Doi pământeni

Noi nu ne-am ales
nici o stea -
după cum fac îndrăgostiţii!

Noi doar simţisem
că suntem
frunze.
Frunze de copac frumos,
mereu altul,
după traseul plimbărilor noastre.

De aceea, când se răcorea,
ne trezeam
că fiecare din noi salvează
(prinzând-o în palma lui
înainte de a cădea pe pământ )
exact frunza care foşneşte
cu glasul celuilalt.

Şi-atunci, în mijlocul relativităţilor,
ştim cert două lucruri:
că e toamnă
şi că
pentru pământeni dragostea nu locuieşte
doar în stele

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem doar actorii

noi suntem doar actorii
dând viaţă la păpuşi
dar nu ştim că pândeşte
un monstru după uşi

noi suntem două taberi
care-am făcut un pact
dar nu ştim că decorul
e doar un artefact

şi când răpuşi de vlagă
în sine ne-am surpat
ne prinde somnul dulce
pe fiecare pat

de-aceea mă întorc
să-ţi fac subit un semn
când sufletul adoarme
în trupul meu de lemn

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub fraze, sub frunze

"Frate, frazele-ajung, uite, frunzele-ajung
răsuflu sub ele ca vânatul în crâng!"

cuvintele noastre - alese grăbit
cu intenţii-pretenţii de infinit.
nu vrem unde suntem ci unde ne vrem
în viaţa pornită spre vale ca ghem.

vocali noi ne spargem, prin cioburi trăim,
uităm să-nţelegem deşi auzim;
doar trestii amare cu limbă de ceas
doar dune alungate-n pustiul din glas.

oraşul e-ntreg - doar claxoane şi-oţel
dar nimeni nu ştie să-asculte în el.
urcăm printre vorbe şi vorbe suntem;
din cuştile-sunet ne facem totem.

sub frunze de zgomot, mereu tot mai goi;
tentacule naştem din gurile sloi,
inflaţii de verbe cu măşti de surâs
ne mistuie iute dar nu-îndeajuns.

rămâne-n adânc cel ce e de-ajutor
acela din noi care nu-i vânător.
sub zeii fantomă pe care-i rostim
sub sunetul surlei, e-acel Elohim

rămâne-acel înger firav şi tot mut
de-a cărui suflare prea mult ne-am temut,
el, sâmbure tainic, tăcerea-izvor
absent la parada ce vrut-a onor.

când vine sfârşitul doar vorbele dor

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi toamnă

Pe partea ta de toamnă
zboară frunze călătoare,
ruginite de atâta fâşneală
se desprind de pe ram
murind clipă de clipă
tânjind după o primăvară născătoare...
Pe partea mea frunzele scriu
rapsodii bacoviene,
fiecare foiţa ruginită
se aşează melancolic
într-un cadru de desene.
Natură moartă îmbrăcată în mii de culori,
părţi percepute diferit
aceleaşi frunze ce cad
haotic....
şi doar o singură toamnă
ne spune prin frunze tremurânde....
că iată a venit!

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am

Ne-am mascat
Crezând că aşa va fi mai bine
Ne-am uitat
Şi vinovat nu-i nimeni.
Ne-am pierdut
Sperând că ne v-om întălni,
Ne-am avut
În fiecare zi.
Ne-am privit
Cu inimi reci, stricate
Ne-am vorbit
Că v-om veni, chiar dacă suntem departe.
Ne-am înţeles
Sperănd că aşa şi este
Ne-am ales,
Prieteni, doar cu feţe.
Ne-am înstrăinat
Şi vinovat ne e trecutul
Ne-am acuzat
Cu el, pierdutul.
Ne-am privit
Pe-o ultimă dată
Ne-am auzit,
De atunci, niciodată.
Ne-am regăsit
După durată
Ne-am mascat
Necunoscăndu-ne cunoscuţii, de odată.
Ne-am uitat
Doar trecători suntem acum,
Ne-am înstrăinat
Trecănd unul cu altul, pe un drum.

poezie de Bordian Cristin (iulie 2019)
Adăugat de Bordian Cristin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem doi visători

Suntem doi visători, iubito,
Care rătăcim printre stele,
Tu eşti ca o regină
Cum e luna printre ele.

Suntem, iubito, doi fulgi de nea,
Care cad din cer
Şi se topesc în palma ta,
Ca într-un vis efemer.

Suntem două frunze purtate de vânt,
Şi dragostea noastră
E un sfânt legămân,
Ca dintre cer şi pământ.

Suntem două flori ce înfloresc
Sub acelaşi soare,
Sunt un visător, iubito, eşti o visătoare
În lume asta atât de mică şi atât de mare.

poezie de Vladimir Potlog (12 decembrie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un măr

Era cu adevărat toamnă. Frunze, ploaie, vânt.
Era roşie ca un măr şi credea că e un strugure.
Îşi aştepta aripile cuminte ascultând...
Zidurile plouau şi ele cu firmituri de var
Vremea era clară. Frunze, ploaie, toamnă.
Ea avusese cândva o nebunie prinsă-n păr
O folosea ca pe-o licoare magică atunci când ochii i se închideau
Aprindea cu ea focul când îi era frig la picioare
Şi spera aşa în Frunze, vânt şi ploaie
Ca şi când timpul ar fi avut două capete.
Iubind din ce în ce mai puţin, înţelegea iubirea
Ca pe un atlas cu o Atlantidă moale şi cafenie.
Când se termina hârtia, mai lipea o palmă de pământ
Iar afară... numai Toamnă, ploaie, vânt.
Acolo, în ascunziş, credea că e o taină
În pieptul ei strâns de braţe, cu părul desfăcut
Spera-n ulei de liliac, în apă de fântână
Ştia aşa cum ştie o nebună.
Îi curgea doar vin în palmă
Frunze. Ploaie. Vânt. Şi... Toamnă.

poezie de Claudia Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă 2014

După o vară destul de fierbinte,
Iată că a sosit o toamnă cuminte.
Anotimp blând pe alocuri ploios,
În care culgem recolta, ce-i de folos.

O toamnă cu alegeri prezidenţiale,
Ce nu par a fi deloc senzaţionale.
Aceeaşi mizerie în politica românească,
Nimic corect, doar banul să crească.

Mă uit pe geam şi văd frunze pe pământ,
Copacii sunt dezbrăcaţi, de puternicul vânt.
Monotonia se aşterne în fiecare seară,
E toamnă, şi iarna cât de curând o să apară.

Anotimp romantic pentru cei îndrăgostiţi,
Căci doar prin iubire oamenii sunt sfinţiţi.
E timpul să ne luăm rămas bun de la natură,
O să vină frigul şi ne vom retrage la căldură.

poezie de Ovidiu Kerekes (9 noiembrie 2014)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-i înainte

Căutăm cu înfrigurare
într-o viteză uluitoare fericirile
nu ştim ce sunt, ştim... dă-i înainte
recompense pentru că suntem
mai ales
sau pentru că avem prezumţia iubirii
ca o bănuială vărsată în paradă
dispuşi la tratative
compromisuri, reciclând fobii
mârâim rugăciuni crâmpeie
nu ştim să iertăm, ştim doar
că se întâmplă...
să orbecăim prin viaţă – aşa de
«mini» că i se văd Morţii bucile
când căutăm cu înfrigurare...
n-o mai reciti, dă-i înainte
vezi tu... care!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem lumină din lumină

Motto:
"Suntem făptura lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, suntem copii Lui care greşim pentru că haina pământească a sufletului nostru etern, e prea greoaie şi nevrednica de cer, dar cu avânturile noastre spre frumos şi adevăr, suntem lumină din Lumină."
V. Pîrvan

Suntem lumină din Lumină
Copiii Domnului ne ştim
Cu haina de pământ, de tină
Ca şi copii noi mai greşim

Cu chipul Lui, faţă creştină
Din lut un înger noi zidim
Suntem lumină din Lumină
Copii Domnului ne ştim

În viaţa ce-o avem puţină
Nevrednici pentru cer ne ştim
Având însă la fel tulpină
Venim la El şi ne smerim
Suntem lumină din Lumină

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna sufletului meu

E toamnă din nou,
Nu doar pictată într-un tablou,
Se aştern frunze peste sufletul meu,
Adie un vânt uşor.

E septembrie, luni.
Din verde crud, sufletu-mi usuci
în tonuri de galben şi portocaliu,
Pierd din culoare,
precum şi cele mai puternice frunze,
cad într-un târziu.

Toamnă e şi acum, era şi atunci,
Nostalgie în buchet, îmi aduci
Un anotimp sau o stare,
Căderi de frunze, un metronom în bătaie.
Timpul se comprimă,
Noaptea stinge mai repede ziua
şi deprimă.

Am stări în contrast,
Dar nimic nu-i permanent,
Cum, nici pentru frunza de pe ram,
Firul vieţii nu-i etern.

Aşa că toamnă, cât vei sta,
Lasă-mă să mă îmbrac cu haina ta,
Să gust din rodul tău,
Să simt ploaia, cum îmi inundă trupul,
Aşa cum faci tu, cu gândul meu,
Să fiu decor, să fiu parfum
Într-o poză de album.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Octombrie

Frunze îngălbenite zac,
atârnate-n într-un copac.
Au îngălbenit de tot,
Sperând la un antidot.

Frunze îngălbenite zac,
resemnate sub copac,
tremurând de frig şi vânt...
nu mai spun nici un cuvânt.

Frunze vechi abandonate,
uneori sunt simple şoapte,
zac sub pas de trecător,
şi foşnesc, se frâng şi dor.

Frunze ce-au văzut prea multe,
zac acum grămezi pierdute,
Sub copacii veştejiƫi,
se sărută... doi iubiƫi.

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza din palma

Pumnul ce bătuse neîncetat în uşă
se desfăcuse brusc...
Posesorul lui îşi amintise
că traiectoria destinului său
ar putea să se deformeze
sau chiar să se desprindă de palmă...
Şi atunci ce folos că uşa se va deschide?
Privise în palmă şi-i păruse
că vede nervurile unei frunze...
Două erau mai pronunţate.
Începeau departe una de alta
Una era aproape dreaptă,
iar cealaltă îşi înclina curbura spre ea
ca într-un punct să o tangenteze
şi să o încolăcească ca o liană infinită.
Pentru o clipă gîndi
că una din aceste două traiectorii
nu-i aparţine...
O fi uitat-o cel de după uşă.
În palma sa avea două destine...
Înţelese că trebuie să o facă
din nou pumn şi să bată în uşă.

poezie de Otilia Biriuc
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copaci [Trees]

Nu cred că voi vedea în veac
Poem frumos ca un copac.

Copac ce suge înţelept
Din pământescul dulce piept;

Copac spre Dumnezeu privind,
Cu ramurile proslăvind;

Copac purtând vara uşor,
Prin frunze, cuiburi de prihor;

Pe care cade şi zăpadă
Şi picături de ploi grămadă.

Poemele de proşti se fac,
Doar Dumnezeu face-un copac.

poezie de Joyce Kilmer, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie, timpul melancoliei...

Noiembrie eşti luna parfumată de nuci şi castane
care acum îşi scriu dorinţele de la sfârşitul ciclului,
este luna culorilor de tot felul,
înţelegând covorul de frunze uscate.
Aş vrea să rămâi înainte de începutul altei ere,
când ramura se dezbracă complet,
iar bradul cu miros plăcut rămâne neschimbat
şi aşteaptă decoraţiunile de Craciun,
care vin ca o lecţie de speranţă ce încarcă inima.
Se pregăteşte să ne părăsească melancolia frunzelor
şi vine entuziasmul şi magia lucrurilor pe care le aştepţi cu nerăbdare.
Noiembrie este timpul melancoliei şi-a plimbărilor în natură,
dar timpul ne duce în decembrie care aleargă prea repede.
E ca şi cum ar fi adevarata toamnă a sufletului,
sezonul în care te curăţi pe tine,
în timp ce cade frunza şi zboară
şi binele deja se pregăteşte să crească,
iar copacii te vor învăţa lucruri
pe care nici un maestru nu ţi le va spune.

poezie de Eugenia Calancea (13 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emoţii

O durere surdă,
Zgomot de aripi frânte...
Asta ne-am fost pentru o vreme

Tu si eu,
Noi doi,
Două petale de care floarea s-a descotorosit,
Doua frunze pe care vântul le-a răpit,
Două lacrimi pe obrazul unui om care a suferit.

Suntem noi doi,
Atât de apropiaţi si totuşi atât de departe,
Suntem noi,
Răsăritul şi Apusul
Soarele şi Luna,
Iunie şi Decembrie,
Suntem două elemente străine una de cealaltă
Care prin inegalitatea lor nu se vor putea uni niciodată.
Poate ca din aceasta cauza am trecut unul pe lângă altul atât de indiferenţi

poezie de Alessandra Spătariu
Adăugat de Alessandra Spătariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amprentele noastre

O inimă plânge în cuvinte,
o amară constatare sau un dulce avertisment
ameţitor ca şi un lucru amânat de teama riscului
de a te risipi, din prea multă plăcere.
Ai grijă de visele tale
şi nu uita de frumuseţea nopţii!

Pe unde treci îţi laşi amprenta,
un timp trăit împreună, perle sub valuri,
un semn, nufărul deschis în palme,
un talisman ascuns în suflet,
o hoya albă care-mi vorbeşte în locul tău,
roua de pe flori înşirată pe lanţul de la gât
şi dulcele emoţiei rodiului înflorit.
O lume de poveste risipită în ochi cu mare dăruire!
Ce mult contează să rămâi cu un semn,
vibraţia dispare abia atunci când se vindecă
locul marcat de emoţie!

Chiar dacă nu eşti aici, poţi schimba ceva în bine,
cu siguranţă vei purta şi un nume,
ca un copac în anotimp de toamnă,
multe frunze, multe crengi,
fără un nume,
fără o destinaţie, fără cuvinte,
doar trunchiul rămâne bine înfipt în pământ.
Îi dai un nume trunchiului şi-aştepţi iar primavara...
Chiar dacă peste toate vine toamna,
vântul va scoate la lumină urmele noastre!

Doar trecerea timpului şi noi,
noi fără vârstă, sărutul cerului şi-al pământului...
Dragostea mea pentru tine nu se va stinge,
înconjurată de-această strălucitoare lumină.
Dacă întinzi mâna mă vei atinge,
după lumina ta te voi găsi!
Rezonezi în mine, în sufletul meu,
în paşii mei, în trecut, prezent şi viitor!
Sunt aici, îţi ating sufletul,
îţi sărut inima înainte de a ma topi toată în tine,
mii de voaluri se desprind,
unul câte unul, în timp ce totul se ridică.

Există şase râuri care separă
tărâmul lui Hades de lumea viilor,
dacă ne trezim, suntem vii,
dacă ne căutăm, mereu, suntem vii,
iar când ne pierdem tot vii suntem,
firul care ne leagă este subţire,
visul care ne uneşte este străveziu.
Există frânturi de vis
şi existăm noi, cei care încercăm
să unim piesele de puzzle,
există o singură lacrimă şi aceea este
Hinc illae lacrimae...

Nu ştii cât sânge, câte lacrimi, cât pustiu
şi câtă suferinţă însoţesc o călătorie.
Să urci sau să cobori după ce ai urcat,
este, oare, aspra enigmă a vieţii?

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traiectoriile

traiectoriile libere
sunt firul magnetic
către o destinaţie ce defineşte
natura lucrurilor care atrag
dar şi a celor atrase
.
astfel, ferestrele aparţin clădirilor
iar noi le punem negreşit
pe pereţi
ceştile de cafea aparţin mesei
şi iată, mâinile noastre le duc
spre masă
paşii noştri aparţin drumului
şi de aceea îi aşezăm
pe un drum
sufletele noastre aparţin luminii
şi călătoresc până ajung
din nou la ea
.
traiectoriile
nu înseamnă durere
nici măcar când le numim
căderi
.
de pildă - în dimineaţa aceea
când am devenit ploaie
nu m-a durut căderea
din cer
ci sunetul strident
al picăturilor mele pe uşa ta
de tinichea
.
în mod cert
va trebui să mă cercetez mai bine

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

firul de nisip -
la mijlocul clepsidrei
doar timpul prezent

haiku de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iaca-i toamnă

Tu nu vezi că număr din doi în doi un singur
Dumnezeu? Te salut iubită toamnă!
Bărcile se căsătoresc pe lacul secat.
Copacii la nudişti au plecat!
Tu nu vezi cum număr frunze
eu
nimic înspre nimic
cum învaţă foişorul să stea liber
venetic...
peste paşi mergând trăire?
Te salut iubită toamnă!
Chiar de-n doi în doi te număr
tu tot singură te vrei
doar o frunză numărată
ce foşneşte pe alei
Dumnezeu uscând pe umăr
printre umbre ce-au căzut
număr frunzele şi iată
toamnă...
pot să te salut!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!