Singurătate mută...

În casa mea linişte-ai adâncă, ca un ocean,
Nimeni nu mai vorbeşte, nimeni nu mai cântă,
Veselia s-a dus, despletită, cu furia pictată pe chip,
Singurăţate-ai mută ca o stâncă,
Pe lângă gălăgia celor din jur neobosită.
Cei dragi s-au dus cu toţi deodată,
Parcă s-au înţeles la timp;
Unul s-a prăpădit, iar copiii au plecat după soartă.
Eu, am rămas în poartă, mută ca o netoată...
Vlăguită de puteri ca o moartă, căci soarta e soartă,
Iar crucea ei trebuie purtată ca un act de împlinit.
Singurătate, lacrimi ascunse sub pleope vopsite,
False amăgiri, încă bine purtate...
Din casa plină cum era odată,
Doar eu fac gălăgie nevinovată, când vasele le spăl
Sau scutur aşternuturi prăfuite de tăceri,
Iar minutele se zbat neobosite în timp,
Când ceasul le deşteaptă pornit,
Să ştiu şi eu pe lume sunt.
Singurătate, apă fiartă, peste trup obosit,
Te voi purta cu demnitate,
În amintirea celor plecaţi...
Şi a celor vii, care frumosul întreg poate l-au uitat,
Lăsându-mi scăldatul în băi de amintiri sfinţite de soartă,
Căci cine se plânge de singurătate nu crede în Dumnezeu,
Nu crede în nimic.

poezie de Valeria Mahok (30 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine se plânge de singurătate nu crede în Dumnezeu.

Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai deocheat, singurătate...

M-ai deocheat, singurătate nedorită,
Şi slalom printre necazurile vieţii am făcut,
Ca un schior olimpic pe un teren virgin,
Dar m-ai găsit călită, ca oţelul
Şi n-am îngenuncheat,
Ca cei ce fără vlagă i-ai lăsat.

M-ai deocheat, singurătate nedorită,
Şi drumul vieţii mele în casa ta umbrită s-a oprit,
Tăceri înlăcrimate şi vise poticnite,
Ca iedera pe garduri m-au înbrăţişat,
Dar nu pentru mult timp,
Căci amorţirea rece îndată mi-a pierit...
Şi spiritul meu nemulţumit
Spre şlefuire vie a gonit.

M-ai deocheat, singurătate nedorită,
Şi încredere în tine nicicând nu voi avea,
Viaţa printre oameni voi petrece,
Căci unii de la alţii avem ce învăţa,
Iar a ta provocare mutuală,
Cât voi trăi o voi sfida,
mereu o voi sfida.

poezie de Valeria Mahok (9 ianuarie 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa de pe deal

Toţi sunt risipiţi în lume, toţi s-au dus,
Casa e-închisă şi tăcută:
Nu mai e nimic de spus.

Prin peretele ruinat, distrus,
Un vânt rece şi neprietenos strănută:
Toţi sunt risipiţi în lume, toţi s-au dus.

Nu-i nimeni pe-aici, dispus sau indispus,
Să-ţi spună ceva cumplit sau de Doamne-ajută;
Nu mai e nimic de spus.

De ce-am mai rămâne noi, un biet surplus,
În ţinutul amar al florii de cucută?
Toţi sunt risipiţi în lume, toţi s-au dus.

Suspinele noastre nu se-aud şi parcă nu-s,
Iar pentru ei sunt o necunoscută:
Nu mai e nimic de spus.

E jale, ruină, toate-s la apus
În casa de pe deal, cândva plăcută –
Toţi sunt risipiţi în lume, toţi s-au dus:
Nu mai e nimic de spus.

poezie de Edwin Arlington Robinson,1869–1935, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, tristă singurătate...

O, tristă singurătate!
spin bătut de vântul soartei,
pe-o câmpie fără flori...
doar cu stoluri vii de ciori,
croncănind în van de toate,
parcă rândul nu-i şi-al lor,
să-şi piardă aripa dreaptă,
în decursul anilor.

O, tristă singurătate!
floare veşnic ocolită...
de apropiaţii tăi,
ce rezişti ca o cetate,
sfidând jungla celor răi,
doar călită în credinţă,
plăcută lui Dumnezeu.

O, tristă singurătate!
ai o lege a recompensei,
ce sfidează chinu-ţi greu,
mesaje vii cuibărite,
dar divin în sânul tău,
Ispite din tinereţe,
care m-au curtat mereu,
arta şi credinţa coaptă,
veşnicia în neam lumesc,
cheamă oamenii buni îndată,
şi mă strigă câteodată,
cu speranţă că trăiesc.

poezie de Valeria Mahok (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu mă poate cunoaşte

Nimeni nu mă poate cunoaşte
mai bine ca tine.

Ochii tăi în care dormim
Amândoi
Au făurit luminilor mele-omeneşti
O soartă mai bună decât nopţilor lunii.

Ochii tăi în care călătoresc
Au dat gesturilor făcute de drumuri
Un sens desprins de pământ.

În ochii tăi - cei ce ne-arată
Nesfârşita noastră singurătate
Nu mai sunt ce credeam că sunt.

Nimeni nu te poate cunoaşte
Mai bine ca mine.

poezie celebră de Paul Eluard din Din poezia de dragoste a lumii (1965), traducere de Maria Banuş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şedinţa de singurătate

traversăm tăceri nemăsurabile
încălţaţi în atâtea cuvinte goale
fără a avea vreo soartă precisă -
un punct diform de azi până mâine
se face linie orizontală
între pasul de ieri şi pasul de azi

ceasul rămâne fără memorie
e doar o zgârietură adâncă în conştiinţa peretelui
secundele ca o introspecţie
transformă gândul de piatră
în lacrimi

o undă cutremurându-se
sculptează în silueta imprecisă a sufletului
şedinţa de singurătate

oasele stau istovite în carne
aşteptând o ultimă strigare
a îngerului desăvârşit

urmează o lungă răcoare
în miezul pietrei zvârcolindu-se

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soartă!

Speranţe, idei sau vise,
Sunt de mult, de vremuri ninse.
Au rămas doar nişte gânduri...
Azi, am mulţi prieteni singuri.

Încă n-am pe faţă riduri,
Însă, sunt plină de gânduri...
Ce mai viaţă, ce mai soartă!
Singurătatea mă poartă.

Frumoasele mele vise,
De soartă mi-au fost ucise.
Acum am rămas pe gânduri,
Cu ochii pe-aceste rânduri...

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (15 martie 2001)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt uitat

Curând, curând, plecaţi cu toţii,
Cât mai curând, nimic pe-aici,
Vor comenta toţi idioţii,
Plini de angoase şi de frici.

C-am fost cumva, un oarecare,
Fără talent şi fără verb,
O stea obscură, căzătoare
Şi cu discursul prea acerb.

Doar un minor în poezia,
Ce-i azi o proză la extrem,
Eu v-am tratat de amnezia,
Celor ce n-au un recviem.

Mai am doar o singurătate
Şi o tăcere de răbdat,
Curând deplina libertate,
A celor cu cuvânt uitat.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ai vrut deodată să fii singură
în mijlocul singularităţii
chiar dacă în inima ta
nu mirosea nimic la plural
nici n-ai avut timp să observi
că privirea ţi-a rămas deschisă
spre nebunia mea cosmică
ai fugit desculţă
golită de toate adevărurile
doar să mai bem o cafea
înainte să se fluiere începutul apocalipsei
eşti singura femeie
care m-a iubit
din singurătate în singurătate
aşteptându-mă infinit
mă laşi azi
când toate cometele
s-au adunat în ochii tăi
să mă închid în tine
pentru totdeauna?

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Ani trecut-au mulţi de când
M-am înstrăinat de sat
Însă n-o să pot nicicând
Să mă rup de ce-am lăsat,

Şi în gând, ca un tablou,
Îmi revine satul drag...
Ce n-aş da să pot din nou
Trece-al casei noastre prag!

Casa însă-i dărâmată:
Nu mai sunt acum pridvorul
Şi nici tinda, prispa lată,
Nu mai este nici cuptorul.

Casa-i una cu pământul,
Of, nedreaptă vremuire!
Dar aşa a vrut Preasfântul:
Să rămână-o amintire.

Amintire sunt părinţii,
Crudă soartă, tristă, rea,
Au plecat, s-au dus cu sfinţii,
Dar i-aştept în casa mea.

Amintire sunt străbunii,
Pentru ei ard lumânări,
Căci s-au stins precum tăciunii
Dar sclipesc în depărtări.

Ei plutesc aşa ca fumul
Pe sub cerul azuriu,
Ei îmi luminează drumul
Şi mă-ndeamnă să mai scriu.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În spatele cortinei

Este totul atât de mut,
Deşi lumea mă surzeşte,
Gălăgia se loveşte-n scut,
Şi doar pustiul îmi vorbeşte.

Mii de umbre "mă găsesc"
Şi mult prea impropriu spus,
Deoarece mereu se rătăcesc,
Sau dispar când soarele-i apus.

Ca un actor în teatrul societăţii,
Îmi spun replicile învăţate de acasă,
Şi când cade cortina singurătăţii,
Se înghesuie la uşa toţi să iasă.

Şi rămân tot singur...
După aplauze reci de spectator,
Care pleacă atât de sigur,
Că el l-a înţeles pe autor.

Sunt auzit poate de sute,
Şi mulţi ochi încă mă privesc,
Din păcate vocile-s mute,
Nimeni nu răspunde când vorbesc.

Sunt de nimic prea plin,
Şi tot odată mult prea gol,
Am gustat cam mult pelin,
Şi gândurile au făcut un carambol.

Îmi mint zilnic oglinda,
Şi îi spun că pustiu-i dus,
Dar mi s-a spart de mult clepsidra,
Căci timpul vine dar eu nu-s.

Astăzi să zâmbesc nu vreau,
Şi o să mă întrebe ce s-a întâmplat,
Doar credeau că mă cunoşteau,
Când derapat sunt doar adevărat.

Mare o să le mai fie surpriza,
Căci vor crede că m-am schimbat,
Spre fericire eu n-am avut viza,
Mereu am fost aşa niciodată n-am plecat.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (9 noiembrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scumpei mele soţii care a devenit o stea

Zilele şi nopţile mele nu mai sunt timp
ci strigăt şi dangăt şi vuet,
de când ai plecat, de când n-am uitat
mişcările tale şi chipul de icoană.

bolnav de singurătate, am rămas aici
aşteptând să ne reîntâlnim, dragostea mea
nepieritoarea mea dragoste

nimeni şi nimic nu te poate înlocui
ai devenit o stea şi mă luminezi
atunci când şarpele întunericului
se aşează la picioarele mele

te rog să mai fii puţin răbdătoare
până voi veni lângă tine
dragostea mea nepământeană
lumina mea de stea.

poezie de Gheorghe Mihaiu din Scrisori de dragoste
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hieroglifa

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
in toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fatalitate

Soarta veşnic variază
Vibrează şi avansează
Dă tumbe ca o sfârlează
Pe trasee deviază
Pe la curbe derapează
De multe ori agasează
Uneori ne deranjează
Alteori accelerează
Nu odată ne fentează
Soartă de factură brează
Cu lumea asta jonglează
Mai apoi ne derutează
Când destinul sângerează
Pune tălpi şi faultează
Maică soartă soră soartă
Mai deschide-ne o poartă
O poartă sau o fereastră
Cu alura ta măiastră.

poezie de David Boia (17 decembrie 2015)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea trebuie să-i salveze pe oameni, să-i apere de toate relele lumii. Ea poate exista dincolo de bine şi de rău. Iubirea nu este dată decât celor care ştiu s-o primească, s-o păstreze, s-o trăiască şi s-o înalţe. Iubirea e apanajul celor aleşi de soartă.

citat din Constantin Parascan
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un câine

Părinţii mei s-au dus la Dumnezeu,
În Rai, să facă şi acolo pâine;
La casa lor, unde-am crescut şi eu
A mai rămas, de câţiva ani, un câine.

Eu nu ştiu cum percepe-un câine timpul,
Dar ştiu că-i dintr-o specie deşteaptă,
Că, dacă-i cald sau rece anotimpul,
El stă mereu acolo şi aşteaptă.

Când l-am mutat pe tata în neant,
Ca ultimul plecat din casa noastră,
El a urlat prelung înspre palant
Apoi şi-a dus privirea spre fereastră.

De-acolo tata îi vorbea pe-un ton
Duios, cu vorbe blânde de-alintare,
Apoi pornea,-ntr-o mână c-un baston
Şi-n mâna cealaltă cu mâncare.

El stă şi azi, un ghem lângă ceaun,
Căci mai aşteaptă semne că e bine
Şi, Doamne, cum se bucură, nebun,
Când dă cu ochii lui frumoşi de mine!

Căci ne mai ducem, eu şi fraţii mei,
Din când în când, la casa părintească,
Prea rar, ce-i drept, prea rar şi eu şi ei,
O fi de vină firea omenească...

El sare când mă vede şi, vă jur,
Mă ia în braţe cu iubire mută
Şi latră-apoi rotindu-se-mprejur
Şi vine iar şi iarăşi mă sărută.

El nu-i flâmând, căci ni-l hrănesc vecinii,
E singur doar şi ştie ce e dorul
Şi recunoaşte sunetul maşinii
Şi dă a înţelege cu căpşorul

Că vrea să stau acolo, să rămân
Şi vrea să vină tata înapoi,
Să aibă şi el iarăşi un stăpân,
Cât va mai fi-n putere şi apoi,

Când va muri, c-aşa e legea firii,
De-o groapă, undeva, să aibă parte
Şi-un semn de preţuire a iubirii
Ce dăinuie şi dincolo de moarte!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor ce scriu

Celor ce scriu mă închin, îmi sunt fraţi,
Multe oraşe sunt neasaltate,
Din turn rotiţi privirea-n zare,
O muncă fără glas, dar sufletul?
Mă închin celor care au suflet.
Celor ce cunosc frumuseţea, spaima, totul.
Nicio simţire nu-i prea departe.
Celor care îşi dezbracă pielea,
Celor ce descoperă o constelaţie,
Celor ce vor fi tulpini de trandafir,
Dar nu celor ce-şi mută ochii în spate.
"Suntem ca norii iuţi, lunecători"?
O, nu. Prin viaţă nu vom trece nerăniţi.
Iar uneori mai învăţăm ce-i moartea lupului.
"Din zori ni se şopti că pe-o corabie
Ne-om îmbarca doar tu şi eu", ce vis, ce amăgire.
Ai să laşi în urmă o operă de cinci volume,
O pagină spumoasă, un rând, o vorbă de duh,
nimic? Dar Nimicul este mare,
cine se poate pune cu Nimicul?
Între Nimic şi Dumnezeu
Este doar o diferenţă de nuanţă.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Râzi, şi lumea râde cu tine;
Plângi, şi nimeni cu tine nu plânge,
Pentru că bătrânul lut trebuie să-şi împrumute mirtul,
Dar necazul sieşi îşi ajunge.
Cântă - şi dealurile-ţi vor răspunde
Oftează, şi-oftatul se va pierde-n aer de-îndată,
Ecourile-înconjoară sunetele vesele
Şi se sting dacă-aud o voce-îngrijorată.

Bucură-te, şi mulţimi de oameni te vor căuta;
Boceşte, şi ei se vor îndepărta;
Primesc întreg amuzamentul pe care li-l oferi,
Dar nu primesc un strop din jalea ta.
Fii voios, şi vei avea prieteni mulţi;
Fii trist, şi-i vei pierde;
Nimeni nu-ţi va refuza paharul plin cu vinul ca o roză,
Dar rămas singur nimeni nu-ţi va doini de frunză verde.

Benchetuieşte, şi vei avea casa de oaspeţi plină,
Posteşte, şi lumea te va ocoli la drumul mare;
Fii de succes, împarte daruri şi vei trăi ani mulţi,
Dar nimeni nu-ţi va fi alături în ziua morţii tale.
Pentru-un lung tren regal, având vagoane multe,
Există loc pe-aleile plăcerii,
Dar, totuşi, unul câte unul, toţi ne vom fi scris cartea
Şi va trebui să trecem pe holurile-înguste-ale durerii.

poezie de Ella Wheeler Wilcox, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

mă reîntorc în tăcere
suflet încrustat într-un timp oarecare
chem dimineţile în zile senine
nimeni nu vine, nici nu avea cine, nici nu avea de ce
eram personajul obscur într-un joc inocent
timpul, pas rătăcit între ani
veghez lipsa
aici nimic nu se petrece
doar vremea mai trece
privesc îngândurat gânduri îngrămădite
pe un ciot, oglinzi sparte şi umbre deşirate
m-am aşezat demult în braţele tristeţii
mă prăbuşesc în imperceptibile tăceri
timpul a murit în tăcere
în poartă un dric mai aşteaptă
să poarte speranţa pe ultimul drum
ce viaţă, ce soartă
să bat străin din poartă în poartă
căutând a mea soartă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!