Refugiu

Ca un pilot de curse sfidam sub mine norii:
I-am spart fără de milă trecând deasupra lor.
Am fost sus, la-nălţime, precum prin nori cocorii,
Dar când văzui că-s singur, decis-am să cobor...

Din înălţimi celeste, plonjai în scufundare.
M-am afundat în goluri cu negre adâncimi...
Acolo-am fost tot singur şi bezna tot mai mare;
De-aceea, din extreme, ieşii între mulţimi.

Aici, la suprafaţă, pe scoarţa pământească,
La mijloc, între oameni, nu ştiu ce-i de făcut,
Căci văd cum jalnic piere chiar firea omenească
Şi-o molimă de ură pe glob a apărut!

Ca să-mi salvez o parte din ce-a fost bun în mine,
M-am refugiat prin codri, pe lângă răuri, mări,
Şi peste tot am prieteni: păsări, furnici, albine,
Mulţimi de patrupede - oriunde-n patru zări...

Mi-s dragi şi mă respectă, căci toate-au legi perfecte.
Le ştiu secretul vieţii şi le respect la fel.
Nu am găsit la ele nici vicii, nici defecte;
Multe-nvăţam alături şi-s mândru de-al meu zel.

Stând printre flori, prin iarbă, prin peşteri primitoare,
Nu-i zi să n-am privelişti spectaculoase-ades:
Măreţe răsărituri ori asfinţiri de soare,
Încât mă-mbăt de-un farmec de alţii ne-nţeles.

Când vreau, caut izvoare şi dorm chiar lângă ele,
Vrăjit, le-ascut şoptirea deplin melodioasă,
Care-nsoţesc sub lună triluri de filomele -
Şi, totuşi, chiar şi-acolo, eu mă visez... Acasă!

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!