Marina Civilă

În ciuda a tot ce-au făcut pentru noi,
Rareori le cunoaştem numele. N-au statui.
Presa-i menţionează doar ca pe nişte
"Membri-ai echipajului".
Şi, totuşi, curajul lor înarmează, îmbracă,
Echipează şi hrăneşte-n vremuri de lipsuri şi nevoi.
Ei sunt băieţii noştri care săvârşesc fapte glorioase
În orele-amare de restrişte sau de război –
Sunt oamenii Marinei Civile,-atât se ştie despre ei;
De-îndată ce simt în plămâni pulberea mărilor saline,
Indiferent de cursul navei,
Lacomă, moartea-n preajma lor se-aţine.

Moartea-i urmăreşte de la un port la altul
Din clipa-n care ridică ancora,-n bleu-marin îmbrăcaţi,
De sus, din cabina căpitanului, până jos, la cel mai tânăr mus.
Sunt marinarii care de pe navele lor, neînfricaţi,
Văd cum, de nicăieri şi nefiresc, se ivesc vârtejuri albe
Şi ştiu că-n jur pândesc hulpave submarine.

Deşi n-au arme şi nu pot riposta,
Sfidează soarta potrivnică şi şansele puţine;
Loviţi în toiul nopţii de catran,
Se-aruncă-n apă,-înoată spre plutele de salvare –
Plutesc în derivă pe vastitatea mării, rugându-se de Domnul
Să-i ocrotească,-n El fiind singura lor nădejde de scăpare.

Ne gândim la ei ca la oamenii Marinei Civile.
În ziua victoriei, când se-împart medalii, jerbe şi cununi,
Să nu-i uităm, să nu uităm meritele lor
În îndeplinirea unei nobile şi-anevoioase misiuni.
Când în lume-i din nou belşug, linişte şi pace,
Iar tinerii se-întorc acasă de pe mare,
Când din negre găuri, de vulpi, ies la lumină
Prietenii care ne-au rămas – mai puţini ca la plecare,
Când de pe cer flăcăii coboară pe pământ,
Să ne-amintim de ei. În asemenea zile
Să-i pomenim cu recunoştinţă pe tinerii
Îndrăzneţi care-au navigat sub drapelul Marinei Civile.

poezie de Edgar A. Guest, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monumentul Marinei civile din Battery Park

PRIVIŢI!
Un monument interesant.
Despre ce-o fi vorba oare?

Well!
Un om a căzut în apă
Şi-alţi oameni îl scot din mare.

OH!
Hai, grăbiţi-vă, domnişoară,
Mai sunt atâtea de văzut până diseară.

STOP!
Nu-i doar un monument şi-i mai mult de o erată.
E un omagiu adus eroilor necunoscuţi,
Ale căror bărci de salvare la mal n-au ajuns niciodată.

AŞTEPTAŢI!
Mai priviţi o dată şi-o să-i puteţi vedea
Pe eroii îndrăzneţi ai celor şapte mări,
Cei care după ce-au îndeplinit mari fapte, trecând prin grele încercări,
Rămân uitaţi, pe-aleile celebrităţii, fără nici o stea.

SALUTAŢI-I pe navigatorii marinei civile,
Marinari adevăraţi şi iscusiţi pe marea furtunoasă.
Ei sunt cei care, pe vreme de Pace sau de Război,
Ne-au adus bunurile trebuitoare vieţii-acasă.

ONORAŢI-I pe navigatorii marinei civile,
Mereu desconsiderati şi umiliţi, ţinuţi dincolo de uşă la banchete.
A sosit timpul să ne plătim datoriile
Către cei omişi mereu la ora când se-împart medalii şi plachete.

RECUNOAŞTERE, ADUCERE-AMINTE ŞI RESPECT!

poezie de Gloria Flora Nicolich, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă mulţumim

Omagiu pentru miile de navigatori ai marinei civile din toate ţările care şi-au pierdut vieţile în timpul celui de-al II lea război mondial

Pe toate-oceanele lumii
Plutesc mii de berete albe –
Nu se văd nicăieri, rânduri lângă rânduri, cruci
Şi nici flori împletite-n salbe.

Voi, cei care dormiţi sub apa mării
Acoperiţi de translucida-i carapace,
Să-aveţi somn lin şi împăcat,
În ţara voastră-acum e linişte şi pace.

poezie din England Magazine (2000), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verdictele

Nu-n toiul luptei în vremuri de război,
Nu-n forţa norocului şi-a întâmplării,
Îi descoperim pe cei cu-adevărat eroi
Sau îi vedem pe titanii ţării.

Asta se-ntâmplă doar pe timp de pace.
Pe oamenii mării, din nefericire,
Noi îi vedem – ne place, nu ne place –
Doar când vin acasă într-o scurtă învoire.

Ei ne-oferă, inopinat, câteva frumoase zile furate
Din daravelele lor de sânge şi de zbucium crunt;
Dar când se află lângă noi, aproape,
Nu ne putem da seama ce fel de oameni sunt.

Dacă numele lor vor străluci-n istorie pe veci
Agăţate de victorii câştigate sub nişte stele faste
Sau dacă mor anonimi înghiţiţi de-abisurile reci,
În lupta lor ei rămân ascunşi vederii noastre.

Sunt prea aproape de noi pentru-a fi măreţi,
Dar copii noştri vor înţelege când şi cum pe lume
Ne-a fost schimbată soarta, de ce fel de săgeţi
Şi, mai ales, de mâna cui anume.

Ei vor măsura meritul fiecărui ştiut sau neştiut erou,
Noi mulţumindu-ne să fim partea oarbă a privirii...
Însă ştim că trăim pe un pământ născut din nou
Împreună cu toţi salvatorii omenirii.

* Spre deosebire de războaiele din trecutul îndepărtat, purtate cu arme albe, unde eroii erau lesne detectaţi şi cunoscuţi, în războaiele moderne aceştia sunt eclipsaţi de sofisticatele arme moderne, devenind cumva neantizaţi, irelevanţi.

poezie clasică de Rudyard Kipling din din "Război pe mare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kilmeny (Un cântec de pe traulere)

Pe ecranul apusului roşu se vedeau umbre întunecate,
Driftere lansând lungile lor plase peste bord;
Şi uleioasele ape verzi se legănau somnoroase
Când cu refluxul Kilmeny a ieşit printre geamanduri din port.
Şi nimeni nu ştia unde va călători acea domnişoară,
Un soi de vrajă-i ascundea destinu-n foi de ceţuri dese.
După aproape-o săptămână, Kilmeny a revenit acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Avea la prova un tun, dintre toate din Newcastle cel mai bun,
Iar la pupa altul nou-nouţ, adus din Clyde-ul acoperit de nori,
Şi mai era acolo şi-un secret – de căpitan nimănui dezvăluit,
Nici măcar scumpei lui mirese, la plecare-n zori;
Şi-o antenă de telegraf deasupra, un pitic vorbind în şoaptă;
Râsetele din Londra, laudele din Berlin slăvind nişte succese.
O, poate mai erau nişte sirene care-o ademeneau spre zare,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Era întuneric când Kilmeny s-a întors din acel voiaj acasă,
Comanda navei unde murise căpitanul era-n purpuriu vopsită,
Dar plutea ca o mireasă cu trandafirul roşu prins în piept;
"Bravo, Kilmeny!" a strigat amiralul şi a lui suită.
Acum la şaizeci de stânjeni adâncime poate un ţipar,
Cercetează submarinul şi contorsionatele lui piese;
Căci târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Mai era şi umbra unei fantome care privea din spuma mării
Oamenii cântând Anglia, cea mai frumoasă dintre prinţese,
Căci târziu, târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

** Poemul "Kilmeny" este dedicat barcului Kilmeny (velier cu trei catarge, cum este şi velierul şcoală Mircea, greşit numit bric – bricul având doar două catarge) care în timpul Primului Război Mondial a distrus un submarin german. Făcea parte din aşa numitele Q-ships (nave-Q), nave cu misiuni speciale sau nave misterioase. Erau nave ale marinei civile dotate cu armament camuflat, pregătite special pentru a momi submarinele inamice să execute atacuri de suprafaţă, gen de atacuri care le facea vulnerabile în faţa navelor-Q.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trece supus în acea noapte mare

Nu trece supus în acea noapte mare,
Bătrâneţe, arzi şi urlă când ziua se închide;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Înţelepţii ştiu bine că nopţii viaţa e datoare,
Dar cum n-au adus lumină prin vorbe, nici prin pilde,
Ei nu trec supuşi în acea noapte mare.

Plecând, oamenii cei buni scâncesc cu disperare,
Deşi virtuoşi, n-au nici un surplus în ora din clepsidre;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Nebunii care-au cântat şi au dansat sub soare,
Află cu regret c-a venit seara şi n-au în sac merinde;
Ei nu trec supuşi în acea noapte mare.

Oamenii trişti, cu ochi orbi, în bezna orbitoare,
Pot vedea, când mor, comete-n flăcări, superbe atlantide;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Iar tu, tată, de-acolo, din înălţimi de izolare,
Înjură şi mă binecuvântează, cu lacrimile tale-acide;
Nu trece supus în acea noapte mare,
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

poezie de Dylan Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi pare uluitor, adevărul este că strădaniile noastre privitoare la drepturile civile, pacea mondială, controlul demografic, prezervarea resurselor naturale şi ajutorul dat celor care flămânzesc pe planetă - oricât de presante ar fi aceste probleme - vor aduce mai mult rău decât bine dacă sunt făcute în spiritul care le animă în prezent. Căci aşa cum stau lucrurile, noi nu avem nimic de dat. Dacă bogăţiile şi modul nostru de viaţă nu pot să ne aducă bucurie aici, n-o vor face nicăieri altundeva... Ceea ce vreau să spun devine foarte clar când ne dăm seama cu tristeţe şi compasiune, că mulţi dintre oamenii foarte puternici şi bogaţi sunt nişte nătărăi mizerabili şi nişte prizonieri ai rutinei, care, cu rarisime excepţii, nu au nici cea mai vagă idee despre cum să-şi cheltuiască şi să se bucure de bani...

citat clasic din Alan Watts
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Dis)continuităţi

oamenii care privesc
din exteriorul sentimentului
până când muzica gravă se subţiază
trece în altceva/ un decor de duzină
fără minima repercusiune în realitate

oamenii despre care nu poţi spune
dacă sunt trişti... dacă doar răi... nişte măscărici
dacă mâine se vor schimba văzând
copacii ăştia ca-ntr-un destin rătăciţi în frunze
şi câtă singurătate/ câtă strângere de inimă
când nepăsarea înăbuşă glasul!

dar ei trec/ deocamdată trec
ai zice că n-au cunoscut vreodată sugrumarea plânsului
nici ravagiile fericirii aduse la un moment dat de durerea suportată
când bolnav fiind te-ai făcut pasăre/ ai intrat în cer
cu cântecul l-ai ţinut de vorbă pe Dumnezeu
şi înapoi a curs timpul în grădini cu magnolii şi egrete

oamenii trec pe lângă
toţi copiii aceştia care altfel vor creşte
pentru că n-au avut cum
să-şi recunoască mama
în clipa în care au văzut-o prima dată
şi ea a plecat definitiv

oamenii ăştia poate sunt tocmai copiii aceia
şi atunci copacii trebuie să-şi poarte singuri de grijă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii la care ne gândim dintr-o dată, fără motiv aparent, sunt cei care ne-au flatat ori ne-au umilit într-un moment sau altul al existenţei noastre. Sunt singurii de care ne amintim după ani, chiar şi atunci când au dispărut de tot din orizontul nostru.

Emil Cioran în Caietul de la Talamanca (2000)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi a murit un marinar

E bătrân de-acum, de pe capul alb
Părul a-nceput să-i cadă;
Stă-n preajma Clubului Naval
Depănând poveşti din zilele de altădată.

Despre un război în care a luptat
Şi despre faptele de demult de arme;
Camarazii lui, în isprăvile istorisite,
Stau sub semnul unei glorioase karme.

Deşi pentru vecini poveştile
Au devenit un bun motiv de glume,
Toţi foştii coechipieri îl ascultau –
Ei ştiau despre ce vorbeşte-anume.

Nu-i vom mai auzi poveştile de-acum,
Prietenul nostru a trecut ultimul hotar,
Iar lumea parcă-i oleacă mai săracă –
Pentru că astăzi a murit un marinar.

El a fost doar un simplu marinar,
Din rândul celor deja tot mai puţini. Un gând
Ar trebui să ne petreacă: s-ar putea s-avem
Nevoie iarăşi de-astfel de oameni în curând.

Pentru c-atunci când ţara e-n necaz aflăm
La ce-s folositori marinarii atât de mult,
Treaba lor e să-nlăture mizeriile pe care
Nu ei, ci alţii le-au făcut.

Dacă nu-l putem onora, viu printre noi,
Cât ne poate-auzi vorbele bune,
Măcar să-i aducem un pios omagiu
După ce-a părăsit această lume.

Poate câteva rânduri scrise
Cu litere micuţe-ntr-un ziar,
Amintind că cineva-n lume plânge –
Pentru că astăzi a murit un marinar.

poezie de Autor necunoscut, SUA, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinarii ştiu că ancora e colacul de salvare a navei şi al echipajului.

aforism de Corneliu Vornicu (23 martie 2020)
Adăugat de Corneliu Vornicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navele pe care-a navigat odinioară

Navele pe care-a navigat odinioară,
Când sângele-i era tânăr şi fierbinte,
Sunt abandonate azi, epave de ocară,
Numele lor fiind şters demult din minte;

Ele-aduceau lână şi grâu din Australia,
Ceai şi iută, străbătând mii de mile,
Titania-nălţându-şi înaltă şi zveltă talia
Şi mândra Thermophylae;

Alpii-nfriguraţi, cu zăpezi permanente,
Îi sunt cunoscuţi de ani şi ani;
La fel, navele rapide şi navele lente,
Navele cele mici şi navele mari.

A văzut statuile regilor din fir în păr
Şi bustul fiecărei regine – bătrânul corăbier,
Toţi dragonii verzi şi,-ntr-adevăr,
Pe fiecare şeic arab sau cavaler...

Ultimul trandafir părăseşte, iată, cerul,
Briza fluviului se-abate-nfiorând plămânii;
Iar el cu ochii slăbiţi de gerul
Vârstei visează, cum fac de altfel toţi bătrânii;

Cu pipa între buze, în tăcerea mare,
Visează călătorind prin al timpului tunel
Pe nişte nave frumoase şi pierdute pe care
Astăzi nu le mai vede decât el.

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contraste

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

poezie celebră de Virgil Carianopol din Elegii şi elegii (1974)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legile Marinei Militare

Acum, iată, acestea-s Legile Marinei Militare,
Nescrise, multe şi folositoare;
Cel înţelept va ţine cont de ele
În toate voiajele lui pe mare;

*Nimic nu-i scapă distrugătorului,
Nici legii care vântură mereu pleava,
Pentru că forţa navei e Serviciul,
Iar puterea Serviciului, nava.

*Aveţi grijă ce spuneţi despre Comandanţii voştri,
Fie că vorbiţi cu glas tare sau în şoapte moi,
Ca nu cumva vreo pasăre să plimbe vorba,
Iar aceasta să se-ntoarcă, jungher, la voi.

Dacă munceşti de dimineaţa până seara
Şi pentru toată truda un reproş e stimulul,
Este-n regulă – ca tunul să fie smerit,
Orice armă trebuie să-şi domine reculul.

*De multe ori puterea unui întreg lanţ
Depinde de rezistenţa unei zale;
Cine ştie ziua în care vei fi şi tu testat?
Luptă să fii apt în ora încercării tale!

Când, obosită, nava revine-acasă
Cu rănile suferite-n lupte la vedere,
Bărbaţii o urcă pe doc o vreme, redându-i
Vechea vigoare şi pierduta-ncredere.

Aşa să faci şi tu când puterile-ţi slăbesc
Prin cele mai îndepărtate colţuri ale lumii,
Solicită o permisie,-ntru binele Serviciului,
Profită de te ţine lungimea plăpumii.

Nu miza că, oricum, vei primi o promovare,
Ci luptă-te s-o obţii cât poţi, ca un bărbat;
Deşi linia de-ochire pe ţintă-i temeinic pusă,
S-ar putea, totuşi, să fie vorba de un foc ratat.

Te poţi ţine pe urma delfinului, poţi spune
Pe unde colindă rândunicile de mare?
Cel fel de distracţii-l încântă pe Leviatan?
În care ocean e casa lui încăpătoare?

*Chiar şi-ascultând cuvintele Comandanţilor tăi
Şi-ordinele transmise de ele ţie şi-altora, mulţi,
Orice lege e neînsemnată pe lângă aceasta:
"Tu nu trebuie să critici, ci doar să execuţi!"

Spune înţeleptul, "Cum le-aş putea eu şti lor scopul?"
Atunci acţionează fără pentru ce sau cum;
Prostul stă minute bune să ceară explicaţii,
Iar şansa vieţii lui se pierde ca un fum.

Dacă ieşi învingător din jungla africană,
Nepomenit în Mass-media de-acasă,
Să nu-ţi pese; nimeni nu vede pistonul
Dar el împinge nava prin marea furtunoasă.

Unii mârâie? Este-n regulă: tu fii tăcut;
Şi-astfel acea misiune grea va fi executată;
Arma trimite glonţul în bătaia unui fir de păr
Şi ţipă, dar nimeni de ea nu se plânge niciodată.

Mârâie şi reuşita misiunii pare compromisă?
Nu-i bine, indiferent de rangul lor, vorbeşte cu curaj;
Arma neîncărcată bine, de-asemeni latră,
Dar gloanţele oarbe nu poate străpunge un blindaj.

Se ceartă vopseaua cu coşurile fiindcă scot fum?
Se plâng punţile de-al tunurilor trepidant argou?
Nu, ele ştiu: cu raşchete, cu perii şi cu boieli noi
Muşii le vor primeni, vor fi prietene din nou.

Iar voi, cei din birouri, Şefi de Departamente,
Mârâiţi, dar faceţi-o cu zâmbetul pe buze,
Altfel vă veţi sufoca şi mânia v-ar putea orbi,
Iar puterea navelor va suferi – şi-or să v-acuze.

Are nevoie nava de vopsea pentru camuflaj,
Iar şantierul pare-a o livra la sfântu-aşteaptă?
Bagă mâna-n buzunar şi cumpără ce trebuie;
Aşa fac cei care se ridică prin propria lor faptă!

*Crezi, într-un minut de supărare, că-i bine
La cei mai în vârstă decât tine să scoţi colţii?
Prosperă cei care dimineaţa ard toate
Scrisorile pe care le-au scris în timpul nopţii;

Da, sunt unii, uitaţi şi părăsiţi, de nimeni
Răsplătiţi pentru destinele lor amare,
Mai puţin poate "Acel" (pe-o bucată de hârtie),
Unde-un prost "a avut onoarea să declare..."

Dacă pe pasa de intrare traficul e infernal,
Fiecare-ncercând s-ajungă cât mai iute-n port,
Navele trebuie, pentru-a nu intra-n coliziune,
Să navigheze cu prudenţă,-ntr-un deplin acord;

*Când eşti pe punctul de-a primi o promovare
Şi-naltul scop spre care râvneşti e-aproape,
Fii atent la vorbele şi faptele-ţi, ca nu cumva
Să-i ofensezi pe-alţii, iar buba invidiei să crape.

Nu-i sănătos ca-nvingătorii să îşi facă griji,
Acceptă-ţi c-un zâmbet soarta zi de zi,
Aşa cum vine, iar când eşti în port la adăpost
Mulţi te vor invidia, dar nu te vor bârfi.

Nemarcate pe hărţi, multe stânci te înconjoară,
Ai grijă, studiază pericolele-ascunse în şenale,
Ca numele tău să n-ajungă pentru altul far,
Salvându-l de Judecata Curţii Marţiale.

Deşi-i chila navei protejată de Blindaj,
În borduri cicatricile-s toate la vedere;
E bine dacă, totuşi, Curtea te achită;
Dar mai bine-ai fi avut mai multă prevedere.

MORALA

Ca valul care urcă pe nara lanţului de-ancoră,
Spală coverta şi se pierde-n siajul navei, nebăgaţi
În seamă veţi rămâne şi veţi fi pierduţi şi voi –
Dacă se va-ntâmpla normele marinei să le ignoraţi.

Aveţi grijă de felul în care vorbiţi la bord,
Mesajul să fie solid şi limpede spus,
Din vorbirea ta, din vocabularul folosit,
Cuvântul "imposibil", musai, trebuie exclus.

Acum, iată, acestea-s Legile Marinei Militare,
Multe şi puternice, care la nevoie te ajută –
Dar carena şi punţile şi chila
Şi vârful de catarg al legii este: EXECUTĂ!

NB.
Poemul Legile Marinei, publicat prima oară pe 23 iulie1896 în ziarul Army and Navy Gazette şi destinat iniţial viitorilor ofiţeri de marină, a devenit unul dintre poemele clasice ale lumii navale.
În timpul Primului Război Mondial acesta a fost publicat însoţit de desenele locotenentului de marină Rowland Langmaid; analiza poemului şi desenele lui Langmaid pot fi văzute accesând Wikipedia (Ronald Hopwood )

Unii susţin că ultimele două strofe, adăugate ulterior, n-ar aparţine lui Hopwood.

*Strofele marcate cu asterisc înaintea primului vers sunt cel mai des citate de oamenii mării de limbă engleză.

poezie de Ronald A. Hopwood, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părăsesc pentru a doua oară uniforma regelui. Port din nou haine civile. N-am niciun venit. Locuiesc la un camarad care lucrează noaptea. Dimineaţa când se întoarce, îi las camera şi-mi petrec toată ziua la facultate. Este perioada examenelor. Una dintre disciplinele obligatorii este sociologia. Sunt foarte mirat că se face sociologie la Facultatea de filosofie...

Constantin Virgil Gheorghiu în Memorii (1990)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poporan (nemulţumit): Tinerii de azi sunt frumoşi, dar fără minte. Le lipseşte simţul răspunderii... Spiritul de sacrificiu le e complet străin! Habar n-au ce înseamnă un regim de austeritate! (Bagă toţi banii în buzunarul de la piept). Ei cred că bugetul naţional e bufet suedez... Ia fiecare cât vrea! Fiecăruia, după nevoi!... Fiecăruia după tupeu!.. (Pauză). Tinerii noştri au o însă o mare calitate! (Tare). Sunt tineri! (Se uită la ceas). Doamne, ce târziu s-a făcut! Şi încă nu mi-am învăţat discursul...

replică din piesa de teatru Partidul Naţional al lui Tata (Fantezie balcanică), scenariu de Valeriu Butulescu (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânărul Mihai, tare mândru, purta uniforma albastră, deocamdată fără accesoriile necesare şi însemnele echipajului. Membrii familiei Ristea porniră spre rachetodrom. Gardianul nu-i recunoscu şi-i opri, doar pentru câteva clipe, până când îl zări pe Mihai în uniforma albastră şi pricepu că era unul dintre tinerii acceptaţi de curând în echipajul navei "Pacifis". Cerându-şi scuze, le permise trecerea. Domnul şi doamna Ristea nu văzuseră până în acel moment nava albastră, de aceea o admirară câtva timp; era măreaţă! Mihai urcă treptele spre puntea principală, deşi părinţii lui nu se apropiaseră încă de corpul metalic al navei. Pe puntea principală a "Pacifis"-ului nu se afla la acea oră decât... Lucian. Îl recunoscu pe tânărul lui coleg, căruia nu-i mai uitase numele.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!