Pentru o posibilă întâlnire cu mama

locuiesc la periferia unei clipe şi
deseori îmi închiriez
o singurătate
doar aşa pentru a-mi pierde vremea
în tot acest timp
mai vorbesc cu Dumnezeu
despre una-alta
ultima oară l-am întrebat despre mama şi
l-am rugat să lase fereastra deschisă
ca să pot privi înăuntru
şi ca o consecinţă a indiferenţei
m-a privit drept în ochi
apoi a râs

doar atât...

unii ar putea crede că sunt nebun
şi că uneori îmi închipui lucruri
care nici nu există
ori că-mi împrumut durerea
pentru a face impresie

oare de ce trebuie să fie mereu o regulă
doar pentru cei care rămân
umbre printre lucruri...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un carosabil fără linii întrerupte

sunt lucruri pe care nu le înţeleg
atâtea lucruri iau forma
altor lucruri
apoi
se aşază la loc
e de ajuns doar să le privesc şi
memoria mimează un gol doar
pentru a mă despărţi de ele
aidoma unei păsări
de cântecul întrerupt de zbor

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există doar oameni şi un singur Dumnezeu

Adevărul e că oamenii nu mor
ei sunt ca nişte trepte
pe care călcăm
şi ne înălţăm
unul
pe celălalt

înfricoşător e doar momentul
în care ne afundăm
tot mai adânc
pentru a face loc
şi altora
în pământ
nimeni nu-şi cunoaşte identitatea
chiar şi Dumnezeu preocupat de alte lucruri
uită să mai treacă pe la tine
umbra din care întunericul
şi-a construit adăpost
îşi caută înlocuitor
nu există un AZI din care
să crească alte umbre

există doar oameni şi un Dumnezeu
care din propria lor suferinţă
şi-au modelat chipul pe lut

poezie de Teodor Dume din Fără grupă sanguină (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet învelit într-o lacrimă de mamă

Auzi mama
deseori stau aşa cu tâmpla
sprijinită de cele două degete
pe care ni-le ridicam
în semn de jurământ
atunci când
mă întrebai dacă am minţit
sau nu când mai inventam
câte o scuză
la gesturile mimate
pe care ştiu că
nu îţi erau pe plac

ştiu că tu mă priveşti
de acolo de sus şi mai ştiu că
uneori spartura cerului
e mult prea mică
pentru a mă vedea
aşa cum sunt
ştiu că au trecut
mulţi ani de când
te-ai întâlnit cu Dumnezeu
şi de venit înapoi
n- ai mai venit şi
nici semne
nu mi-ai mai dat
deşi ştiai că am nevoie
doar de tine şi nu de bani
şi de alte lucruri pe care
tu le ai iar eu nu...

acolo tu ai de toate mama
şi eu doar câteceva pe aici deşi inflaţia mi-a înghiţit şi
ultimul bănuţ pe care
l-am strâns pentru cadoul
de ziua ta
să ştii că nu pot să ţi-l mai dau şi
ce rost ar mai avea dacă tu
nu eşti niciodată lângă mine...

iartă-mă mama
nu nu asta am vrut ca să-ţi spun...
am vrut doar să te invit de ziua mea care va fi
pe aprilie 4...

spune-i Dumnezeului tău
că ţi-ai lăsat un copil pe pământ şi că
ai vrea
să-i trimiţi un zâmbet
învelit într-o lacrimă de mamă
şi nimic mai mult...

da mama
ştiu că poate ar fi mai bine
să nu îţi spun despre
lipsurile mele de aici şi
să îţi spun doar că
te iubesc
şi că
am îmbătrânit de când
te tot aştept...

nu nu îţi face griji
dacă Dumnezeul tău ar fi cinstit cu mine
te-ar lăsa să-mi trimiţi
cadoul promis chiar dacă
nu va ajunge pe 4 anul ăsta
pentru gest i-aş mulţumi
sau mi-aş împreuna
cele două degete şi
l-aş întreba
când m-a minţit ultima oară...

iartă-mă mama
gestul meu ar fi
unul de dragoste...

poezie de Teodor Dume (4 noiembrie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar un semn

într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi mai aparţin
dar sunt conştient că
între mine şi oameni
golul rămas se rotunjeşte
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte

şi creşte...

poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Templu

corpul meu e un templu în care intru
dimineaţa la amiază şi seara
pentru dezvelirea sufletului
această golire e un ritual şi
îl practic în spaţiul în care
doar iubirea coboară
odată cu lacrima lui Dumnezeu

nici nu-mi pasă de celelalte lucruri
atâta timp cât primesc binecuvântarea
fie şi pentru câteva clipe
încetez să mai fiu ce am fost
durerea se transformă în linişte
îmi împreunez palmele
să pot vorbi cu Dumnezeu apoi
mă plimb prin universul din mine
pentru că
fiecare bătaie de inimă e o poartă
prin care trece viaţa înspre o altă viaţă

în momentul de faţă
sunt o secvenţă sau orice altă mişcare
prin care trec dintr-un anotimp într-altul
spre un loc unde oamenii pleacă mereu...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanul "Bărbatul-cutie" stă mărturie, în acest fel, nu doar pentru profunda influenţă pe care proza modernă occidentală – fie ea experimentală sau nu – a avut-o asupra scriitorului nipon, ci, în egală măsură, pentru modul în care Kobo Abe a ales să se raporteze la cultura universală, în ansamblu, pentru a spune câteva lucruri esenţiale despre oameni şi relaţiile interumane, despre singurătate, despre măşti şi posibila (şi înspăimântătoarea) reificare a fiinţei, despre comunicare şi dificultăţile ce-i pot apărea în cale. Şi, adesea, chiar şi despre acele aspecte la care ar fi mai comod, poate, să nu ne gândim niciodată.

Rodica Grigore în Cultura (septembrie 2008)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidul

Am construit un zid negru pentru spaţii albe
Ca două lumi diferite în care tu şi cu mine
Puteam trăi separat.
Era un zid intern al mizeriei umane,
Aproape invizibil din exterior.
Apoi noi am căutat cunoaşterea.
Eram bărbat şi femeie,
Dar căutam aceeşi cunoaştere.
Şi am tot căutat-o până când
Nu am mai simţit fiorul în noi,
Acel fior al iubirii.
Am căutat cunoaşterea în pofida iubirii,
Pâna când, într-o bună zi, am inţeles că
Fără iubire nu mai puteam trăi.
Cunoaşterea nu mai avea nici un sens,
Dacă deveneam cu adevărat şi definitiv
Inexistenţi.
Atunci am început să căutăm din nou iubirea
Şi am inţeles că trebuie să darâmăm
Zidul pe care îl construisem
Cu ceva timp în urmă.
Dar zidul devenise alb, iar spaţiile
Deveniseră negre.
Noi am încercat să-l dărâmăm,
Dar zidul rămânea mereu alb,
Pentru că el aparţinea doar lui Dumnezeu.
Atunci L-am rugat pe Dumnezeu să îl dărâme
Şi Dumnezeu a creat o fereastră în zid,
Ca să ne putem vedea unul pe celălalt.
Noi ne-am privit miraţi şi îngroziţi
În acelaşi timp,
Pentru că nu ne mai recunoşteam unul pe celălalt.
Şi am înţeles că relaţia noastra devenise
Imposibilă.
L-am mai rugat pe Dumnezeu să facă o minune
Şi Dumnezeu ne- a dat lacrima.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul în care locuiesc...

Locuiesc într-un oraş în care banii şi premiile literare nu curg.
Poezia curge la robinet numai pentru aceia care au ochi să o vadă.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă înainte să adorm cu adevărat
şi mă avânt pe stradă ca într-un malaxor de măcinat conştiinţe.
La capătul fiecarei zile
mai nici un vis nu scapă de nevătămat.
Trenurile care duc spre consacrare nu opresc în oraşul acesta întotdeauna.
Trebuie să te urci în ele din mers.
Uneori îl mai vizitez pe Schwartz şi ne ucidem unul altuia monotonia
vorbind ba despre şubrezenia paradisului ba despre transparenţa spiritului.
În general despre ceea ce cuvintele nu pot consemna.
El îşi fumează pipa, eu fumez fiecare cuvânt care adie între noi până la măduvă.
Eu îi împrumut lui paginile mele nescrise, el îmi împrumută mie anduranţa nervilor săi.
Ceea ce îmi place la el este că la ferestrele sale nu cântă decât păsările acelea
ce au trilul desăvârşit.
Împărtăşim şi aceaşi viziune politică: mai bine un şoim anonim decât un papagal celebru.
"Cei o sută" nu este doar o carte vă spun. Este chiar Mureşul interogat despre amintirile sale
de la începutul lumii până acum.
Alteori vizitez marile catedrale ale oraşului unde mă fac nevăzut în vreun colţ,
nu neapărat pentru a mă ruga sau reculege,
ci pentru a mă lăsa pătruns de neliniştile oamenilor.
Mai nimic notabil nu se întâmplă în oraşul acesta, nimic demn de Holywood.
Numai moartea mai explodează din când în când în vreo curte.
Adorm întotdeauna înainte să apună întunericul
Şi întotdeauna cu gândurile acolo unde se termină harta lucidităţii.
Unii ar putea crede că oraşul în care locuiesc eu şi Schwartz se află la periferia literaturii.
Ştefan Augustin Doinaş îmi spune mai mereu în vise:
Dumnezeu mi-a coborât în temniţă.
Există strălucire chiar şi într-o pâine.
Subzistenţa poate fi chiar centrul Universului poetic!

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Crăciun

am lacrimi pe suflet şi sunt trist
frigul îmi taie răsuflarea
tremur
singurătatea rupe din mine
puţin câte puţin şi
nu înţeleg multe lucruri
aud liniştea cum cotrobăie
prin clopot
dincolo de lumea mea
un Dumnezeu se descompune în colinde
îngerii se adună în cerc
doar eu îngenunchez pe durere
şi aştept

cineva îmi umblă prin suflet
e mama
o strig
dar
nu spune nimic...
durerea topită în lumina unei lumânări
se întinde peste tot
nu-i nimic
într- o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu
şi-l voi întreba despre mama

ştiu că în aşteptarea asta
la o distanţă de o lacrimă
sunt doar eu

... şi o dorinţă

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Helen Hirsch: În prima mea zi aici, m-a bătut pentru că am aruncat oasele de la cină. A venit la miezul nopţii şi m-a întrebat unde sunt. Iar eu l-am întrebat, nu ştiu cum, nu l-aş putea întreba acum, am spus "De ce mă baţi?" El a răspuns: "Motivul pentru care te bat acum este faptul că mă întrebi de ce te lovesc."
Oskar Schindler: Helen, îmi pare rău pentru problemele tale.
Helen Hirsch: Le-am acceptat.
Oskar Schindler: Le-ai acceptat?
Helen Hirsch: Într-o zi mă va împuşca.
Oskar Schindler: Nu, nu te va împuşca.
Helen Hirsch: O va face. Văd lucruri. Luni eram pe acoperiş cu tânărul Lisiek şi l-am văzut pe domnul comandant ieşind din casă în curtea interioară de sub locul unde stăteam noi, scoţându-şi arma şi împuşcând o femeie care trecea pe acolo. Era doar o femeie cu o boccea, pur şi simplu a împuşcat-o în gât. Era o simplă femeie care se ducea undeva, nu mergea nici prea repede, nici prea încet, nu era nici mai grasă, nici mai slabă decât altcineva şi nu-mi puteam da seama ce făcuse. Cu cât îl vezi mai des pe comandat, cu atât îţi dai seama că nu există un set de reguli după care să trăieşti, nu-ţi poţi spune "Dacă urmez regulile acestea, voi fi în siguranţă."
Oskar Schindler: Nu te va împuşca pentru că îi placi prea mult. Te place aşa de mult că nici nu te va lăsa să porţi steaua. Nu vrea să ştie nimeni că este înnebunit de o evreică. A împuşcat femeia de la trepte pentru că nu însemna nimic pentru el. Era doar una dintr-o serie care nici nu-l satisfac, nici nu-l jignesc.

replici din filmul artistic Lista lui Schindler
Adăugat de Chermaneanu Stefania-Ana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul adamic şi Nero

la geamul vieţii mele bate o ultimă iarnă.
afară ninge a pustiu şi-n sânge-mi arde focul
c-un vis alb despre etern,
despre deşertăciune
şi despre tine.

o, Nero, barbarule, de ce ai incendiat panteonul dragostei?
ştii?...
a ars pân' la ultima vocală!
îmi răspunde sictirit:
pentru a-mi scrie muza!

povestim la o cafea, el citeşte un edict
şi e revoltat pe bieţii plebei.

apoi, fumăm iluzii și visăm porturi albastre...
şi-l întreb:
oare chiar există singurătatea amurgului?
nu, nu cred, e doar o stea rece.
dar iubirea, oare există, şi dacă da, ce este ea?
e tăcut şi-mi răspunde doar tâmpla pământului ninsă-n ironie:
iubirea e fantoma lunii pline care bântuie,
de la naştere, cu anemone, coapsele Evei!

şi-atunci l-am întrebat:
dar stihia ta, Nero,
scrisă pe pagina-n flăcări a cerului Romei,
ea, oare, ce este?

surprins, a înnegrit harta astrală a cerului
și-a lăcrimat printre otrăvuri şi nămeţi;
singurătatea e crucea omenirii
pe drumul laptelui,
e trecut și viitor
în pași de uriaș tăcut
căutând Eva din blestemul adamic...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E duminică

nu-i nevoie să alerg de unul singur
doar aşa ca să fac impresie
e îndeajuns să deschid
fereastra
şi să
mă îndestulez cu
privirile primelor raze

timid mă aşez pe genunchi
să împlinesc cuvântul
pentru rugă
ştiu că
nu mai sunt cel care am fost -
oaspetele unei vieţi netrăite
şi că
toate plecările din mine
n-au putut rosti acel cuvânt
doamne
azi voi fi iarăşi copil
voi alerga prin ploaie şi
voi privi
cum cerul se umple de păsări

prin ochii mei orbi se vor derula
primele imagini cu mama

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între noi şi lucruri există doar Timp şi un Dumnezeu.

aforism de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numele morţii, Ana

nici nu ştiu dacă m-a iubit
mi-a spus doar că nimic
nu mai contează şi că singurătatea
o scrijeleşte pe suflet

apoi a plecat...

mi-aş fi dorit
înainte să-i strig numele
să vorbesc cu Dumnezeu şi poate
împreună să împletim lumina
în şuviţe subţiri
să pot intra în întuneric
ca într-un templu
apoi
să revin pe laviţa de lângă poartă să
vorbim despre dimineţi nesfârşite
şi despre lucrurile rămase neterminate
dar Dumnezeu a aţipit

mi-am dat seama că rugăciunea
ajută doar atunci când
te reîntorci în tine
şi suferi

ştiu că nu mai am timp să
îmblânzesc moartea pitită sub scări
însă ştiu că-n fiecare zi
din durerea mea se va naşte o altă viaţă

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă bucur că ştii atât de multe lucruri despre familia noastră dar oare nu te oboseşte atâta cunoaştere, nu simţi că te sufocă chiar acum această deşertăciune. Şi asta o spune tocmai nevoia ta de a vorbi despre ea? Este inevitabil, nu ai observat asta? Cu cât ai mai multă cunoaştere cu atât depresia care o tragi după tine este mai mare. Dacă am ştii cu adevărat ceva despre "familia noastră" care este de fapt întreaga lume am renunţa la deşertăciunea cunoaşterii şi ni l-am dori cu adevărat pe Dumnezeu. Oare cum de nu putem vedea că umbră şi vis este lumea aceasta? Doar dă-i lui Dumnezeu primul loc şi atunci întreaga deşertăciune va dispărea.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiunea unei umbre

în războiul cu tine însuţi
nu moare nimeni
nu există pradă şi
nici prădători
câmpul de luptă e doar
un spaţiu al insomniilor
dintre două clipe

durerea ta e şi a celuilalt

doar unul îşi potriveşte paşii
după mers
şi acela eşti tu
căutând în rucsacul de pe spate
toate spaimele morţii

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi cer e o umbră

nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jean: N-am să uit niciodată replicile alea celebre din filmul ăla pe care l-am privit împreună în ziua în care făcusem prima oară dragoste.
Jenie: Dar noi n-am fost niciodată împreună la un film. Singura dată când te-am rugat să mergem era în ziua în care tocmai făcusem a opta oara dragoste cu şeful tău. Te-am sunat, iar tu mi-ai răspuns scurt că nu poţi vorbi, că eşti la un film cu şefu'. Iar când te-am întrebat de ce nu se aude niciun sunet, mi-ai spus că e un film mut, cu Charlie Chaplin.
Jean: Ah, da! Filmul într-adevăr era mut, dar în acelaşi timp foarte expresiv. Oare de ce îmi aduc aminte numai de lucruri care îmi lipsesc?
Jenie: Mâine vei mai avea o amintire duioasă, pentru că eu azi plec, şi pentru totdeauna.

replici din piesa de teatru Acţiunea are loc pe lumea asta, scenariu de Sergiu Burcă
Adăugat de Oana Camelia
Comentează! | Votează! | Copiază!