fum… descriind un arlechin

degetele
păşesc desculţe, lipa-lipa…
în sticla lichidă
urcă pe
foaia înmărmurită, albă
cuminte, lasă urme
urme ca de paşi
săruturi
inimioare
mărgeluţe colorate
suliţe iuţi
în continuă căutare…
nu duc mâna la frunte
mi-e frică
ar deveni transparente degetele
în flame alburii, iar tâmpla
ar rămâne fum vernil
descriind în aer
arlechin umil şi… şovăitor
nefiind nici eu, nici poemul acesta
o fabulă
n-are morală însă
îndrăznesc printr-o spărtură lucind
o concluzie nouă, moale
aparent întreagă: «nu poţi opri
un cuvânt deja rostit!»
Poemul scriindu-mă se vrea blând
dar mă lasă dilematic
cu o obsesie proaspătă: «din care
din care testicul provin
stâng sau drept?!»

lunec şapte, opt, nouă
cu mine am
cuiul acela şi
holograma unui căluţ
ca literă
la care copilul
încă se uită uimit!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

zaţ sau orologiul-ascuţitoare, ba nu, carusel

mă scrie poemul acesta
de-a lungul minutarului
ce viteză
ca într-un carusel,
pe fruntea fiecărui căluţ
o literă – copilul din mine
ţine minte!

Din umărul stâng ţâşneşte
un cui
cuiul poftelor
umărul drept o ia înainte
dalta
aleargă un cuvânt deja rostit
ar fi vrut
să-l îmblânzească… e târziu!

mă dau jos vreme de o răsuflare
pe locul acesta cândva era
un vomitoriu, acum
extremitatea lui «3»
de pe cadrane – mut pasul
în «6», ploi reci, miros puternic
de amoniac
mă plonjez în stropul care vine
drept în ochi
ochiul drept – celălalt nedrept
reciteşte
de-a latul minutarului
silabe răsucite din poemul acesta
care mă scrie

cuiul îmi intră în palmă
palma dedată la mângâieri odinioară
fără mine caruselul
sporeşte viteza?… N-ar părea
Astfel începe zădărnicia
pe care o umple iluzia verbului!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

un alt moment de bine

cu un text în urmă – că aşa
îmi măsor eu timpul
bigbang-ăneam galactic
naufragând pe o insulă mare cât
o bătaie de aripă
a unui fluture pe
pistilul gol
al unui crin

deja am o lume
de la textul acesta încolo, am…
dilematic mă încercuie
şi mi-e bine – nu a cântec
nu a dans ori… urlet
ci destul de pur
şi aproape simplu

orânduire nouă
libertăţi noi
capăt
«ce mă fac»-ul a crescut mult
îşi cere obolul şi…
mă dau

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisc

Poemul acesta
Trebuie să încânte
Fiindcă este
Expresia
Unei străfulgerări
De inspiraţie
Poemul acesta
E plin de culori
Fiindcă-i
Ecoul unui
Curcubeu nesfârşit
Poemul acesta
Va deveni sacru
Fiindcă-i
Purtat la ceruri
De îngeri sfinţi.

poezie de David Boia (9 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Justification act

poemul acesta te va căuta mult
nu are rezerve interdicţii
dar nici credinţă

poemul acesta te va durea

e ca un sfredel imens
care îţi intră în inimă chiar acum
aruncînd în aer bucăţi
de poeme mai mici şi mai grele

poemele mici
cu măreţia gîndului lor
calcă peste poemele mari
şi le acoperă cu o mantie neagră
ca pe nişte morţi
în luptă

dar totul e bine
în poemul meu mare

astăzi
în vara lui 2019
cînd tocmai ai fost trecut la cheltuieli
pentru ştiinţă
iar eu mi-am luat
cea mai schimbătoare la faţă
rochie nouă

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi albi

Păşesc pe-a vieţii cale în iarna care-ncearcă
s-acopere povestea de paşi lăsaţi în urmă
cu albul din noianul de fulgi ce vin în turmă
să-mi şteargă urma clară, sau chiar să o întoarcă.

Parcurg urcuşul singur, călcând pe stratul moale
ce-acoperă atâtea poveşti din alte visuri
ce au parcurs cărarea şi au lăsat doar scrisuri
citite printre gânduri, în timp ce merg agale.

Întorc, uşor, privirea, sunt multe urme şterse,
sau poate-‘s prea departe, sau unghiul mă înşeală,
căci gânduri mustrătoare mă scot din amorţeală
şi văd imagini clare, mai multe şi diverse.

Sunt chipuri de femeie în gânduri, printre urme,
ce mă îndrumă-n viaţă, ce-mi însoţesc parcursul,
văd chipul mamei mele, şi chiar i-ascult discursul,
mai văd un zâmbet care din dor mai vrea să curme.

Văd chipul Ei, mai apoi, al celei mai iubite,
cea care multe urme alături mi le-aşterne,
privind urcuşul aspru cu-aceleaşi griji materne
şi-mi dă, ca de plecare, săruturi nesfârşite.

Mă-ntorc din nou spre munte, încerc să ţin cărarea,
şi nu mă mai simt singur, nu simt nici oboseala,
las urme apăsate şi uit şi răfuiala
cu iarna, căci în munte e ea acum: chemarea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acel poet e cult, care, asemenea unui plugar pe ogorul lui, nu lasă în poemul său nici un colţişor aspru sau obscur.

citat din Lope de Vega
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie albă

mă dor gândurile
o pleoapă se rătăceşte-ntro lacrimă
e frig, e toamnă
degetele amorţesc cuvintele
unele rănite
la colţul camerei albe
scriu o iubire rătăcită

un cuvânt clipeşte speriat
e-n foaia albă
se uită la mine fără glas
geamul ferestrei luminează cu amurg
pe masa din mijlocul vieţi am pus
dar am uitat
poate o clepsidră

poezie de Viorel Muha (octombrie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici un cuvânt n-a fost rostit

Nici un cuvânt n-a fost rostit
Nici şoapte auzite, două - trei;
Nici un semn n-a fost făcut cu capul,
Nici un clipit din ochi – al lui, al ei.

A fost numai un murmur stins al inimii
Care ţine-închise-n ea lucruri care dor,
Sunt doar amintiri care se trezesc
Şi care au un somn atâta de uşor...

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar o avere nu poate retrage cuvintele odată rostite. Ai grijă ce le spui persoanelor care-ţi sunt dragi. Unele vorbe pot răni mai mult decât o palmă şi lasă urme mai adânci decât o lovitură. Ele pot fi iertate de un suflet blând, însă rămân imprimate ca o cicatrice în inima celui care le-a auzit.

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul acesta nu a fost scris niciodată

pentru că ai oprit cuvintele
într-o zi când speram să o luăm de la capăt
tu frumos şi cuminte
eu flămândă
ca de obicei
oho
ce poveşti aş fi născocit
şi carnea
şi sângele tău
ar fi învăţat
drumul iubirii întregi

dar
vezi tu
poemul acesta nu a fost scris niciodată
că nu am ştiut
cum dormi
cu mâna stângă sub cap
visând infinitul
din pieptul meu
sau cu dorinţe mai vechi
strânse sub pleoape
nu am ştiut nici că pleci
cu buzele arse
să îţi trăieşti bucuria de o zi
şi te întorci
în lanţurile singurătăţii

poemul acesta nu a fost scris niciodată
pentru că nu l-ai lăsat
şi ne-am întrors în aceeaşi tristeţe
când puteam să ne fim
ce ne-a fost dat să ne fim
aşa cum scrie în marea carte a vieţii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aruncarea ciocanului

efectuată defect după spusele vecinului
care privea geamul când mâna ta îşi ţinea
capul cu trei degete nu era floarea bătută
nici un cui strâmb lovit cu o revelaţie
filosofică
când ciocanul loveşte degetele cu spor
la supărare practică aruncarea ciocanului
între perdele albe era sticla care cedează
repede
ai vrea să cauţi soluţia de cusut sticla
adunată de o mătură cu perii de plastic
de preferat albaştri trecuţi sub anonimat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul tău

când va fi seară
strânge poemul acesta la piept
şi ascunde-te cât mai departe
de ziua care a trecut
şi de ziua care va veni
citeşte-l pe nerăsuflate
este poemul pe care nimeni
nu ţi-l va scrie vreodată
deşi l-ai aşteptat la fiecare răscruce
de drumuri şi de nopţi
când întunericul te ademenea între ape
şi străzile îţi îngropau urmele paşilor în cenuşă
este poemul pe care ai îndrăznit să-l visezi
când pânza cerului părea o lumină blurată
iar glasul ţi se risipea în ecouri de gheaţă
poemul pe care l-ai căutat în fiecare privire
care nu te zărea şi în fiecare gând
care nu era pentru tine
în fiecare anotimp care se îndepărta
cu anii tineri în dinţi
şi în fiecare inimă care părea că mai bate
lipeşte-ţi poemul acesta de umeri
de pleoape de sânge
şi nu-l lăsa să se piardă
este tot ce vei avea
de acum înainte

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Holograma

Holograma ta în apariţii luminoase
Îmi mângâie cerul în nopţi întunecoase,
Îmi mângâie perna somnului profund,
Îmi ascunde pasul lunecând în prund.

În neant îmi urcă florile din vise,
Inima mi-o pune în miresme-aprinse,
Boboci în plină toamnă pe arida frunte,
Steluţele de cetini venite de pe munte.

Holograma ta mi-i mare sărbătoare
Pe care o descopăr printr-o sărutare
Şi-o presar în lume pe râu de-ndrăgostiţi
Să sprijine iubirea pe oase de părinţi.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce că ni s-au dat puţine zile de trăit, am fost plămădiţi şi din cea mai moale materie, în care până şi vântul lasă urme.

Gheorghe Truţă în Oraşul (1983)
Adăugat de Gheorghe Truţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi lasă singur un animăluţ care devine conştient de suferinţa singurătăţii. Cât era mic şi nu înţelegea singurătatea, îl mai puteam lasă singur, în casă, pentru câteva ore sau pentru o noapte întreagă. Însă, după ce a mai crescut şi a început să simtă dorul, când am văzut că deja suferă, pentru faptul că îl las acasă, am ştiut că nu îl mai pot lăsa singur. Era inadmisibil. Conştiinţa singurătăţii este cea mai grea pedeapsă şi nici un sufleţel nevinovat nu merită să îi cunoască durerea.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce ai rostit adevărul

mai uşoară ca o pânză de păianjen
pe care o destramă răsuflarea dinaintea morţii
ţi-e inima după ce ai rostit
adevărul
ţinut prizonier
greu ca o piatră de moară deprinsă
să macine adevărurile mici neluate în seamă
ce se tot ascund sub frunte şi la tâmple riduri
după ce-au scăpat din lanţurile legate de coşul pieptului

poţi alerga mai repede pe drum
liber în ziua ne-mâniei
de te împiedici de o piatră oasele păstrează durerea
cu necaz îţi muşti buzele şi ai vrea să tragi o înjurătură
lumina năpădeşte însă ca un convoi
şi aripi uşoare deşteaptă ochii în cele patru colţuri
vântul rece nu mai încolăceşte viclean
pumnii se desfac
mâini dumnezee se aşază în cruce
în raza negustată până atunci
vedenia nu mai e cernită e albă
şi este Cuvânt
Doamne ce mă fac dacă nu acesta-i adevărul
deja mi-ai spus scrie şi lasă cuvântul să umble

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul acesta

Poemul acesta va fi citit
De milioane de ochi
De ciorap,
Totul s-a spus,
Vom dormi pe spinarea
Calculatorului,
totul este să lopătezi
în somn,
te poţi îndrăgosti
de o virgulă
uitată-ntr-o frază,
poţi să plângi
cu viteza luminii,
lasă-ţi mâinile să zboare
spre Andromeda,
gândul să-ţi fie drept
ca strigătul dezvirginării.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul meu ca un tren

poemul meu ca un tren pe firul epic
metafore-pilde şi cuvinte curioase
cu locuri la geam

poemul meu ca un tren personal
oamenii se urcă
împart o bucată de vreme
zâmbesc şi coboară uneori cu speranţa
că poate se vor mai întâlni

poemul meu ce nu mai apare
îndrăgostiţii privesc întruna la ceas
probabil se gândesc
că n-am să mai scriu despre trenuri
şi aceasta este ultima şansă
să cutreiere lumea
din mersul imaginaţiei mele

poemul meu ca un tren al întoarcerii
un bătrân întrebând controlorul
de oraşul acela mic dintre munţi
de prima sa dragoste

poemul meu
... î n d e p ă r t â n d u – s e
destin şerpuind prin orizontul lacom
şi totuşi, nimic nu este pierdut
mai există trenuri rapide
ce trec prin vămile cerului

şi eu, cel care unge roţile cuvintelor grele
cel care aşază şinele
pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri

poemul meu ca un tren flămând de timp şi distanţe
accelerează neobosit

şi eu, cel care se opreşte mirat
la ţărmul unei eternităţi fără trenuri...

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ai, Tanţo?

Ce-ai, Tanţo, de te uiţi la mine
Cu ochii ăştia zgomotoşi?

Sunt anii roşi
De-atât reproş
Şi-aşa îmi vine,
Când mi-e bine,
Să fug în tine!

Ce-ai, Tanţo, de te cerţi cu noi?
Cum care noi?
Noi amândoi!

Cu buzele-astea-mpleticite
Pe lujer sur,
Nici bun augur,
Nici trandafir,
Nici chilipir,
Cu genele-astea aurite
Să mă dai lumii înapoi!

Copacii goi
Stau la taifas.
Mai e un ceas
Şi fug în tine,
N-a mai rămas
Nimic din mine.

Ce-ai, Tanţo, ce-ai de împărţit?
Lasă copilul ghemuit,
Unde e cald!
Cum unde?-n noi!
Cum care noi?
Noi amândoi!

Degeaba mi l-ai perpelit.
Copilul ăsta iar ne creşte,
Nici Dumnezeu nu ne iubeşte
Aşa cum ne iubeşte el.
Şi-i blând,
Şi-i miel,
De lacrimi chel,
Şi ne zâmbeşte într-un fel
Cum Dumnezeu n-a mai zâmbit.
Ce-ai, Tanţo, de nu m-ai iubit?

Tanţa zăcea
Pe-un colţ de stea.

Păcat de ea.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirile nu mai sunt

liniile cuvântului se instalează în mine
precum pasărea-n cuib
nu mai sunt iubirile cum erau
nici oameni nu mai sunt
corăbiile sau prins în furtuna sângelui
şi noi ne înecăm încet-încet

mi-am prins degetele în cleşti
acum trag unghiile se rup
rămâne doar carne şi un veşnic vierme
ce roade

iubirile nu mai sunt cum erau
iubirile nu mai sunt deloc
s-au stins odată cu degetele care
rămase fără unghii şi carne
se mai ţin de corp printr-o singură viţă vie

poezie de Cezar C. Viziniuck din Luceafărul (30 martie 2016)
Adăugat de Laura Cristescu
Comentează! | Votează! | Copiază!