Poveste adevărată

Amurg englez, cu ceaiul translucid
e ora cinci pe un cadran de iarbă
când amfore de smirnă se deschid
tăcuţii elfi ai mării să le soarbă

Când diligenţe vin dinspre infern
chemate prin formule alchimiste
şi când pe ţărm năvoadele aştern
sirene reci, cu ochi de ametiste

Ce molcom cad fuioarele de spleen
pe cărămida vechilor castele
nervuri din Evul Mediu sanguin
cu şanţ de apă şi cu poduri grele

Cu grinzi de palisandru şi gazon
precum un craniu tuns la mânăstire
din halebarda pusă pe blazon
mai curge sânge de email subţire

Aici, într-un salon împărătesc
la umbria ferestrei ca armura
păzită-n somn de-un câine ciobănesc
visează-n leagăn primogenitura

Copil vrăjit în băi trandafirii
şi în mătăsuri bleu cu monogramă
un monsegnior curând îi va sluji
botezul în cristelniţa de-aramă

Neprihănit şi fraged ca un zeu
respiră stins în stampa de amiază –
bătrânul dog, cu trunchiul lui de leu
adulmecă-n răstimpuri şi oftează

Îl simte de prieten şi stăpân
ca mâine doar vor hoinări alături
vor umple vadul ciutelor cu fin
vor scutura pădurea de omături

Armurier şi gardă îi va fi
îi va aduce iepurii în gură
de când aşteaptă el această zi
să aibă un tovarăş pe măsură!

Înalţă slavă nobilei femei
care-a avut destinul să îl nască
fără sudoarea zbuciumului ei
murea de-a pururi spiţa lor regească

Adie vântul reavăn în brocard
copilul doarme-n faguri de răcoare
în galionul Soarelui mai ard
napoleoni de aur prin frunzare

Amurg englez, contesa s-a trezit
supraveghează cina ce-o să vină
un corn de vânătoare rătăcit
revarsă o nelinişte-n surdină

Nelămurită teamă fără rost
un porţelan de Sevres spart aiurea
un ochi zbătut, sau poate somnul prost
ori poate noaptea cotropind pădurea

Dar ce se-aude oare în donjon
ce mugete de fiară zbuciumată?
Acolo doarme nobilul cocon
ce tragedie, Doamne, ne e dată?

S-a năpustit pe scări în sus, urlând
frânturi de rugăciune îşi îngaimă
în faţa ei, cu botul sângerând
stă dogul mut, încremenit de spaimă

Ea într-un fulger scurt şi-a-nchipuit
odorul sfârtecat în colţi de fiară
o puşcă grea, cu patul aurit
a smuls din panoplia princiară

A tras cu sânge rece, de bărbat
mari cheaguri roşii i-au ţâşnit pe rochii
şi-n craniul vietăţii, spulberat
a mai văzut cum lăcrimară ochii

Erau întorşi spre ea, în chip ciudat
de parcă fiara aştepta răsplată
un fel de milă fără de păcat
pentru pedeapsa cea nemeritată

Dar cine se mai uită la un leş
când pruncul sfânt e mort în leagăn, poate?
Când porţi blestemul greu de-a fi dat greş
lăsându-l pradă balelor turbate?

Întredeschisă, uşa tremura
cum zgâlţâia ferestrele vântoasa!
Argintul picurat din prima stea
îndolia havuzul, iarba, casa

Ca prin minune, pruncul este viu
nevătămat şi teafăr se arată
se-apleacă tandru mama către fiu
şi îi sărută fruntea asudată

Priveşte-n jur şi vede, în sfârşit
zăcând un lup cu beregata ruptă
un scrin zgâriat, covorul răvăşit
mai povestesc de sângeroasa luptă

Albind sub brazda de gazon bogat
îşi doarme somnul, fericit, un câine
iar peste trupul lui canonizat
un party fără seamăn va fi dat
întru onoarea contelui de mâine...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (1987)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când râde în somn copilul

Legănându-l pe picioare
Mama îşi culcă copilul.
E fericită că-l are,
Că şi-a împlinit destinul.

Cu glas duios îi alină
Somnul dulce de copil.
Cheamă somnul ca să vină
Şi se bucură din plin.

Cu drag pruncul îşi priveşte,
Gânguritul îi ascultă.
Când în somn puiul zâmbeşte
De necazuri mama uită.

Când râde în somn copilul
Soarele din nori apare.
Aleargă repede timpul
Să crească copilul mare.

Când în somn râde copilul
Mai uşor mama zâmbeşte.
Râsul lui este mobilul
Care o întinereşte.

Mereu vor râde-n somn copiii,
Mereu vor înflori, ca trandafirii.

poezie de Dumitru Delcă (19 octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-o copilărie

Amurg – tezaur – în odaie-nchis,
în care sta copilul cufundat.
Şi mama când uşor intra, ca-n vis,
în scrin o sticlă tremura ciudat.
Simţea cum de odaie-a fost trădată
şi-şi săruta copilul: Eşti aici?...
Apoi priveau speriaţi înspre clavir,
căci ea cânta un lied câteodată
care-n copil adânc se oglindea.

Sta amuţit. Ochi mari îşi rătăcea
pe mâna ei ce, plină de inele,
precum ar fi trecut omături grele,
pe clapele albe trecea.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea întâi a cărţii întâi, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul unei femei

Daţi-mi copilul
--- orişicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
daţi-mi copilul
orişicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viaţă
( pentru această păcătoasa viaţă
şi-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Daţi-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieşi în cale
şi-mi va surâde...
îmi va surâde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
şi-i voi deschide uşa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu cenuşa,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul...

Ştiu, s-ar putea
să-i fie altă faţa,
dar când va plânge
îl voi recunoaşte,
şi ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
şi dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi daţi cerul fără el,
albastrul cer de-oţel neîndurat,
nu, nu mi-l daţi...

Daţi-mi copilul...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenuşă:
o pleavă-nşelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopţii...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
daţi-mi copilul, orice fel de chip
ar fi să aibă...

Stau în dulap hăinuţele
şi-aşteaptă...

Îi vor rămâne mici...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata

Şi-a dăruit necontenit priinţa,
smerit, în faţa Celui-Mai-De-Sus,
considerând mereu că suferinţa
e-o grea-ncercare dată de Iisus...

A fost onest, adânc, sentimental
şi a murit cu dorul de-a muri,
într-un amurg solar, transcedental,
când ochiu-i plâns, subit, înmărmuri!

Ca tată, a privit intens lumina
şi-n ochii lui lumina eram noi,
la suflet era alb, precum hermina,
când umblă prin omătul de... apoi.

Deşi strălumina chiar în tristeţe,
precum un zeu venit din altă sferă,
îşi purta rostul cu acurateţe,
ca pe un trandafir la butonieră.

Acum e umbră blîndă, aromată,
care-mi adie visul întru gând,
o umbră sacră, care îmi arată,
c-a fost odată tata... oare când?

Acum îl văd, când ochiu-mi scapăt,
neprihănit şi... Iov până la capăt!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faith Matheny

Prima oară nu vei şti ce înseamnă –
Şi poate nu vei şti niciodată,
Şi poate nu-ţi vom spune niciodată –
Aceste scurte iluminări din sufletul tău,
Asemenea scânteierilor fulgerului printre nori albi,
La miezul nopţii când este lună plină.
Ele vin când eşti singură sau poate
Când stai cu prietenul tău şi, pe negândite,
O tăcere grea cade peste cuvinte, şi ochii lui
Fără să clipească strălucesc privindu-te.
Atunci, voi doi aţi văzut împreună secretul.
El vede în tine şi tu vezi în el.
Şi rămâneţi acolo înfioraţi că misterul
Care stă în faţa voastră vă va lovi şi ucide
Cu o splendoare ca aceea a Soarelui.

Fiţi fără teamă, ca toate sufletele care au asemenea viziuni,
Aşa cum trupul vostru este viu, iar al meu mort,
Tocmai aţi prins o adiere din mireasma subtilă a eterului,
Rezervată lui Dumnezeu Însuşi.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul sfânt

Se roagă în grădină, desculţ printre legume
Şi ciufuleşte iarba săracă şi bătrână
Când duhul lui se plimbă cu un asin prin lume,
Ţăranii îi sărută sudoarea de pe mână.

Câteodată merge cu vacile la iarbă
Şi când îşi duce singur cămăşile la râu,
Intră în apă simplu şi gol, până la barbă;
Seara-n hambare doarme cu somnul peste grâu.

poezie de Alexandru Robot din Somnul singurătăţii (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată, într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior
bătrânul tăia la otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarna grea:
Oare, vor avea şi ei pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge,
greul iernii a venit.
Viaţa lor, tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară
gânduri negre îi frământă:
Vor mai prinde o primăvară,
Ori linia vieţii-i frântă?
Ei ştiu ca orice muritor
că viaţa li se sfârşeşte.
Pătrunsă fiind de-un dor,
bătrâna pe moş priveşte:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul-i greu
să se transforme în humă.
Şi, într-o noapte întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă
focul nu s-a mai aprins.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sânul nopţii...

Amurgul e mirajul din toate câte sunt,
în umbră ispitit de ape fără fund...

Când amurgul stă să ardă
în ţărâna de pe drum,
soarele (să nu să piardă)
îşi deschise ochi subţire
printre norii arşi de scrum.
Mult jăratec umblă-n valuri,
prinzând trestia şi lacul,
prinzând florile pe maluri.
Aci, vântu-şi face veacul.
S-a trezit şi se porni
la un neam de păpădii.
Trecu stins prin somnul ierbii
ca un sfânt răpus în piatră,
şi o luă apoi spre sat
să-şi găsească loc în vatră.

Prispa este caldă încă,
o pisică leneveşte:
ziua întreagă a fost pe luncă...
cu stăpânu' la cosit.
Dar cum noaptea tainic creşte,
vântul iar se risipeşte
şi aleargă
printre nuci
pasărea de păpădie
care urcă-n lumea largă,
uneori printre uluci.
Doarme-n floarea fistichie
doarme fluturu' sprinţar,
legănat în şoapte blânde
de-o păpuşă cu tichie.
Cum păpuşa are har,
cască alături un bondar.

Timpul curge în risipă,
norii galbeni nu-l ajung.
Mai clipeşte pentr-o clipă
ochiul roşului amurg.
Greier mic cu paşii repezi
şi cu glasul ascuţit,
urcă-n grabă două lespezi;
Altu' îşi cântă lung amorul
unei tufe de cucută:
oare cine îl ascultă?...
Pe la streşini de cerdac,
într-un cuib de rămurele,
puisorii nu mai tac.
Se îndeamnă în culcuş
lângă alte rândunele.

Undeva în depărtare
se aude un lătrat;
câinelui i se năzare
o nălucă sau un hoţ
care vine noaptea -n sat,
când cocoşii s-au culcat.

Luna hoinăreşte -n cer,
pe la porţi de stele bate:
- Doar lumină eu vă cer
pentru fete deocheate -
bezne reci să ardă-n noapte;
să se limpezească toate
ca nisipurile-n ape.
Umblă ielele desculţe
La Stejaru' cu Izvoare,
îndărăt pe drum de piatră
(scăpărând în felinare)
trece şirul de căruţe...

Şi cum satu-i cumpănit
cu poveşti de altădată,
din mătăsuri s-au ivit
stelele subţiri, stângace.
În adâncu' lor se arată
flăcările altor vremuri:
Luna-n cer e cât o roată.
Întunericul se-nchide
(şovăielnic dar supus)
în luminile lichide.
Astru fraged, rubiniu,
pâlpâie în sânul nopţii
ca un înger timpuriu.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Copilul şi Norul (aprilie 2009)
Adăugat de Camelia Sava - Mărgean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minune fără nume

În noaptea de tafta-nvechită,
când sufletul aleargă
şi moare printre lacrimi
de sfântă iertăciune,
am întâlnit prin gheţuri o foarte mică stea,
o stea a fericirii:
"minune fără nume".

În noaptea dintre veacuri,
când stelele apun
şi când oglinda vieţii
mă oglindeşte-n ea,
te-am întâlnit mică minune
şi vreau ca să îţi spun,
că eşti o nestemată
din lanţul fără za.

În noapte dintre stele,
când universul e lumină
iar sufletul meu curge
călcând întreaga lume,
tu mi-ai uitat o clipă din clipa
ce-o să vină,
şi-mi dărui universul...
"minune fără nume".

poezie de Silvia Urlih
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior,
el zi de zi tăia otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi-un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarnă grea.
Oare, vor avea pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge.
iarna iute a venit.
Viaţa lor tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară,
gânduri negre îi frământă.
Vor mai prinde o primăvară,
ori linia vieţii-i ruptă?
Ei ştiu ca orice muritor,
că viaţa li se sfârşeşte.
Şi mărturisind un dor,
bătrâna pe moş priveşte.
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul e greu
să se transforme în humă.
Şi-într-o noapte-întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă,
focul nu s-a mai aprins.

.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul cel mai drăgălaş

Cât de scumpă-i sărbătoarea
Naşterii Domnului Sfânt
Noi i-aducem azi onoarea
Şi îi cerem dar venirea
Să ne ia prin Duhul Sfânt
De aici de pe pământ

Cât de gingaş Doamne-ai fost
Când cu ochii Tăi lumina
Ai văzut-o — un adăpost
Căci Lumină ne eşti — rost
Şi ne eşti întodeauna
Cale Doamne — numai una

Cât de gingaş s-a-mplinit
Cuvântul Tău din Scriptură
Când în iesle ai venit
Scump Isuse — scump iubit
Cu plăpânda Ta Făptură
De raze — ce ne umplură

Căci iată Cuvântul spune
Peste cei din umbra morţii
Ce trăiau în astă lume
În păcat — deşărtăciune
Ca un soare-n largul bolţii
Ne-a luat din pragul porţii

Lumina din răsărit
Pruncul Cel din vremi promis
El — cadoul dăruit
Pentru omul rătăcit
Iar s-ajungă-n Pardis
După cum Tatăl ne-a scris

Din lumină prin lumină
Putem astăzi să umblăm
Să trăim fără de vină
Toţi acei ce i se-nchină
Viaţa-ntreagă să i-o dăm
Şi cu drag să îl urmăm

El este lumina noastră
El Cuvântul Minunat
Străbătând bolta albastră
Ne-a dat viaţa sfântă — castă
S-avem sufletul curat
Căci doar El ni l-a spălat

Pruncul Cel mai drăgălaş
Soarele ce străluceşte
Peste-al inimii sălaş
Şi al oilor imaş
El cu drag azi ne primeşte
Şi haina ne-o curăţeşte

Glorie dar Lui Mesia
Că să vină a acceptat
Să ne ofere veşnicia
Viaţa aici şi bucuria
Fie pururi lăudat
Căci doar singur ne-a salvat
25-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pot dansa cu norii fără să fiu Fred Astaire

mi se întâmplă atunci când nu ştiu unde e cerul
aripile îmi cresc dinspre lanul de grâu
înspre brazda nepregătită de mângâierea omătului
aşa cum fiecare pasăre vrea să fie phoenix
tot astfel mă visez şi eu purtător de foc cu trup de cenuşă
când nemuritor când neînceput leagăn de univers
poate doar eterna căutare a nimicului între două găuri negre

mi se întâmplă uneori să nu ştiu unde este cerul
pentru că îl caut prea departe
când ar putea fi în ochii tăi
adică acolo unde mă pierd de parcă n-aş fi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plansul unui ciob de lut...

Trupul mi-e tăiat în două,
mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea,
care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine;
nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate
şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul,
cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată,
sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine,
dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare...
dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna;
nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine,
e alături să o lingă.
Să te smulg bătând, din mine,
inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul
zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine,
ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă,
mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale,
ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare,
înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta,
putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol
doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână
şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi
şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi
şi tot nu va fi destul.
Lutul... cere multe lacrimi,
până când va fi sătul!

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea rece, geroasă

În noaptea rece, geroasă,
Când somnul era stăpân,
Un om se-întorcea acasă
Înfruntând vântul păgân.

Avea tovarăşi doar luna
Şi puzderia de stele,
Vântul ce bătea întruna,
Prevestindu-i clipe grele.

Prin întuneric de smoală,
Cu făpturi nedefinite,
Omul cade, iar se scoală,
Vrea să meargă înainte.

În pădurea care-i mută
Omul rătăceşte drumul.
Picioarele nu-l ajută.
Adăpost îi e gorunul.

Pe frunze, la rădăcină,
Obosit, el se aşează.
Aşteaptă ziua să vină,
Când soarele luminează.

Un somn dulce l-a cuprins.
Din el, nu s-a mai sculat.
Dumnezeu mâna i-a-întins,
De păcate l-a iertat.

L-a-înălţat apoi la cer,
În frumoasa lui grădină,
Unde nu e vânt, nici ger,
Unde totul e lumină.

poezie de Dumitru Delcă (10 decembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă şi vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii trişti la floare şi la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar ştie că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Şi n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu' e plecat.

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanAIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă şi vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii trişti la floare şi la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar ştie că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Şi n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu' e plecat.

poezie de Camelia Oprita din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanA.Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stat în alt... stat

Scoate-mă, Doamne, din vidul existenţial,
Ia-mă de mână şi-ndrumă-mi pasul,
pe Pasul Tău invizibil, etern,
îndepărtează-mi, îndată, impasul,
care mă poate arunca
în Infern.

Trece-mi, Doamne, lacrimile prin sită,
îndulceşte-mi sufletul de amar năpădit,
scoate-mă din starea de eu a neantului...
iartă-mă, sunt aici, am venit
să-mi descarc sufletul, la margini de fire,
sunt un Iov, Majestate,
în devenire.

Răspunde-mi, Te rog, sunt încă fiinţă,
plăsmuită după chipul şi asemănarea Ta,
iubirea-mi, furia-mi, nebunia,
urletu-mi tandru
şi floarea de Nu-mă-uita,
mă domină de când eram flăcăiandru...

Trăiesc în mijlocul Luminii
care, uneori, mă răneşte,
în zori şi-n amurg,
când zilele curg,
îţi port pe umeri toate judecăţile,
Doamne,
iartă-mă că sunt şi am fost,
cu rost, fără rost!

Sunt obosit de mine însumi... Doamne,
scoate-mă din povârnişurile firii,
e vremea când se ofilesc trandafirii
şi Timpul Cruce devine...
prin mine, prin Tine,
mă leg peninsular de Infinit
şi mor fără capăt,
subit...

Mi-e sete, Doamne, de viaţă,
mi-e foame, Doamne, de ideal,
mi-e dor de-un apus muzical,
îmi ispăşesc, Doamne, sinele,
şi alerg, nebun, după mine...

În flori, cu peţioluri şi stamine,
au adăstat
Raiul şi Iadul –
stat în alt... stat!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stampă

Doar în mintea-mi adormită
Doarme-o pasăre rănită,
I s-a frânt urma pe cer
Într-un zbor morţesc, stingher…

Şi-n cuibarul meu de somn,
Unde gândurile cresc,
Se întrupă într-un Domn,
Zborul ei cel păsăresc.

Doar în mintea-mi amorţită,
Fără aer, fără zbor,
Zace pasărea rănită,
Fără rănile ce-o dor.

Fără un soroc de ceaţă,
Fără pene şi puf pur,
Doarme o întreagă viaţă
Pasărea, somnul ei sur.

Într-o pasăre de ceaţă
Dorm şi eu sonul meu, sur,
O păpuşă fără viaţă,
Sângerând ca şi un mur.

Într-o pasăre de ceaţă
Se rostogoleşte zarul
Cu a şaptea, (în sus), faţă,
Prevestind, parcă amarul…

Păsării, rănite-n cerul
Gurii, cea de rugăciune,
Zugrăvită cu misterul
Sfinţilor din altă lume.

În găoacea-i, carteziană,
Gândul meu, în coajă tare,
Nu devine, este hrană
Pentru păsări viitoare!

poezie de Ioan Jorz din revista "Interferenţe"
Adăugat de Ioan Jorz
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucurie

Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună.
Veniţi să-ndrăznim să simţim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum sună!

Solemnă şi gravă ne turbură noaptea
Curgând pe izvoare şi-n codri fierbând
Cu nările largi din găvanele palmei
Sorbim răsuflarea-i de fum şi pământ.

O stea se prelinge în sus către creasta
Înaltă a cerului, clopot gigant.
O altă se sparge cu flacără mută
Şi ţăndări astrale înfige-n neant.

Cu trosnet un brad a căzut şi aud
Din lut cum un mugur trudeşte să vie,
Am ochii la veşnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plină-i de grea bucurie.

Mă bucur când moare o stea în înalt,
Mă bucur când steaua pe ceruri răsare,
Mă bucură tainic oricare apus
Şi-aprinsă, oricare ivire de soare.

Când moare un brad, doar sămânţa-i mai dăinuie
Să nască pădurea de mâine din ea,
Iar steaua, murind, îşi împrăştie zgura
Prin haosul care mai naşte vreo stea.

Spusese pe vremuri bătrânul Shakespeare
Că noi chipul nostru-l cioplim ca-n aramă
În pruncul din rodnicul pântec de mamă,
La fel istovindu-ne-al zilelor şir,

Ca brazii ce mor lepădându-şi sămânţa
Să crească prin vreme răzbind din pământ,
Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca să vină şi alţii la rând.

Nu-i drept! E puţin! Mai presus de luceferi
De brazi şi de fiare suntem mai presus.
Căci faptele noastre şi visele noastre
Trăiesc peste clipa când noi am apus.

Când ultima rază se stinge din ochi
Şi ultimul gând ni se stinge din minte,
Lăsăm după noi ce-am gândit şi-am muncit
Acelor ce, mulţi, se vor naşte-nainte.

Cu paşii gigantici păşind prin viaţă
Săpăm grele urme pe lut şi pe-nalt
De-o mie de ori mai adânci ca acelea
Ce monştrii arhaici le-au rupt în bazalt.

Iar visele noastre spre rod înmiit
În cei care vin se-altoiesc, şi iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Că suntem mai veşnici decât nesfârşirea.

Prieteni, veniţi să privim acest cer
Şi codrii cu brazii şi munţii din slavă
Căci noi, numai noi, îndrăznim să simţim
A nemuririi bucurie grozavă.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dezastru natural

Din imensa atmosferă ce doar mintea o măsoară,
Zgomotos se-aude o flamă ce din ceruri se coboară;
Când spre dreapta când spre stânga, printre norii plini de ploaie,
Întâlnind muntele-n cale după forma lui se-ndoaie.

Cine este această flamă? Şi ce veşti ne poate aduce?
Este fulgerul ce-ndeamnă, trăsnetul să ne apuce,
Dar muntele nu îl lasă, în adâncuri îl aruncă,
Într-o grotă fără forme, de ape săpată-n stâncă.

Drumul său lasă în urmă, pulbere neagră de fum
Şi un trăsnet fără milă, transformând totul în scrum.
Un dezastru fără margini, norii spulberaţi de vânt
Provoacă o vijelie, culcă totul la pământ.

Scurmă rocile şi stânca, le aruncă peste deal,
Şi urneşte o mocirlă ce se scurge în aval.
Tot ce-n cale întâlneşte, toacă, macină mărunt,
În faţa ta ce apare? Numai apă şi pământ!

Mă aplec c-o rugăciune: Doamne… Cu ce ţi-am greşit?
Mi-ai luat părinţii, casa, toate mi le-ai mistuit!
Acum… Ia mă şi pe mine, n-are rost să mai trăiesc,
Nu am lacrimi pe sub gene, nici pe cine să jelesc.

Vântul se mai potoleşte, iar puhoaiele se scurg,
Peste tot şiroi de lacrimi…. Doar o rază spre amurg
Mai pluteşte printre norii, de povară descărcaţi,
Ce-şi urmează a lor cale, noi…… Rămânem disperaţi,

Cu speranţa ce ne spune:„Viaţa-şi are drumul său”,
S-o trăieşti cum ţi-e sorocul şi cu bine şi cu rău.
De eşti vrednic, vei fi tare, vei învinge orice greu,
Dumnezeu?... E unul singur, el ne judecă mereu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!