este un lucru care ni se întâmplă
de mai multe ori fiecăruia.
Ştiu, ştiu, îmi vei spune că pe mine m-ai iubit
mai mult decît pe toate la un loc,
asa suntem noi oamenii avem întotdeauna
câte o minciună la îndemână pe care o rostim
de atâtea ori încât sfârşim prin a o crede.
Dar eu am să aleg să fiu ploaia ta doar
pentru o noapte, n-am să zabovesc mai mult,
vreau să trezesc în tine toate amintirile,
vreau doar ca rana de mine să îţi rămână mereu deschisă,
eu vreau să fiu cutiţul tu rana lui nevindecată;
n-am să mă sfiesc, va fi o noapte în catre va curge mult sânge.
Minte-mă, răscoleşte în tine adânc, sapă, zgârăie, scurmă, ţipă!
Vreau ca durerea ta de mine să fie maximă.
Mă voi preface când îmi spui că mă iubeşti că te cred,
ţi-am pregatit cea mai frumoasă noapte de dragoste,
am gandit totul din timp, va decurge totul perfect,
la fel ca şi o crimă premeditată.
Cu fiecare sărut voi semăna în tine floarea tristeţii,
nici nu ai să simţi cum viata ta se va schimba în rău de azi pe mâine.
Iubirea, da iubirea este un joc plăcut,
de la tine am învăţat asta,
câştigă întotdeauna jucătorul care ştie să măsluiască zarurile,
am avut profesorul perfect,
exerciţiul te învaţă să fii mereu cel mai bun.
Niciodată nu este prea târziu pentru a trăi
cea mai frumoasă poveste de dragoste
şi nimic nu va întrece vreodată dulceaţa răzbunării
chiar dacă în urmă două inimi rănite vor blestema ceasul
în care s-au cunoscut.
Într-o zi am sa mă prefac în ploaie de vară chiar dacă ştiu că am putea împărţi acelaşi nor.

poezie de Valeria Iacob Tamaş
Adăugat de Valeria Iacob Tamaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ana Maria

Aseară m-am trezit speriat,
Of! ce cosmar... ce lacrimi reci,
Sub aşternut te-am căutat,
Probabil te -ai decis să pleci.

Acum că mă gândesc mai bine,
Nici nu ai fost cu mine-n pat...
Înnebunesc visând cu tine
Alături pe un alt bărbat.

Am fost născut mult prea devreme,
Si tu născută prea târziu,
Ca soţ, inima mi se teme,
Că n-am să pot nicicând să -ti fiu.

Nici n-as putea să sper vreodată,
Ca un bărbat puţin trecut,
Alături de asa o fată,
Să aibă un nou început.

Ce mă surprinde câteodată
E felul tău retras si rece,
Probabil că un alt bărbat
Ar fi ales de mult să plece.

Dar nu si eu, voi fi o viaţă,
Alături Ana îţi voi sta,
Chiar si asa de la distanţă,
Si chiar de nu vei fi a mea.

As vrea să stiu ce porţi in minte,
În suflet oare câte duci?
As vrea sa -ti spun două cuvinte,
Cu ele-n suflet să te culci.

Esti un mister, si poate totul
Îmi pare-a fi o provocare,
Cum ar putea un fir de iarbă
Să poată cuceri o floare?

Poate cândva te voi cunoaste,
Poate... E poate... nimic cert,
Un alt nebun nu se va naşte
Să te iubească chiar si-un sfert...

Cum pot doi ochi să mă vrajeasca?
Cu poza aia ce să fac?
Gura mea vrea să te cunoască,
Inima vrea să -ţi fiu pe plac.

Asa trup firav niciodată
Nu am ţinut în mâna mea,
Si n-am avut asa o fată,
Nici nu visez că voi avea.

Am căutat si nu ti-am spus,
Poze cu tine din trecut,
Te-as fi iubit la fel... nespus...
Oricând eu te-as fi cunoscut.

Emani asa o bucurie,
Si esti asa plină de viaţă,
Cum faci de-mi faci tu asta mie
Si nici măcar nu-mi stai in faţă?

Pozele tale le păstrez,
La fel iubirea ce ţi -o port,
Si n-am de gând să încetez,
Nici de-oi fi viu sau de-oi fi mort.

Eu cand aveam optişpe ani
Eram timid, retras, cuminte,
N-as fi avut nicicând curajul
Să-ţi spun, să -ti scriu asa cuvinte.

Poate pe la vro' douajdoi
As fi putut să -ti spun ceva,
Si poate fiind puţin mai tânăr,
Te-as fi convins să fii a mea.

Sau poate nu, cine să stie,
Nu-i omeneşte să aflăm,
Chiar si zburînd prin poezie
Putem doar să ne întrebăm.

Se poate sa iubeşti pe altul,
Oricum nu as putea să stiu,
Cum te visez stie doar patul
Pe care stau întins si scriu.

Se poate sa fii temătoare,
Să pui sub semn de îndoială,
Cum poate eu ce sunt mai mare,
Să te privesc ca pe egală?

Ori n-am nimic ce te atrage,
Si nu îţi par a fi ce vrei,
Cum apa tot la apă trage,
Si dragostea mereu sub tei.

Oricare îţi este motivul,
Te înţeleg dar n-am să pot
S-accept că ăsta e sfârşitul,
Din suflet nu am să te scot.

Chiar de va trece si o viaţă,
Sau poate nici nu mi-e sortit,
Rămâne -n mine o speranţă
Că îţi voi fi cândva iubit.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantomă vie, femeia

Privesc în urma-timp şi te găsesc pe tine,
Steaua Polară a orânduirii vieţii mele.
Ai ascultat doar prea puţin din ce-ţi spuneam.
Dar nu ai vrut, sau poate nici acum nu vrei
Să îmi accepţi iubirea ce mi-ai declanşat... în vis.
Acum, au mai rămas doar urmele lacrimilor uscate
Pe faţa inimii ce nu-şi mai găseşte rostul fără tine
Căci ai luat totul de când tu ai decis să pui tăcere şi-ai plecat...
Dispărând în dimineaţă.
Şi mă întreb ce oare iţi doreşti?!
Care a fost motivul schimbării tale?
Mi-e dor de chipul tău senin, mi-e dor de tine,
Oare ce faci acum? Oare ţi-e bine?!
Glasul tău, zâmbetul, privirea de care m-am îndrăgostit, unde sunt?
Oare eşti reală? Exişti? Da! Îţi simt prezenţa!
Şi-n orice colţ de lume ai fi eu tot te-aş căuta şi te-aş găsi!
Eu nu voi renunţa şi vreau să ştii că acolo unde eşti,
Gândul meu te însoţeşte, este mereu lângă tine
În fiecare noapte tu îmi tulburi visele,
Fantomă, iluzie a dragostei.
Aş renunţa la tine, dar este ca şi când aş renunţa la viaţă
Şi -aş accepta o moarte prematură a iubirii mele.
Doar dacă aş muri eu, tu nu ai mai exista...
Dar eu nu am de gând... să renunţ la tine...
O dată cu lăsarea serii tu prinzi viaţă!
Fantomă a iubirii, vie în noapte!
 

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost aici!

Cât de vicleană poţi să fii!
Mă-ntrebi de mi-am găsit pereche?
Nu înţeleg ce-ai vrea să ştii,
Nu practic trasul de ureche.

De vrei cumva să te arăţi
în lume cu ce-ai căpătat,
Tu fii directă, nu prin părţi,
Căci de greşeală n-ai scăpat.

Nu-ţi cere nimeni socoteală,
Nici tu nu cere loc în rai,
Ai vrut să guşti din măr, eşti goală?
Nici printre îngeri n-ai să stai.

Tot mă împingi să -mi iau o fată,
Să pară că s-a întâmplat,
Să nu mai fii tu vinovată,
De faptul că ai înşelat.

Nici nu te-am întrebat vreodată
De eşti sau nu mai eşti cu el,
şi chiar de mi-aş reface viaţa,
Tu vrei rămâne tot la fel.

Vina ţi-o porţi dar nu ţi-e lanţ,
Şi nu te leagă de nimic,
Sunteţi iubiţi, dar foşti amanţi,
Nici nu ar trebui s-o zic.

Te rog nu te mai fă de râs,
Trăieşte viaţa ce-ai ales,
La rândul meu şi eu am plâns,
Şi nimeni lacrimi nu mi-a şters.

Poate vei plânge de ruşine,
De faptele ce le-ai făcut,
Dar nu te compara cu mine,
Nici nu visezi prin ce-am trecut.

Eram şi crud, eram şi tată,
Tu erai doar cu alt bărbat,
Asta te face vinovată,
Şi nu-s eu ăla vinovat...

Nu vreau să vii să-mi ceri iertare,
Sunt patru ani, e prea târziu,
Dar nici nu presăra cu sare,
Peste ce-a fost, oricum toţi ştiu.

De vrei să nu te ştie lumea,
Ascunde-te sau fă ce vrei,
Scriu aste versuri în oglindă
Şi nu văd vină-n ochii mei.

Deci n-aştepta să fac ceva,
Ştiu că ţi-e frică c-ai să pici,
Poate mai speri că am să uit,
Dar mi-amintesc..
Am fost aici!

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dawson: Bun, deci... Vrei să-mi spui ce se întâmplă?
Pacey: Nu e ceea ce crezi tu, Dawson, nici pe departe.
Dawson: De unde ştii ce cred eu?
Pacey: Pentru că se vede pe faţa ta, amice! Da, eu şi cu Joey am petrecut mult timp împreună în ultima perioadă, pentru că am fost aici încercând să învăţăm să dansăm şi apoi ea mă învaţă trigonometrie. Dar ce mi se pare mai interesant e că dintre toate blondele şi bruntele posibile, dintre femeile pe care noi le cunoaştem, prima care ţi-a venit în minte a fost Joey. Oare de ce?
Dawson: Pacey, nu o să scapi încercând să mă analizezi pe mine.
Pacey: Doar te întreb ceva simplu. Adică, Dawson, tu şi Joey... nu mai e iubita ta.
Dawson: Da, nu mai este.
Pacey: Da... aşa că de ce mai purtăm discuţia asta? Înţelegi ce vreau să spun? Eşti acelaşi tip care mi-a spus acum câteva săptămâni că voi doi aveţi nevoie să fiţi separaţi.
Dawson: Mda, trebuie să mergem pe căi diferite, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că...
Pacey: Că ce? Că şi ea o să-şi continue viaţa... sau poate că nu ţi-a trecut prin minte că în drumul ei s-ar putea opri la mine, despre asta este vorba? Dumnezeule, frate, aşa faci mereu, vorbeşti şi iar vorbeşti şi nu te asculţi. Spui că ai trecut peste ea, dar nu este aşa. Sunt doar cuvinte care nu înseamnă nimic pentru tine.
Dawson: Nu ştii despre ce vorbeşti.
Pacey (râde şi se întoarce şi arată spre Joey care dansează cu un bătrân): Uită-te la ea, Dawson. Uită-te bine, este o zeiţă, prietene. Cât timp credeai că o să treacă până să apară vreun tip care s-o placă?! Pe bune, frate, şi când o să se întâmple asta ce o să faci?
Dawson: O să... o să accept totul aşa cum o să fie.
Pacey: O să accepţi totul aşa cum o să fie, hombre, poate că ar trebui să-ţi dai seama de acum pentru că tipul care o să apară nu o să fie prietenul tău cel mai bun şi nu o să-ţi ceară permisiunea, tipul ăla o să se uite bine la ea şi o să treacă peste tine.
Dawson: Ce ascunzi tu, Pacey?
Pacey: Ce?
Dawson: Pentru că toată analiza asta a vieţii mele amoroase nu schimbă faptul că nu mi-ai răspuns la întrebarea mea iniţială, de ce am găsit prezervativul ăla?
Pacey: De ce îmi mai bat capul? (Se întoarce şi pleacă.)

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie-n trei

De mult doream să stăm la masă,
Doar noi trei, încuiaţi în casă,
Nu vreau să fim cumva deranjaţi,
Vă atenţionez că o să plecăm bulversaţi!

Suntem ca oglinzile ce se privesc cu dor,
Tu trecut, prezent şi necunoscutul viitor,
Vorbim pe rând, avem ce să ne arătăm,
Suntem impulsivi, nu vreau să ne certăm!

Trecutule, noi nu prea avem ce povestii,
Mă bucur totuşi că ne-am putut reîntâlni,
Vreau să îţi cer scuze, dacă se poate,
Ai avut vise şi eu le-am spart pe toate.

-Nu de la mine trebuie să îţi ceri scuze,
Doar viitorul are dreptul să ne acuze,
Cât despre vise, rău nu prea îmi pare,
Ai luptat mult, nu te credeam în stare...

-Totuşi cam mulţi oameni parcă ai rănit...
Şi pe toţi eu chiar i-am iubit,
Poate îmi explici tu de ce ai procedat aşa,
Pentru că vina cred că este doar a ta...

Aici o să te contrazic, şi îţi explic de ce,
Multe învelişuri calde cu interior rece,
O să încerci să le repari pe toate chiar,
Şi o să te răceşti, că nu lucrezi după tipar.

Am în schimb o mică rugăminte,
Nu mai crede nesincere cuvinte,
O să te rănească, rând pe rând,
Şi-o să ai doar amintiri în gând.

O să dai de vremuri negre câteodată,
O să înveţi cum să faci din ele artă,
O să te consumi ca cerneala din stilou,
Şi o să dai negrul într-un alb cadou.

Vreau doar să te mai întreb ceva,
Când pleci definitiv din mintea mea?
Te-am tot pus în versuri şi pe foi,
Dar mereu cumva te întorci înapoi.

-Mă faci să rănd, la fel de comic ai rămas,
Plec mereu, odată cu secunda de la ceas,
Ăsta e blestemul, nu mă întorc vreodată!
Şi doar tu crezi că nu plec niciodată.

Tu viitor ce faci? sper că eşti bine!
Sper să merite la câte fac pentru tine,
Noi doi nu ne-am văzut până acum,
Spune, talpa tot singură calcă pe drum?

-Măi băieţi, nu vă mai bateţi pe coroană,
La aceste lucruri deja am fost la pomană,
O să se ducă, mai devreme, mai târziu,
Dar la toate acestea promit că vă scriu!

-Vă ascult cuminte, pe amândoi,
Dar eu sunt victima din acest război!
Oare nu vreţi voi să faceţi pace?
Să fiu şi eu bine, tare mult mi-ar place!

Deci nu sunt bine, nici măcar în viitor,
Asta înţeleg din vorbele ce dor,
Speram ca măcar cu tine să pot relaţiona,
Şi să înţelegi că repar greşelile "altcuiva"...

-Amândoi greşiţi şi eu încă greşesc,
Dar această luptă trebuie să o sfârşesc,
La trecut nu am ce să schimb, e departe,
Dar tu prezentule, tu le poţi face pe toate!

-Ştiu deja unde o sa ajungi, nu îţi spun,
Aş strica drumul bătut până acum,
Ştiu că nu o să renunţi şi nu e defect,
Ăsta este şi motivul pentru care am efect.

Înţeleg, spune-mi doar ce e bine să fac,
La ce să renunţ şi mai ales unde să atac?
Deja ai trecut prin toate cele,
Ce rost are să mă lovesc şi eu de ele?

-Eşti naiv să crezi că ţi-aş spune,
Şi cele rele când o să se adune,
O să-mi facă bine, încă nu ai aflat,
Că sunt suma a tot ce s-a întâmplat.

Te las să pleci, cred că ai multă treabă,
Sper că eşti mândru când cineva întreabă,
O să îmi amintesc zâmbind de mine,
Când o să mă întâlnesc cu tine.

Trecutule, tu oricum eşti plecat,
Mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat,
Cu tine nu o să mă întâlnesc vreodată,
O să te vorbesc frumos cu "a fost odată".

Despre mine, cel prezent, am ce spune?
Sau sunt aievea pe aici prin lume?
Poate nici nu exist şi sunt ca o punte,
Între trecutul grăunte şi viitorul munte.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (8 octombrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua ta... (Steaua mea...)

Eşti steaua care îmi răsare,
Când gânduri negre mult apasă...
Îmi străluceşti atât de tare,
Eşti altruistă, luminoasă!...

Şi m-ai purtat în gând mereu,
Cu inima m-ai îndemnat
Să nu renunţ la visul meu,
Şi veşnic m-ai încurajat!

Tu mă cunoşti între adâncuri...
Mă simţi cu inima ta dulce,
Şi mă citeşti prin multe rânduri...
Ca duhul meu, tot să mai urce...

Eşti vrednică de o iubire,
Ce este scrisă doar în Cer...
Meriţi candoare, împlinire...
Mă încălzeşti pe timp de ger...

Ai să primeşti daruri curate...
Ceea ce tu ai semănat,
Şi de iubire să ai parte...
Căci doar iubire tu ai dat!

Puţini sunt cei care te simt pe tine,
Controversată te-ar numi...
Caracteristici mult prea pline,
Te definesc întru a fi...

Şi deranjezi pe multi, se pare,
Când luminezi prin a ta fire...
Eşti caldă şi strălucitoare
Ca multă lume, să se mire...

O fi adevărat, se spune...
Ce stea în frunte, porţi în viaţă...
Ce este scris, nicicând apune,
Iar steaua ta, este măreaţă!...

Aş vrea să ştii cât te iubesc...
Aş vrea să simţi că eşti un soare,
Pentru aceia ce nutresc
Dragoste-n suflet, ca şi-o floare...

Eşti preţuită că exişti...
Prin al tău fel, prin a ta fire...
Un Bravo sincer că rezişti,
Şi n-ai căzut în amăgire...

Şi poate toate au un rost...
Şi soare mult va fi să fie,
Cine nu vede este prost,
Căci eşti balsam şi alifie!

Şi multă binecuvântare,
Eu îţi urez la ceas de noapte...
Iar steaua ta, nicicând nu moare,
Destinul tău, e scris în Carte!

Să ai tot ce inima cere...
Să fii mereu aceeaşi stea...
Uită de lacrimi şi durere...
Şi nu uita de steaua ta...!

Eşti stea care călăuzeşte...
Eşti pentru mine un îndemn,
O stea care voit orbeşte
Pe omul care nu e demn!

Tu să rămâi veşnic în soare,
Să ai Lumină şi iubire...
Să străluceşti atât de tare,
Şi să atingi o împlinire...

Meriţi respectul ce ai dat...
Să fii citită printre rânduri...
Şi dragoste şi gând curat,
Să fii în ale noastre gânduri...

Te port în inimă mereu...
Nu stiu să mă exprim mai bine...
Tot ce am scris, am fost doar eu,
Aceste gânduri pentru tine...

Şi nu uita că te iubesc...
Deşi iubirea astăzi moare...
Şi ce eu sunt, îţi dăruiesc,
Stea călăuzitoare...!

Un La mulţi ani sincer îţi scriu,
Cu sănatate şi iubire...
Şi lângă tine-aş vrea să fiu,
Şi să intrăm în nemurire...

Aici nu se termină tot...
Există viaţă după viaţă.
Eşti dreaptă ca şi un pivot,
Iar steaua ta, veşnic măreaţă!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu câte suflete am

Nu ştiu câte suflete am.
Le-am schimbat în fiecare moment.
Mă simt întotdeauna un străin.
Niciodată nu m-am văzut şi nici întâlnit.
Fiindcă am fost atât de mult, sunt numai suflet.
Un om care are suflet nu are linişte.
Un om care vede e doar ceea ce vede.
Un om care simte nu este el cel care este.

Atent la ceea ce sunt şi văd,
Am devenit ei şi-am încetat să fiu eu.
Fiecare din visele sau dorinţele mele
Apaţin celui care le-a avut, nu mie.
Eu sunt propriul meu peisaj,
Îmi supraveghez călătoria –
Diferit, mobil şi singur.
Aici unde sunt nu mă pot simţi pe mine însumi.

De aceea îmi citesc, ca un străin,
Fiinţa, de parcă-ar fi o o carte.
Neştiind ce va veni
Şi uitând ce-a trecut,
Notez pe marginea paginilor
Ceea ce cred că simt.
Mă mir, recitind,:" Acesta am fost eu?"
Doar Dumnezeu ştie, pentru că El a scris.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În umbra anilor deşerţi

Vor trece anii fără rost
Ce-i cauţi printre stele,
Şi regreta că nu ai fost
Loială gândurilor mele.

Nu vreau ca-n părul tău bălai
Să-ţi veştezească crinul,
Apoi … uitării să mă dai
Sfidându-mi iar destinul.

De ce oare mă ocoleşti
Şi-mprăştii tot norocul?
El îţi surâde să-l doreşti
Iar tu! Te joci cu focul.

Nu-l agita căci arde rău
Când lava te atinge,
Cu toată apa din pârău
Nimeni nu-l poate stinge.

Nu înţelegi şi nici nu vrei
Să vezi poteca dreaptă?
Ai prea mulţi sfetnici? Dar şi ei,
Ca să greşeşti aşteaptă.

De ce tu grija nu mi-o porţi
Ce-o ştii că-i pentru tine?
Şi măsori anii pentru morţi
Crezând că aşa-i mai bine.

Când peste timp vei regreta
Şi-mi vei lansa chemarea,
Va fi târziu, eu n-am uitat,
Dar n-o să-mi schimb părerea.

Nu ştiu de azi sau mâine mor
Şi nu voi să-mi rămână,
Chipul în mintea tuturor
Nici măcar o fărâmă.

Tot ce-n oracol mi-a fost scris,
Viaţa-mi mai mult sumbră,
Eu am visat, dar n-a fost vis,
Rămână ca o umbră.

În umbra anilor deşerţi
Ai să te-ntorci vre-o dată?
Putea-vei dragostea să-mi ierţi
Atunci, ca niciodată?

Semnal speranţei ţi-am cerut
Căci nu te pot uita,
Te vreau şi… tot mereu te-am vrut
Dar nu mai eşti a ta.

Întreb mereu, şi-am întrebat
Dintre pereţii reci,
Dar nu-mi răspunzi, că m-ai uitat,
E un reproş pe veci.

Să vii totuşi la căpătâi
Când valuri se vor stinge,
Pe pleoape-mi, numele să-ţi scrii
Căci nu te mai pot plânge.

Gropari la ţintirim m-or duce,
Sau la o margine de drum,
Să-ţi ceri iertare printr-o cruce,
Mi-o fi mai bine, ca acum.

Din zări un stol de ciori s-apară,
Rotindu-se şi peste nori,
In fiecare zi, spre seară,
Lansând semnale de fiori.

Tu… Draga mea, rămâi o floare,
Ca liliacu-n luna mai,
E prea târziu să-ţi ceri iertare,
Sunt veşnicie… Nu mă ai.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chibzuieli

Nu chibzui nimic, adevărul este doar o părere.
Lumea se bazează pe iluzii, pe autonegare şi altele.
Trăieşte, nu şovăi, există înţelepţi şi la casa de nebuni.
Nici faptele şi nici gândurile altora nu ţi se potrivesc.
Nu există bucurie fără suferinţă, dar există suferinţă şi atât.
Totul trece numai tu rămâi acelaşi, deşi crezi că te schimbi.
Oricine se consideră nevinovat, dar nu este.
Când cauţi adevărul, leagă-te la ochi.
În libertate nu există autoritate.
Nici un cuvânt nu dă lapte şi pâine.
Când te rupi de realitate, trăieşti un vis absolut, dar cine ştie cum se termină?
Adevărul absolut e mut şi surd, degeaba strigi.
Ce cale trebuie să alegem? Calea care duce undeva.
Nu fi virtuos, te costă, dar şi păcatul te costă.
Învăţătura nu face lumea mai bună, nici mai rea.
Puterea este mereu împotriva omeniei.
Când nu se mai înţelege nimic, vine un înţelept şi spune ceva absurd.
Cine spune că noi am ieşit din Evul Mediu? Unii nu au ieşit nici din Era primitivă.
Visul săracului este de a deveni bogat, dar bogatul la ce visează?
Matematica este singurul domeniu care nu cunoaşte ura.
Sinceritatea absolută poate duce la crimă.
Consideră orice mişcare ca pe un exerciţiu fizic.
Şi altele.
Ce m-am gândit eu? Viaţa este o iluzie, uită tot ce ştiai.
Noi nici nu ştim unde-i sufletul. Inima este doar muşchi.
Creierul este o măduvă. Canibalii ştiu tăt. Ca şi proştii.
Fugi de proşti, mai mult decât de duşmani.
Istoria urmează isteriei, la fel cum poezia urmează suferinţei.
Tu nu eşti vecinul vieţii, eşti chiar viaţa, asta eşti.
Înalt este Numele spre care mergi, tu nu eşti un Nautilius.
Uitat este frigul iernii noastre învrăjbite.
Nu-L trimiteţi în exil pe Dumnezeu, de voi depinde.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pur şi simplu: "Te iubesc!"

(sau "Declaraţie de dragoste", un alt posibil titlu)

Amorul meu te înconjoară
Cu pasiune nelimitată;
Eşti visul meu de odinioară
Şi realitatea întruchipată.

Prezenţa ta încântătoare
Din prima clipă m-a subjugat
Şi am simţit ce rău mă doare
Iubirea ce m-a încercat.

Eşti prima mea mare iubire,
Eşti unică în felul tău
Şi pot ghici în a ta privire
Că şi eu sunt iubitul tău.

Eşti visul meu, eşti viaţa mea,
Ţie-ţi închin dragostea...
Eşti tot ce am mai bun în lume,
N-aş vrea să te desparţi de mine.

Eşti dulce, zveltă, încântătoare,
Ai glasul de privighetoare,
Privirea ta e visătoare,
Iar gura ţi-e ademenitoare.

Tu mă provoci seducător,
Cu trupul tău fermecător,
Mă amăgeşti că sunt frumos,
M-atragi în mod misterios.

Tu eşti o floare între flori,
Mult mai presus de orice comori
Şi ai un chip fermecător,
Un trup sublim, unduitor.

Privirea ta de foc mă arde
Şi într-o clipă mă vrăjeşte;
Fiorul ce trupu-mi străbate
În mod plăcut m-ademeneşte.

Cu trupul tău mă ispiteşti,
Cu dragoste mă-nlănţuieşti;
Îmi place să fiu sclavul tău,
Să îmi şopteşti: "Tu eşti al meu."

Şi chipul tău mă zăpăceşte
Şi glasul tău mă aiureşte...
Mă pierd de tot în preajma ta,
Dar mă trezeşte dragostea.

Mireasna ta mă ameţeşte
Şi mă topesc de dorul tău,
Surâsul tău mă urmăreşte,
În gând, în vis şi tot mereu.

Ador zâmbetul tău divin,
Eşti tot ce mi-aş putea dori,
Iar dragostea ce ţi-o închin
Nicicând nu se va ofili.

Îţi jur o dragoste eternă
Şi pură ca o lacrimă;
Iubirea mea va fi supremă,
Iar fericirea – maximă!

Pentru mine eşti divină,
Prezenţa ta este sublimă,
Cu vocea ta cea cristalină
Mi-ai răpus a mea inimă...

Ce numai pentru tine bate
Şi a ta va fi cât voi trăi,
Nu-mi mai e gândul nici la mate',
Ci doar la tine, zi de zi.

Tu eşti cea care- mi dă putere,
Iubire, speranţă, plăcere...
Vreau să te am mereu alături,
Să ştiu că n-ai să mă înlături.

Vreau să te simt mereu aproape,
Chiar dacă-i zi, ori de e noapte,
Vreau lângă mine să te ştiu,
În gândul tău mereu să fiu.

Aş vrea să stau doar lângă tine
Tu să trăieşti numai cu mine,
Uniţi pe veci noi doi să fim,
Mereu, mereu, să ne iubim.

Aş mereu să te sărut,
Cu patimă să te iubesc;
Când sunt cu tine, de mine uit,
Timpul aş vrea să îl opresc.

Aş vrea să adorm la pieptul tău,
Să te cuprind uşor în braţe,
Să mă dezmierzi cu amorul tău,
Să-ţi mângâi ale tale coapse.

Mereu aş vrea să te privesc,
Cuvinte dulci să îţi şoptesc,
Să-ţi cânt, să-ţi spun cât te iubesc,
Că doar pentru tine trăiesc.

Lângă tine sunt fericit,
Fiindcă mă simt iubit;
Nu mai ştiu ce înseamnă teama,
În urmă mult a rămas spaima...

Spaima că te-aş putea pierde,
Teama că nu m-ai iubi;
Disperarea ce m-ar cuprinde
Dacă tu m-ai părăsi.

Pentru tine aş face orice,
În schimb cerându-ţi dragoste;
Ţi-aş da oricând tot ce mi-ai cere
Doar pentru o clipă de plăcere...

Nu am cuvinte ca să-ţi spun
Ce pentru mine tu însemni;
Ştiu doar: Te iubesc ca un nebun
Şi-n veci te voi iubi la fel.

Doar tu eşti tot ce îmi doresc,
Să fiu cu tine, să te iubesc,
Să sorb al dragostei nectar,
Să simt iubire – iar şi iar...

Nu te voi înşela nicicând,
Nici măcar cu un singur gând,
Nu vreau să-ţi văd chipul plângând,
Nu vreau să te ştiu suferind.

Nu vreau să te pierd niciodată,
Nu mai pot trăi fără tine,
Vreau doar să fii a mea, toată,
Să ştiu că mă iubeşti pe mine.

Şi nimeni nu mi te va lua,
Dragostea ta nu-mi va fura,
Căci tu vei fi numai a mea,
Pentru tine viaţa mi-aş da.

Cu vorbe dulci îmi dai fiori,
Mă-mbăt doar cu tandreţea ta,
Te simt vibrând, tremurător,
Când ne uneşte dragostea.

E minunat să te iubesc,
Să ştiu că mă iubeşti şi tu,
Doar pentru tine să trăiesc,
Ţie să-ţi dăruiesc sufletul.

Nimic nu-i mai frumos de aşa,
Nici nu-mi doresc altceva,
Cu tine totu-i ca-ntr-un vis,
Cu tine zbor spre paradis.

Căci dragoste la prima vedere
A fost atunci când te-am zărit;
Acum ştiu, cu multă plăcere,
Soarta, destinul, ne-a unit.

Când mă atingi – înnebunesc,
Când mă săruţi – încremenesc,
Însă de lângă mine pleci,
Mă sting şi mă răcesc, pe veci...

poezie de Cornelia Georgescu din romanul Proxima, partea a IV-a: "Adio, Proxima!"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!