Spleenuri (4)

De morb de nostalgie de terestru cad
Mă tot crucesc c-am fost în acest iad!
Boem plutind pe vinul de rubin,
Lăsat de unul singur prin vâltoare,
M-am afundat în cel mai negru spleen
Şi în iubirea voluptoasă care doare.

Indiferenţă. Nici gând de escapadă
Cum să doreşti la infinituri plus?
Aştept zadarnic hlamidele să cadă
Peste poeme. Nimic nu-i mai presus.

Se odihneşte, alb de inocenţă, Cerul,
O lene sepulcrală domneşte-aici în Rai,
Şi veşnicia-i garantată. Ştiu Misterul
Nu circulă prin galaxii nici un tramvai.

parodie de Constantin Ardeleanu, după Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce te doare?

- Ce te doare?
- Nu ştiu... aştept un cititor
de poeme, să-mi spună ce mă doare!!
Aştept pe unul care mi-a fost o vreme
medic specialist în chirurgie cardio-vasculară,
mi-a fost iubit şi avocat,
mi-a fost judecător şi martor,
mi-a fost iubirea cu bisturiul rece
ce mi-a tăiat cordul în două,
şi-apoi şi-a luat un bilet de a pleca în vacanţă
să se relaxeze, după o aşa intervenţie chirurgicală.
- Şi-acum cum te simţi?
- Nu ştiu... aştept să se întoarcă chirurgul din vacanţă!
Simt că mă apasă ceva,
mă doare o bucată de carne
în partea stângă, sub prima coastă
acoperită de sânul sărutat de el
intr-o vreme.... când nu era licenţiat în operaţii
pe cord.
- Ce te doare, ce-ţi lipseşte, poate te pot ajuta!?
- Mulţumesc... dar mă doare inima, de lipsit nu se discută,
o am în piept, şi bate, în rest toate sunt la locul lor.
- Atunci ce pot să fac pentru tine?
- Caută pe acest cititor de poeme
caută pe acest doctor ce mi-a furat iubirea din inimă
şi a plecat cu ea,
lăsându-mă în comă, în incertitudine, în sentimentul de vinovăţie
că am crescut în adâncul inimii, o iubire aşa de mare,
pentru un pumn de ţărână,
pentru un suflet plin de tină,
pentru un om ce şi-a luat dreptul să-mi fure,
tot ce aveam mai bun... tot ce-mi ţinea Sinele liniştit
şi fericit, în pacea Dumnezeului meu.
- Şi acum ce ai de gând să faci?
- Nu ştiu... aştept un cititor divin
să-mi citească poemul
să-mi citească gândul din inima mea
şi poate... mă binecuvântează in timp
cu răbdare... şi cu toată iubirea ce mi-a fost furată
de acel chirurg... stângaci.

poezie de Adelina Cojocaru (21 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi totuşi cred că m-am născut cu mine

nici nu mai ştiu
de când mă ştiu
sau poate
m-am născut
cu mine,
era tot noapte
vara'ntr-un târziu,
când bolta-şi poartă
stele la chipiu

nici nu mai ştiu
de port un nume
sau de sunt
zodie'n pronume,
mi-au pus în apa
de botez poeme,
să mă tot tulbur
prin trileme

nici nu mai ştiu:
am fost la şcoală?
sau ploaia clipei
m-a'nvăţat cuvinte?
vedeam sub pleoape
umeda escală
când poezia'n ochii
croia, veşminte

nici nu mai ştiu,
sunt eu? îmbătrânesc?
sau ridurile'n anii scurşi
le tot doinesc
povara trupului
prin vlagă o sleiesc
şi de la capăt
punctu-l pun
pe: te iubesc

poate că m-au lăsat
ca să mă nasc
s-ajung în pomul
vieţii mele vreasc
din câte oase
carne-aş vrea să-ţi fiu
c-am două mâini
şi sângele cu care scriu

privesc la rânduri
descifrând Lumina
sărut Iubirea
ce-a-nflorit retina
între poeme
irişii-i frământ
mă simt regină
chiar de-s om de rând

şi totuşi cred că
m-am născut cu mine
fiindc-altcuiva
i-ar fi prea greu
să-şi ţină mintea
trează'ntre ruine
şi sufletul în mâini,
de Dumnezeu

simt dor de viaţă
de-adieri de vânt
simt ploaia
şi natura'ntr-un Cuvânt
şi chiar de nu mai ştiu
de când mă ştiu
e-atât de bine...
că mi-e dat să-mi fiu!

şi totuşi cred
că m-am născut
cu mine

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bruma

nici singur nu mai ştiu
de nu mă mai doare
nici sufletul pustiu
nici eu-l care moare

din pietre vine rece,
o apă de izvoare
şi peste mine trece
şi tot nu mă mai doare

lin turlele bisericii
se oglindesc în soare
nimic din gânduri sferice
nimic nu mă mai doare

un sloi de brumă tristă
căzută-n fapt de seară
insistă şi insistă
că toate-or să mă doară...

poezie de Iurie Osoianu (24 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie

peste fiecare clipă petrecută
într-o lume ce-o credeam iubire
s-a lăsat o nostalgie aşternută
peste colţ de suflet şi de fire

... nostalgie, nostalgie, nostalgie
Înrămată în formele tăcerii
nu -mi mai lua din clipele uitării
vamă în favoarea veşniciei...

nostalgie, nostalgie, nostalgie
sentiment al naibii de himeric
cu sclipiri de negru cu isteric
pe albastrul pur al nebuniei...

nostalgie, nostalgie, nostalgie
soră dreaptă cu melancolia
lacrimă curgând pe isteria
unei stânci de albă gelozie

nostalgie, nostalgie, nostalgie...

poezie de Iurie Osoianu (4 iunie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n braţele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig şi nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Şi peste cortul nostru din zăvoi,
Atâţia greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb şi-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai ştiu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, şi nici cum am dormit.

Ce ştiu cu siguranţă, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Şi îţi aştept sosirea cu nesaţ
În nopţile când îmi adormi pe braţ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur ai fost şi singur vei rămâne. Pe veci. Prin simţurile tale ţâşnind neînţelesul, nu circulă veselia materiei şi nici ţărmuririle dulci ale sănătăţii. Dragostea ţi-a fost scrisă în negru pe tablele ursitei: cu nicio muritoare să nu uiţi nesfârşitul.

Emil Cioran în Îndreptar pătimaş (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exit...

M-am sculat, mort, într-o zi...
Nu era nimeni, nici tu, nici copii,
Nici tunel de lumini nu a fost;
Este-un negru teribil, compost.

Nu mai simt, nu exist, nu respir,
Nările nu-mi miros elixir,
Inima, îmi stă, nu mai bate...
Nu mai am, nicio zi, nici etate.

Sunt inert, obosit d-energie,
Niciun rai nu-i, nimic, feerie...
Stau întins, sunt sleit, sunt absent;
Sunt plecat, vindecat, impotent.

Şi m-apasă imensul de negru,
Lacrimi n-am, nu mai sunt un integru...
Gând nu e, neuronii sunt stinşi;
Mi-am lăsat şi duşmani, sunt învinşi.

Lumea nici nu mai este- se pare...
De m-am dus, pentru mine, ea moare.
Sunt convins că materia-i moartă;
Nu mai vin ca să bat, la vreo poartă.

N-am probleme de mâine, în esenţă,
Mă dezic de orice, d-existenţă...
Sunt salvat în neant, în memorii;
Vă deplâng, ce-aţi rămas... Muritorii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu n-ai nimic

Tu n-ai nimic în lume,
nimic din tot ce-i rău,
nici bogăţii, nici nume,
nici desfătări, nici glume,
dar ceru-ntreg e-al tău.
Tu n-ai nimic în viaţă,
nimic pe-acest pământ,
nici vinul ce răsfaţă,
nici haina cea măreaţă,
dar tot ce ai e sfânt!

Tu n-ai nimic ce leagă,
ca cei ce totul vor.
A lor e clipa dragă,
a lor e lumea-ntreagă,
dar cerul nu-i al lor.

Tu n-ai nimic sub soare
şi toţi te râd mereu.
A lor e-a vieţii floare
şi cupa-mbietoare.
Al lor e tot ce moare.
Al tău e Dumnezeu.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu-i doar floare

Iubirea nu-i doar floare de muşcată
Pe care-o pui la geam ca să se vadă,
Să ştie lumea cât de mândru eşti
Că ai ajuns şi tu ca să iubeşti.
Iubirea nu-i coroană, nici blazon,
Şi nici măcar un lucru de bonton,
Iubirea nu-i trofeul că iubeşti
Şi nici un film pe care-l tot priveşti,
Şi nu-i nici marfă generos dosită,
Ce duce omul sigur în ispită.
Dar, uneori, iubirea-i un secret,
Pe care-nveţi să îl trăieşti discret
Când este pasiune şi ocară,
Ce-ţi face viaţa aspră şi amară,
O iei aşa cum e şi cum ţi-apare,
Ca floarea care creşte prin ponoare.
Iubirea nu-i un antidot la ură,
Nici adorarea celui ce te fură,
De-ar fi aşa, am tot fura cu toţii
Şi-am pune-n poarta vieţii noastre hoţii.
Iubirea nu-i nici floare altruistă,
Pe care o ţii la altul în batistă,
Ca fericirea lui să fie soare,
Iar viaţa ta coşmarul care doare.
Iubirea nu-i nimic şi-i tot ce este,
Un mod de-a fi, o magică poveste,
Este-un copac ce creşte din pământ
Chiar dacă frunza lui se risipeşte-n vânt...
Dar asta o-înţelegi foarte târziu
Când viaţa ta a devenit pustiu,
Pustiu de gând, de şanse şi de lume,
Pe care-l iei ca drog de-nţelepciune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiu

Ca un pilot de curse sfidam sub mine norii:
I-am spart fără de milă trecând deasupra lor.
Am fost sus, la-nălţime, precum prin nori cocorii,
Dar când văzui că-s singur, decis-am să cobor...

Din înălţimi celeste, plonjai în scufundare.
M-am afundat în goluri cu negre adâncimi...
Acolo-am fost tot singur şi bezna tot mai mare;
De-aceea, din extreme, ieşii între mulţimi.

Aici, la suprafaţă, pe scoarţa pământească,
La mijloc, între oameni, nu ştiu ce-i de făcut,
Căci văd cum jalnic piere chiar firea omenească
Şi-o molimă de ură pe glob a apărut!

Ca să-mi salvez o parte din ce-a fost bun în mine,
M-am refugiat prin codri, pe lângă răuri, mări,
Şi peste tot am prieteni: păsări, furnici, albine,
Mulţimi de patrupede - oriunde-n patru zări...

Mi-s dragi şi mă respectă, căci toate-au legi perfecte.
Le ştiu secretul vieţii şi le respect la fel.
Nu am găsit la ele nici vicii, nici defecte;
Multe-nvăţam alături şi-s mândru de-al meu zel.

Stând printre flori, prin iarbă, prin peşteri primitoare,
Nu-i zi să n-am privelişti spectaculoase-ades:
Măreţe răsărituri ori asfinţiri de soare,
Încât mă-mbăt de-un farmec de alţii ne-nţeles.

Când vreau, caut izvoare şi dorm chiar lângă ele,
Vrăjit, le-ascut şoptirea deplin melodioasă,
Care-nsoţesc sub lună triluri de filomele -
Şi, totuşi, chiar şi-acolo, eu mă visez... Acasă!

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu am iubit...

eu am iubit,
fiind iubit
cum n-a mai fost nicicând
nici nimeni pân' la mine...
şi infinit de pământesc
şi copleşit
de nopţi cu stele căzător de filistine...

eu am iubit,
cum n-am crezut c-am să mai pot
să mai iubesc
la fel fiind iubit de tine...
o lume-ntreagă insista că-i un complot
iubirea noastră
izbitor de clandestină...

eu am iubit,
şi-acuma pot muri
ştiind c-am fost iubit
şi-ncă mai sunt
de tine
ci voi să ştii că despre noi
prin lume circulă un mit
despre iubirea noastră
jignitor de androgină....

poezie de Iurie Osoianu (14 iunie 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zadarnic

Cercul ochilor în jurul tău se prinde,
Tu eşti la judecată fără avocat,
Şi-i greu de explicat chiar tot ce s-a-ntamplat,
Şi-i greu de înţeles cum ea te poate vinde,
Şi ultima speranţă din suflet se desprinde,
Tu nu mai ai a spune nici două, trei cuvinte,
Şi realizezi cu ură că singur ai luptat,
Şi nu-i aşa frumos cum ţi-ai imaginat,
Un gând lăsat în urmă, privirea înainte,
Şi-aceleaşi amintiri se răscolesc în minte,
Şi spune unde-i rostul în lupta ce-ai purtat?
Căci în final din toate nimic n-ai câştigat,
Zadarnic ai iubit, zadarnic ai sperat...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul

Sărutul durerii, sărutul sec şi rece
nu mă părăseşte, ci mă strânge în
menghina buzelor ce nu mă ating,
ci mă strivesc fără milă.
Sărut aerul, cerul şi stelele,
Soarele, infinitul şi pe Dumnezeu,
sărut pe scumpa mea fiică, Liana,
ce mă cuprinde cu căldura ei iubitoare!
Moartea nici nu o aprob şi nici nu o doresc!
Răceala ei mă doare, mă chinuie,
deşi cunosc destinul ei negru.
Sărutul pe care îl aştept nu apare,
mă doare sărutul ce îl aştept şi nu vine,
prăpastia sărutului nu-mi place
şi totuşi aştept sărutul dragei mele fiice, Liana.
Aştept pe-o margine de val,
aştept sărutul aerului să mă dezbrace
să mă ridice în zări la fiica-mi preaiubită,
să o sărut pe frunte şi să o aud
spunându-mi "Sunt fericită!"

poezie de Constantina Gina Dumitrescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respiraţii în alb - negru...

Eu şi Moartea stăm îmbrăţişaţi
şi nu oriunde
ci în lacrima lui Dumnezeu
gata gata să cadă
nu-i bai zic
e un înger cu
mâinile întinse
acolo jos
-ambasadorul lui Dumnezeu-
pregătit să-mi mai lase câţiva ani

dar ce mai contează
unul în minus sau
unul în plus...
oricum nu voi fi eu
primul şi nici ultimul
şi mai ştiu că
nu sunt cel care
are privilegiul să aleagă...

poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept

Aştept mereu şi nu ştiu ce aştept.
Aştept o fată să-mi vie la piept.
Aştept un blestem, ori un cântec aştept,
Şi nu ştiu ce aştept.

Cu ochi aprinşi aştept. Şi tot nu vine.
Nu vine nici rău, nu vine nici bine.
Mor toate morţile în mine.
Şi renasc toate vieţile.
Şi tot nu vine.

Aştept, aştept. Şi nu ştiu ce aştept.
Aştept, lumină ori noapte?
Aştept, viaţă ori moarte?
Aştept, aştept. Şi de departe
Mă cheamă ale beznei şoapte...

poezie clasică de Emil Isac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decontul final

Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,
Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.

Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,
C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,
Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,
Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,
Şi eu încă sunt viu,
Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns
Pentru-o oră de plâns.

Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,
Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,
Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,
Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.

Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,
Fără pic de păcat.
Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând
Şi spitalul din gând.

Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,
Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,
Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii
Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.

Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,
Te aştept sus în cer,
Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,
Să mă ierţi ca pe-un mort.

Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,
C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,
Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,
Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.

Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,
Să-ţi dau anii-napoi,
Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,
Eu să mor, să fim chit

cântec interpretat de Cristian Buica, muzica de Cristian Buica, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de Cristian Buica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele sumbre

nu-i nimic, nu-mi răspunzi
mi-este bine şi aşa
două tăceri
ca două tăişuri
infinite

nu-i nimic mi-e bine oricum
şi ţie îţi este
poate aceeaşi nostalgie ucisă
în surdină

se mai aud şi acum
ecouri de gând
de la tine spre mine
nemărginite pe aripi
ca de la nord la sud
păsări fără ţintă
căzând odată cu ploaia
peste morminte de fluturi
peste noi în neştire
ori poate-s doar frunzele sumbre
târziu în noiembrie
nici nu mai ştiu

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Singurătate, singurătate
Eşti cea mai mare greutate
Pe care Omul, de când există, o are!

Dacă singurătatea ar fi fost firească
Dumnezeu n-ar fi creat-o pe Eva
Şi l-ar fi lăsat singur pe Adam
Sa se plictisească colo-n Rai

Dacă singurătatea ar fi fost firească
N-ar fi existat nici Omenirea
Nici Iubirea, Fericirea
Frumuseţea, Bucuria
Nici dorinţa, nici voinţa
Nici Credinţă, nici Speranţa
N-ar fi existat nici Viaţa!

Singuratatea nu-i fireasca!
Uneori e ca o pedeapsa
În care Omul sa se regăsească
Apoi singurătatea s-o părăsească

Printre oameni sa trăiască
O pereche sa-si găsească
Domnului sa-i mulţumească
Pentru ca Singuratatea niciodată
Nu-i fireasca!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nobilul Viciu

Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt într-una biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.

Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capră neagră
Din care am facut răsfăţ şi templu.

Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viaţa lumii e flămândă.

Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Şi n-am avut în rest nici un capriciu
Deşertăciune din deşertăciune
Femeia este singurul meu viciu.

Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu împerator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.

Şi am arat cu ea mereu pământul,
Şi-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

E-adevărat că am iubit pe una,
E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna
E-adevărat c-a fost Euridice.

E-adevărat că-n geamul meu caisii
N-aveau puterea nici un an să steie
Ca într-un joc de-absurde artificii
Şi creanga lor îmi mirosea femeie.

Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia şi-a rămas femeia,
Puterea mea şi singurul meu viciu.

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.

Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
Dar lance cand a fost, cu ochi albaştri,
Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.

De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În faţa ta, condiţie umană,
Femeia este singurul meu viciu.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!