Fântâna lui Panait

Între sat şi cimitir
a fost o fântână
fântâna lui Panait
săpată de acest om
pe care nimeni nu l-a văzut niciodată
nimeni nu-şi aminteşte cine a fost
se ştie doar că a săpat
o fântână
să îşi spele păcatul
sugrumat de durere
că şi-a omorât fratele

a săpat fântâna
la marginea drumului
şi pentru vii
şi pentru morţi
ca dar de împăcare
răcorind trupurile oamenilor
însetaţi de oboseală
şi lăsau închinăciuni
pe buza fântânii
în numele lui

morţii veneau numai noaptea
şi beau apă
însetaţi de uitare
sub povara lutului

acum fântâna nu mai este
în locul ei a crescut o salcie
ce-şi apleacă ramurile
spre pământ
cu lacrimi pe frunze

poezie de Ion Şerban Drincea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe vorbită în şoapte

am săpat o fântână
la o răscruce de drumuri în satul natal
sat pierdut undeva la marginea câmpiei
şi apa s-a nimerit să fie bună
îi ziceau fântâna lu' Petre al lui Nicuţă
o ştiau toţi trecătorii
nu ştiu de ce dar de fiecare dată când beam apă
vedeam în grajdul scund din chirpici
trei zei legaţi cu lanţuri
şi ieslea le era plină cu flori şi măceşe
ori cu frunze uscate de nuc
mirosea frumos în poiată
a transpiraţie de zeu şi a iarbă crudă

la fântâna săpată de mine
veneau mulţi orăşeni şi luau apă în peturi
alţii şi-au întins corturi în jurul fântânii
cei mai îndrăzneţi săreau gardul în grădină
şi îşi întindeau acolo cortul
sub nucul bătrân sădit de bunicul

în fiecare dimineaţă pe nemâncate
beam împreună câte o cană cu apă
spuneam Tatăl nostru cu ochii înfipţi în pământ
apoi ridicam privirea la cer
să ştiam dacă va ploua curând sau dacă va ninge
şi toţi orăşenii care au înnoptat la fântână
se aşezau în faţa grajdului în cerc
dezlegam zeii din lanţuri şi ei se bucurau
îşi făceau culcuş în minţile noastre şi se jucau
cu cele mai murdare dorinţe
îngropate de fiecare cât mai adânc
şi tresăream de plăcere gemeam pe furiş

când se făcea ora zece legam zeii de iesle
apoi adunam câteva braţe de ştir sau de ştevie şi urzici
şi le făceam o fiertură pentru masa de prânz

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna pisicii negre

Pisica neagră trecea prin iarbă. Era noapte şi parcă
Avea o vargă. Pe sub streaşină bătea vântul.
Pâş, pâş se strecura. Îl ascultam cum calcă.
Iarba se înfiora când trecea pisica neagră.

Era o fântână plină până în gură cu apă. Plouase mult.
Apa nu era bună. Se stricase, iar fântâna-şi pierduse
Rostul de a adăpa. Nimeni nu mai vine setea din buza ei
Să şi-o stingă. I-a apus soarele. Nu mai are lumini.

În mintea mea târziul se opintea cu pisica neagră.
Îmi era frică să mă mai duc la fântâna plină cu apă.
Pâş, pâş se strecura apusul peste noi dinspre răsărit.
Fântâna umplută cu apă s-a înecat şi apoi a murit.

poezie de Mircea Lucian Nincu
Adăugat de Mircea Lucian Nincu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna

Ştiu, Dumnezeu e dragoste
şi cine-L are
este cuprins în ea
ca-n pântecul de mamă

acolo nu e teamă
nici judecată, disperare,
nici lacrimi
fiindca dragostea nu doare

şi totuşi, câteodată
unii iubesc cu-o dragoste curată
deşi (încă) nu-L au pe Dumnezeu...

ştii ce cred eu?
nu poţi să scoţi cu sila din fântână apă
când ea e seacă
şi pe nimeni nu adapă

când ţi-e fântâna sufletului plină
poţi să iubeşti
să răspândeşti
lumină

şi se pare
c-ai fost iubit cândva
de cineva
c-o dragoste divină
de eşti în stare
să răspândeşti lumină

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minte şi inimă

suntem inexplicabil de singuri,
pentru totdeauna singuri,
aşa a fost planificat
să fie,
niciodată nu s-a dorit
ca lucrurile să fie altminteri –
iar când va începe
lupta cu moartea
ultimul lucru pe care vreau să-l văd
este
un cerc de feţe omeneşti
aplecat deasupra mea –
mai bine să se afle acolo
doar vechii mei prieteni
şi zidurile sinelui meu.

am fost adeseori singur, dar rar
însingurat,
mi-am potolit setea
la fântâna
sinelui meu,
iar vinul a fost bun,
cel mai bun pe care l-aş fi putut avea,
iar în noaptea asta
stând,
privind în beznă,
înţeleg în sfârşit
întunericul şi
lumina şi tot ce se află
între ele.
pacea minţii şi-a inimii
soseşte
când acceptăm ceea ce
este:

fiind născuţi
în această
viaţă ciudată,
trebuie să acceptăm
pariul pierdut
şi zilele pierdute
şi să găsim un pic de mulţumire
în plăcerea de
a le lăsa pe toate
în urmă.

bea din fântâna
sinelui tău,
nu plânge pentru mine.
citeşte ce-am scris,
apoi
uită
totul.
bea din fântâna
sinelui tău
şi începe
totul iarăşi de la capăt.

poezie celebră de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna mea

fântâna mea e adâncă
dulce şi rece-i izvorul
a fost săpată în stâncă
cu sufletul şi cu dorul.

fântâna e plină de stele
în ea se leagănă luna
noaptea-i păzită de iele
şi cerul îi ţese cununa.

lacrimi de rouă amare
picură întruna în ea
câteodată şi carul mare
cade în apă stea după stea.

înecată pe veci în lumină
plutea pe valuri de vis
chipul iubitei, divină,
printre stele şi paradis.

izvor fermecat singuratic
adapi trecători rătăciţi
la visul nordului atic
în runile marilor sciţi.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (31 martie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Margarete

Doar margarete înfloresc în curte.
Şi-au întins florile până la scări.
Ca să ajungă până aici au urcat dealul.
Aşa puternice sunt grădinile noastre.

Şi marele castan se pleacă adânc,
Crengile uscate şi le-a acoperit cu flori.
Cu frunzele sărută margaretele şi iarba.
Că nu-ţi vine să crezi că e aşa bătrân.

Cu ramurile sale atinge iarba,
Baldachinu-i acoperă rotundul pământului.
E-atât de mare şi se pleacă adânc.
Trebuie să vezi pentru a putea crede.

Iar fântâna aceasta, care cândva dădea
Apă celor însetaţi, atâţia-ani la rând
Oameni au băut din ea, animale şi păsări.
Ba chiar şi florile, în anotimpul uscat
Au supt rouă înainte.

Când merg acolo, iar oamenii îmi spun:
"Nu mai e nimeni, au plecat cu toţii",
Ştiu că-i aşa, şi totuşi nu cred întru totul.
Au rămas încă fântâna, castanul,
Şi aceste margarete.

poezie de Zofia Walas, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflete pribege

Nu avea pe nimeni, era o străină,
Doi copii crescuse ce o părăsi,
Alături de ea ce-o privea cu milă
Rămase un câine, ce o îndrăgi.

Răpusă de boală şi de întristare
Fără mângâiere şi în suferinţă
Străina se stinse intr-o zi in care
Se-aşternu tăcere peste a ei fiinţă.

N-a jelit-o nimeni, pe cine să doară?
Nimeni n-a vărsat lacrimi pe pământ,
Nimeni nu i-a zis: - Vino acasă, mamă!
Doar un câine orb singur la mormânt.

Pierdut se aşează, lângă cruce, geme,
Latră a durere sau a ajutor
Nimeni n-are milă, cine să îl cheme
Şi să îi hrănească trupul plin de dor.

A trecut o zi... sau... cine mai ştie
Zăpadă şi ploaie sau un timp frumos,
Într-un cimitir zac pentru vecie
Mama şi-al ei câine ce-a fost credincios.

Mamei... si câinelui ei credincios, Nicuşor...

poezie de Vasile Coman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu e o fântână din care beau toţi cei rătăciţi şi însetaţi în scurta lor trecere prin viaţă.

aforism de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna

Îngropi vânturi albastre
în ţărâna incandescentă
şi framătul lor ţi se răsfrânge
peste vise,
fântânâ românească,
fântână ce-mi păstrezi taina,
din care beau cerul
şi-mi ascund şoaptele
adunate din vântul ochilor mei.

poezie de Sofia Dobre din Albumul cenaclului buzoian prin corenspodenţă "Prietenia" (1977)
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine?

Cine-a dărâmat fântâna
Ce a săpat-o bunicul?
Blestem: să n-audă cucul
Nici să-l poată îngâna!

Să i se usuce mâna
Cu care-a distrus ulucul...
Cine-a dărâmat fântâna
Ce a săpat-o bunicul?

Ciutura, era stăpâna
Cumpenii ce i-au luat stâlpul...
Apa unde-mi priveam chipul
Astupată-i cu ţărâna..

Cine-a dărâmat fântâna?

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna cunoaşterii

Fântână cu apă
Multiseculară
Unii se adapă
Alţii fac gargară

epigramă de Corneliu Sofronie
Adăugat de Victor teodorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pegas...

Spune-o legendă veche, de-un cal înaripat;
Spre ceruri se înalţă, de muze-ncălecat.
El este calul Pegas, ce zboară spre Olimp,
Cu blândele lui muze, călătorind în timp.
Pe aripi de legendă, te duce în Parnas,
În al muzelor munte, te poartă-n zbor Pegas.
Loveşte cu copita la Helikon, în munţi,
Unde dintr-o fântână se-adapă-avide frunţi.
Fântâna Hippocrene de unde beau poeţi,
Rimând catrene sute cu mult mai înţelepţi.
Dacă bei din fântână, lacom şi-ndestulat,
Rime îţi dăruieşte Pegas, pe săturat.
Deci beţi poeţi ai lumii, din apă, cu temei
Şi mintea adăpată va scapăra scântei!

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântână cu cumpănă

fântâna e veche
de sete rece
adâncă

în noaptea de cremene
luna e palidă

ciutura clatină
oglinda de platină
şi
anii în cumpănă

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

inimă

Inima este fântâna de unde omul îşi scoate frumuseţea zâmbetului, a cuvintelor, a chipului. Dar orice fântână poate fi otrăvită...

definiţie aforistică de Dan Surducan (2016)
Adăugat de dansurducan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preludiu

În fund de peşteri, picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mână
Spre albele misterioase lacuri,
Şi din adâncul lor răsar fântână.

Fântâna rece gâlgâie din stâncă
Şi răspândeşte unde de răcoare:
Pădurei verzi dă vocea ei adâncă,
Câmpiei triste sălcii plângătoare.

Aşa în suflet picură cu-ncetul
Viaţa, ceasuri de melancolie:
Fântână clară, murmură poetul
O, de demult uitată poezie.

poezie clasică de Duiliu Zamfirescu (1896)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântână săpată-n fântână-cântec

anii
nu mi se mai supun
şi clipele
săpate în piatră
mă pun în cântece
până pe marginea umbrei
pe care cu sete o ţin ca un izvor
ce nu vreau să-mi scape din mâini

cumpănă
azvârlită pe ape
fântână
săpată-n fântână
cu munţi de priviri
până în stele
mâini
şi surâs

de clipă legată
e clipa în floare
pe marginea clipei cernută în rouă

munţi
de cuvinte
până sub
nuca săpată în jar
pe muchia umbrei
dor şi vis
deschis
perlă
spre paradis

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 octombrie 2015)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna

Zace-n margini de răzoare învăluită-n mister
O fântână adormită, cumpăna-i spintecă-n cer,
N-a îngenuncheat-o timpul, n-a închis a ei pleoapă,
Din străfunduri izvorăşte binecuvântata-i apă.

Stoarce vâna din adâncuri, tremură micuţul val,
Clipocirile-nfundate, prăvăliri uşoare-n mal
Se îngân în dulce şipot, se preling într-un fuior,
Cerul îi pictează pânza cu penelu-i mişcător.

Suie ciutura spre soare o comoară nestemată,
Setea-ncinsă-mi potolesc, mi-aplec gura în găleată,
Obrazul mi-l răcoresc şi mă privesc în fântână,
Îmi văd chipul în oglindă, ceruri şi pământ se-îngână.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna

Zace-n margini de câmpie învăluită-n mister
O fântână adormită, cumpăna-i spintecă-n cer,
N-a îngenuncheat-o timpul, n-a închis a ei pleoapă,
Din străfunduri izvorăşte binecuvântata apă.

Stoarce vâna din adâncuri, tremură micuţul val,
Clipocirele-nfundate, prăvăliri uşoare-n mal
Se adun în dulce şipot, se preling într-un fuior,
Cerul îi pictează pânza cu penelu-i mişcător.

Suie ciutura spre soare o comoară nestemată,
Setea-ncinsă-mi potolesc, îmi aplec gura-n găleată,
Obrazul mi-l răcoresc şi mă privesc în fântână,
Îmi văd chipul în oglindă, ceruri şi pământ se-ngână.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui poet (anume lui Alecsandri, care a scris "Fântâna Blanduziei")

Găsesc fântâna dumitale
Un monument ce nu se-ntrece,
Dar trebuia, spre-a fi deplină,
Să scrii pe dânsa: apă rece.

epigramă de Alexandru Macedonski
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secetă mare!

(Poezie în grai bănăţean)

Într-o zî pră la nămează, uica Pătru-a lu' dârjală
Într-un suflet dă năvală în voreţ la moş Topală...
- Moşule, ce rog dân suflet, Dumnezău să mi ce ţână,
Lasă-mă să iau dăgrabă nişce apă dân fântână.

-Ia nepoace, zâşe moşul dând mâncare la ciurcani
Că doar am fântâna plină şâ nu-ţ' dau apa pră bani.
Pătru scoace două vedre, fuje iuce şî să-ntoarşe:
-Aş măi lua două găleţ'... -Ia şâ douăzăşi, nepoace!

Dar când vine-a patra oară, înspră iel încinje mâna
Şî-l întrabă: -Mă, Petrică, vouă v-o săcat fântâna?
Că şciu că aveţ' şî voi.... spune-mi, apa o săcat
Dă alerji cu vadra-n mână dă zâşi că ieşci,, apucat"?

Pătru jos aşază vadra, dă pră frunce-ş ia sudoarea
Şî tărăgănat vorbeşce, greu trăgându-ş răsuflarea:
-Moşule, îmi ieşci ca tată, d-aia ţ-oi răspunge drept...
Mi-o căzut soacra-n fântână... şî-i apa doar pân' la piept!

poezie de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!