După ce ai rostit adevărul
mai ușoară ca o pânză de păianjen
pe care o destramă răsuflarea dinaintea morții
ți-e inima după ce ai rostit
adevărul
ținut prizonier
greu ca o piatră de moară deprinsă
să macine adevărurile mici neluate în seamă
ce se tot ascund sub frunte și la tâmple riduri
după ce-au scăpat din lanțurile legate de coșul pieptului
poți alerga mai repede pe drum
liber în ziua ne-mâniei
de te împiedici de o piatră oasele păstrează durerea
cu necaz îți muști buzele și ai vrea să tragi o înjurătură
lumina năpădește însă ca un convoi
și aripi ușoare deșteaptă ochii în cele patru colțuri
vântul rece nu mai încolăcește viclean
pumnii se desfac
mâini dumnezee se așază în cruce
în raza negustată până atunci
vedenia nu mai e cernită e albă
și este Cuvânt
Doamne ce mă fac dacă nu acesta-i adevărul
deja mi-ai spus scrie și lasă cuvântul să umble
poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Marilena Tiugan. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.