Margarete

Doar margarete înfloresc în curte.
Şi-au întins florile până la scări.
Ca să ajungă până aici au urcat dealul.
Aşa puternice sunt grădinile noastre.

Şi marele castan se pleacă adânc,
Crengile uscate şi le-a acoperit cu flori.
Cu frunzele sărută margaretele şi iarba.
Că nu-ţi vine să crezi că e aşa bătrân.

Cu ramurile sale atinge iarba,
Baldachinu-i acoperă rotundul pământului.
E-atât de mare şi se pleacă adânc.
Trebuie să vezi pentru a putea crede.

Iar fântâna aceasta, care cândva dădea
Apă celor însetaţi, atâţia-ani la rând
Oameni au băut din ea, animale şi păsări.
Ba chiar şi florile, în anotimpul uscat
Au supt rouă înainte.

Când merg acolo, iar oamenii îmi spun:
"Nu mai e nimeni, au plecat cu toţii",
Ştiu că-i aşa, şi totuşi nu cred întru totul.
Au rămas încă fântâna, castanul,
Şi aceste margarete.

poezie de Zofia Walas, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna lui Panait

Între sat şi cimitir
a fost o fântână
fântâna lui Panait
săpată de acest om
pe care nimeni nu l-a văzut niciodată
nimeni nu-şi aminteşte cine a fost
se ştie doar că a săpat
o fântână
să îşi spele păcatul
sugrumat de durere
că şi-a omorât fratele

a săpat fântâna
la marginea drumului
şi pentru vii
şi pentru morţi
ca dar de împăcare
răcorind trupurile oamenilor
însetaţi de oboseală
şi lăsau închinăciuni
pe buza fântânii
în numele lui

morţii veneau numai noaptea
şi beau apă
însetaţi de uitare
sub povara lutului

acum fântâna nu mai este
în locul ei a crescut o salcie
ce-şi apleacă ramurile
spre pământ
cu lacrimi pe frunze

poezie de Ion Şerban Drincea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi cireşii înfloriţi sunt perfecţi

ca şi cerul sub care mor samuraii
pentru a nu mai exista niciodată dezonoare
deşi între două războaie pierdute
câştigătoare este doar pacea
poate şi fluturii de pe un câmp cu margarete
sau liniştea imensă de sub pătura pământului
înainte de a-mi lăsa din nou iarba să crescă
din inimă din ochi din toate lacrimile

fericirea că în sfârşit nu mă mai doare nimic
precum şi sentimentul că între doi paşi de furnică
este loc de atâta nemărginire cât să-i spun dumnezeu
nu pot decât să facă timpul imponderabil
iar toate clipele atunci se vor naşte rotunde
din lacrimi de înger sau de mamă
şi cele care vin şi cele care pleacă

trebuie doar un suflet care să le consume liniar
înainte de a redeveni nemărginite

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un buchet de margarete

În urma ei iarba se cosea singură.
Avea sub braţ scara pe care toţi copii
au urcat în poduri
la fiecare braţ avea o poartă
în fiecare poartă era o vedere
de la mare ori de la munte
pe care scria:
Pentru tine draga mea
strâng buchet de margarete
ca să ţi-l aşez în plete
atunci când ne-om mai vedea!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, la dumnealui, gândul e fals, dar coronavirus e Adevărat! Cât de naiv şi hipnotizat de frica de boală trebuie să fii, ca să nu vezi căci pârlitul de coronavirus e tot un gând?! Aceşti oameni chiar dacă au recunoscut Adevărul acesta încă nu-i poate elibera pe deplin. Ei încă nu au murit înainte de a muri, iată de ce dau crezare gândului paralizant al fricii: "Ai auzit, mon cher, 1000000 de oameni au murit azi de pandemia inexistentă de coronavirus." Şi cumătra frica, îi face să uite că acesta e un gând şi în mod naiv şi paradoxal ei încep să vadă "acolo" 5 lumi, aici unde nu există niciuna! Doar cei care sunt cu adevărat copţi, doar cei care au murit înainte de a muri şi a înflorit în ei pe deplin acest Vivekachudamani merită să fie ascultaţi întru călăuzirea în/ca Libertate. Până ce acest discernământ spiritual ultim, până ce aceasta claritate de netăgăduit a Spiritului, a Libertăţii Ultime nu a înflorit pe deplin aceştia încă nu sunt copţi suficient pentru a-i călăuzi pe alţii. Da, ei pot să-i călăuzească până în punctul propriilor lor frici, dar ACEASTA NU ESTE O LIBERTATE ADEVĂRATĂ.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce altă viaţă se compară cu aceasta? Stau tăcut la fereastră, privesc cum cad frunzele şi cum înfloresc florile, cum vin şi pleacă anotimpurile.

citat din Hsueh-Tou
Adăugat de Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile

Dumnezeu cănd florile ni le-a dat,
Pe toate din Rai le-a luat
Şi cu ele şi câte un colţişor de Rai ne-a dat.
Eu când flori primesc, sau la flori privesc, cu florile vorbesc
Şi ştiu că prin ele din Rai câte un cuvânt bun primesc!
Pentru toate florile din lume, Doamne eu îţi mulţumesc!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninsori pe incandescenţa vieţii

Ninge iar pe aleea cu castani ce-am pastrat-o in suflet.
Florile, lumânări incadenscente, se sting încet,
una câte una, atunci când fulgii mari şi plini
de povara anilor ce am strâns în norii vieţii,
încearcă să le sărute flacăra.
Florile de castan ridică întrebător petalale iernate,
nu se opun sărutului purificator şi îngheţat.
Pentru gingăşia albului atrăgător de fulgi de nea,
plătesc nemurirea cu frigul îmbrăţişării ucigaşe.

Ninsoarea acoperă până la ultima frunză,
castanul falnic ce îmi străjuia copilăria.
Frigul mă cuprinde purtându-mă în împărăţia uitării,
imobilitatea ghietii ascunde o inimă de castan.
Acea micuţă inimă roşie, ce uneori se desface în două,
nu are putere să se opună sărutului alb al timpului.

Castana ce în copilărie îmi zâmbea
din inchisoarea incandescentă şi ţepoasă a vieţii ce mă aştepta,
azi, s-a transformat în ţintirimul anilor spulberaţi
de ninsoarea din destinul ce a infulgurat sufletul.
Doar un fulg mai aşteaptă o ultimă petală a ultimei flori.
Constat fără să mă mir că iarna aceasta,
castanii sunt pe cale de dispariţie.

poezie de Marioara Vişan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile nu mint niciodată (exceptând atunci când spun adevărul)

Nu trebuie să te temi de ei, copile,
nu sunt decât oameni.
Oameni care se tem ei înşişi de moarte
sau de flori.
Oameni de alb şi de negru,
care petrec ore în şir citind printre pagini
în alb şi în negru.
Oameni care nu ţin partea nimănui,
dacă nu sunt pe un câmp de luptă,
unde se războiesc înfigând pioneze într-o hartă-a morţii.
În vreme ce soldaţii mor, ei culeg profitul,
până când profeţii lor proferă blesteme ucigătoare asupra lor.
Sau
până când florile de pe pajiştile din cimitire
îi înspăimântă trimiţându-i înapoi în mormintele lor masive
de raţionamente – sau în lipsa acestora.
Oameni cărora le e teamă de un Dumnezeu al iubirii.
Oameni care se supun la ceea ce au fost învăţaţi
Fără a se întreba de ce.

Nici măcar de ce sunt striviţi tocmai de idolii lor.
Oameni care sunt ei înşişi derutaţi de ei înşişi.
Oamenii sunt doar oameni.
Nu trebuie să te temi de ei.
Ei se tem unii de alţii mai mult decât mă tem eu sau te temi tu.
Teme-te de ignoranţa lor în ceea ce te priveşte
Şi, mai presus de toate, teme-te de ignoranţa ta în ceea ce-i priveşte.
Priveşte-i exact ca pe ceea ce sunt.

Oameni cărora le este teamă de flori.

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna pisicii negre

Pisica neagră trecea prin iarbă. Era noapte şi parcă
Avea o vargă. Pe sub streaşină bătea vântul.
Pâş, pâş se strecura. Îl ascultam cum calcă.
Iarba se înfiora când trecea pisica neagră.

Era o fântână plină până în gură cu apă. Plouase mult.
Apa nu era bună. Se stricase, iar fântâna-şi pierduse
Rostul de a adăpa. Nimeni nu mai vine setea din buza ei
Să şi-o stingă. I-a apus soarele. Nu mai are lumini.

În mintea mea târziul se opintea cu pisica neagră.
Îmi era frică să mă mai duc la fântâna plină cu apă.
Pâş, pâş se strecura apusul peste noi dinspre răsărit.
Fântâna umplută cu apă s-a înecat şi apoi a murit.

poezie de Mircea Lucian Nincu
Adăugat de Mircea Lucian Nincu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Hmm... Şi crezi că e bine să continui cu aceste lecţii, cu Sid?
Lia: Evident. De ce nu?
Lucian: Şi ce-ai să faci dacă el se va îndrăgosti de tine?
Lia: Cine?! Sid?!
Lucian: Da, el. De ce te miri?! Crezi că n-ar fi posibil?
Lia: Nu ştiu. Însă nu cred că el ar comite o asemenea imprudenţă.
Lucian: Să presupunem că totuşi o va face. Cum te vei descurca în această situaţie?
Lia: Nu ştiu. Chiar nu m-am gândit la această posibilitate.
Lucian: Dar ea există! Aşa că gândeşte-te mai bine, înainte ca acest lucru să se întâmple. Nu va aduce nimic bun, pentru că el n-are nici o şansă cu tine!
Lia: De unde ştii tu că nu are?! De ce eşti atât de convins?
Lucian: E simplu: El e de aici, iar tu eşti de pe Terra. Nu cred că tu vei dori să rămâi aici, iar el nu te va putea însoţi pe Terra, în nici un caz, niciodată!
Lia: De ce nu?! Nick ne va însoţi!
Lucian: Nick e diferit. Cu el e cu totul altceva.
Lia: Nu s-ar zice. Amândoi sunt de aici.
Lucian: Te rog... Doar nu vrei să mă convingi că ar fi aşa. Şi sper că nu crezi cu adevărat acest lucru. Dar i-am promis domnului Kuny că n-am să insist asupra acestui subiect delicat, legat de originea membrilor familiei sale.
Lia: I-ai promis?!
Lucian: Da, pentru că dânsul m-a rugat insistent şi nu vreau să-l supăr. E un om deosebit. Totuşi, asta nu înseamnă că aş crede altceva. În fine! Nu mai vorbesc despre asta, doar aşa am promis... Era însă vorba despre Sid. Şi ar fi mai indicat să renunţi la aceste lecţii, ca să eviţi eventualele probleme, ce s-ar putea ivi.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii oameni vin şi pleacă şi sunt uitaţi. Sunt însă alţi oameni care fac parte din destinele noastre. Ei vin, pleacă, dar nu sunt niciodată uitaţi. Ei vin, pleacă, dar şi după ce pleacă, rămân aici. Nu pleacă niciodată cu adevărat dintre noi.

citat din C. JoyBell C.
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna

Ştiu, Dumnezeu e dragoste
şi cine-L are
este cuprins în ea
ca-n pântecul de mamă

acolo nu e teamă
nici judecată, disperare,
nici lacrimi
fiindca dragostea nu doare

şi totuşi, câteodată
unii iubesc cu-o dragoste curată
deşi (încă) nu-L au pe Dumnezeu...

ştii ce cred eu?
nu poţi să scoţi cu sila din fântână apă
când ea e seacă
şi pe nimeni nu adapă

când ţi-e fântâna sufletului plină
poţi să iubeşti
să răspândeşti
lumină

şi se pare
c-ai fost iubit cândva
de cineva
c-o dragoste divină
de eşti în stare
să răspândeşti lumină

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De fiecare dată când venea pe domeniul fetei, Daniko era surprins de singurătatea în care trăia aceasta. Ca şi acum, străbătea aleile pustii ale parcului plin de plante, o explozie de culori, forme şi parfumuri. Andrada avea plante înflorite de primăvara devreme până toamna târziu, erau specii de Narcissus (narcisa), Hyacintus (zambila), Tulipa (laleaua), de mai multe culori şi florile mov-violacee de Crocus (Brânduşa), din cele care înfloresc mai târziu vara avea garofiţe din genul Dianthus, ochioasele margarete erau prezente, nalbele cu flori albe şi roz cu tijele lor foarte lungi, rezistentele şi frumoasele gălbenele care înfloresc tot timpul anului, tufănelele şi crizantemele toamna.

Viorica Hagianu în Vocea fetei de piatră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să presupunem

să presupunem că
Viaţa e un bătrân care poartă flori pe cap

tânără, moartea stă într-un café-bar
zâmbind, cu o monedă între
degetul mare şi arătător

(îţi spun, " va cumpăra el flori"
şi "Moartea este viaţa tânără
purtând pantaloni de velur
viaţa se clatină, viaţa are barbă"

îţi spun ţie care eşti tăcută – Vezi
Viaţa? este acolo şi aici
sau aceea sau aceasta
sau neant sau un om de vârsta a treia
dormind, având flori
pe cap, plângându-se mereu nimănui
de trandafiri les bluets
da,
oare le va cumpăra El?
Les belles bottes—oh ascultaţi,
pas chères").

iar iubirea mea a răspuns încetişor cred că da. Dar
cred că văd pe altcineva,

pe o doamnă, al cărei nume este După Aceea,
ea şade alături de moartea tânără,
zveltă ca florile.

poezie de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe vorbită în şoapte

am săpat o fântână
la o răscruce de drumuri în satul natal
sat pierdut undeva la marginea câmpiei
şi apa s-a nimerit să fie bună
îi ziceau fântâna lu' Petre al lui Nicuţă
o ştiau toţi trecătorii
nu ştiu de ce dar de fiecare dată când beam apă
vedeam în grajdul scund din chirpici
trei zei legaţi cu lanţuri
şi ieslea le era plină cu flori şi măceşe
ori cu frunze uscate de nuc
mirosea frumos în poiată
a transpiraţie de zeu şi a iarbă crudă

la fântâna săpată de mine
veneau mulţi orăşeni şi luau apă în peturi
alţii şi-au întins corturi în jurul fântânii
cei mai îndrăzneţi săreau gardul în grădină
şi îşi întindeau acolo cortul
sub nucul bătrân sădit de bunicul

în fiecare dimineaţă pe nemâncate
beam împreună câte o cană cu apă
spuneam Tatăl nostru cu ochii înfipţi în pământ
apoi ridicam privirea la cer
să ştiam dacă va ploua curând sau dacă va ninge
şi toţi orăşenii care au înnoptat la fântână
se aşezau în faţa grajdului în cerc
dezlegam zeii din lanţuri şi ei se bucurau
îşi făceau culcuş în minţile noastre şi se jucau
cu cele mai murdare dorinţe
îngropate de fiecare cât mai adânc
şi tresăream de plăcere gemeam pe furiş

când se făcea ora zece legam zeii de iesle
apoi adunam câteva braţe de ştir sau de ştevie şi urzici
şi le făceam o fiertură pentru masa de prânz

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la...

Se ascute dor, săgetător, de fiecare lipsă, cât de rară,
Tăind felii în orice raţiune
Ce-şi pierde firu' a nu ştiu câta oară
Până la, până la boală, afecţiune.

Îşi uită gândul, singur, corp de el,
Sau nici nu vrea, n-ar vrea să-ţi ştie
Plecat... pleacă şi el ca să te caute fidel
Până la, până la să te aibă, o veşnicie.

Se dă până şi timpul, totul, pe-o secundă,
Se pierde, să se piardă învaţă
De nu-ţi simte tic-tacul puls, s-ascundă
Până la, până la a nu mai exista... doar ţie dat, pe viaţă.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demult pierdut

Demult un suflet pierdut în adânc
Oamenii i-au şi făcut mormânt
Nu se aude nimic, e doar vânt
S-a pierdut un om în adânc

Printre crengi se abate o trist-adiere
În aer se pierde o altă suflare
Tu porţi în suflet mare durere
Te pierzi şi tu în marea tăcere

Unde e amintirea
Unde s-a pierdut iubirea
De ce oameni-au uitat
De toţi cei care-au plecat

Când pleacă unii dintre noi
Chiar dacă nu sunt eroi
Amintiţi-vă c-au fost cu noi
Aprindeţi o lumânare şi voi

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum ar putea să se bucure un om care a făcut un drum lung până la "un închipuit vârf" la care eu nu pot ajunge? Nu cumva este el extenuat de oboseală?. Eşti atât de orb, încât nu vezi că tu eşti deja Adevărul şi el e de o veşnicie aici şi acum. Ce călătorie, drum e pentru Aici? Cât de lungă e călătoria ta ca să ajungi Aici? Doar ego-ului ca să ajungă aici îi trebuie o călătorie măreaţă care să treacă prin vârful bucii anusului. El e atât de umflat în pene încât orgoliul îl împiedică să vadă că eşti chiar dinainte de naştere, concepţie ceea ce cauţi. Dacă e găsit în vârful prostiei pline de efort, când vei coborî fireşte îl vei pierde. Iată de ce stai cocoţat pe vârful ego-ului şi propovăduieşti practici întru adevăr, ego-ul nu poate vedea că înainte ca practicile lui iluzorii să apară tu Adevărul erai. Iată de ce crezi că Adevărul nu e Acum, Aici ce e "Altă dată" pe drumul rătăcirii. Tu acum unde eşti? Pe vârful ego-ului ultra evoluat, rătăcit pe drum, sau undeva cândva la Sfântul Aşteaptă al minţii, deci altă dată. Acum eşti Aici, nu-i aşa? Rămâi Aici şi mintea ta nu o să mai creeze atâtea fantezii evolutive, drumuri, întuneric-lumină şi alte proiecţii ale fricii şi închipuite strădanii.:) Doar ego-ul se crede mai evoluat, Sinele este dintotdeauna acelaşi.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!