Sub umbra ta

Mă gândeam să m-aşez în iarbă sub umbra ta.
Pe vremea aceea gândurile noastre erau mai mici,
chiar şi fără să le înghesui, ar fi încăput într-o cutie cu bomboane de ciocolată
cu care mă amăgeai,
când vroiai să te iubesc mai mult,
când vroiai să-mi ascund iubirea în mai puţine cuvinte...

Sub umbra ta aveam timp să nu mai fiu eu,
evadam uneori pe o stradă alăturată,
o alee înfundată în amintiri unde copiii jucau şotron,
unde stăteam pitită după nişte copaci care ar fi putut fi castani,
aşteptând să se facă noapte, să iau şotronul cu mine şi să-l duc acasă,
acolo unde mai adunasem câte ceva, lucruri tăcute, inutile, stingherite de liniştea lor,
nedumerite să se vadă ostatice într-un muzeu în care nu intra nimeni,
poate doar tu, pe furiş,
temându-te să nu striveşti cu umbra ta mare lumea aceea sterilă pe care o apăram îndârjită,
pe care o iubeam cum nu învăţasem să te iubesc şi pe tine vreodată...

Pictam buline pe unghii sub umbra ta.
An de an, bulinele au crescut, s-au facut mai multe, mai năbădăioase, într-o zi unghiile nu le-au mai ajuns,
deşi, ciudat, când au coborât de pe ele au încetat să mai fie frumoase,
îmi înghiţeam lacrimile rugându-le să se’ntoarcă pe mâna cu care amestecasem culori,
mâna îmbătrânea, bulinele mele deveniseră curcubeu şi se mirau că nu se opreşte nimeni să le privească,
nici nu s-ar fi putut cineva opri, bulinele mele nu aveau cer,
le-am şoptit atunci că fără cer nu există curcubeu,

îmi amintesc că-ţi plăcea să’mi săruţi glezna piciorului stâng,
când vorbeam cu bulinele,

îmi amintesc că vroiam să m-aşez în iarbă sub umbra ta,

apoi trebuie că s-a întâmplat ceva,
copiii îşi desenau şotronul înainte,
iarba creştea peste trupul pe care-l lăsasem să se odihnească,
mi s-a părut o clipă că văd o umbră plecând,
pe urmă n-am mai văzut nimic, auzeam vag şoaptele tale,
îţi simţeam parcă şi parfumul pe care – oare eu ţi l-am dăruit?

Un greiere mă ciupeşte de nas, supărat că nu i-am făcut şi lui, printr-atâta iarbă, cărare.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii care se iubesc

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

poezie celebră de Jacques Prevert
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, îmi ascund umbra

Uneori, îmi ascund umbra printre cea a ierburilor,
Să mă converteasc în floare pe tulpină de lavandă,
Uşor, când adie vântul tot parfumul florilor,
Unui trup să-l daruiască, să fie a mea ofrandă.

Uneori, îmi ascund umbra printre cea a semilunii,
Să mă convertesc în raze, să mă scald în ochi de ape,
Legănând în dute-vino, valurile când nebunii
Se iubesc plutind aiurea, sărutându-şi buze, pleoape...

Uneori, îmi ascund umbra după fluturi singuratici,
Să mă convertesc în aripi, să zbor către vârf de munte,
Să ating cerul cu mâna, întrebând ai lui ostateci:
De acolo-nspre pămant, nu există nicio punte?

Uneori, îmi ascund umbra ca nimeni să n-o găsească,
Şi-i vorbesc, vorbesc întruna, până somnul mă cuprinde,
E singura ce m-ascultă, fără ca să îmi vorbească,
Mi-e fidelă pretutindeni, trupul, nici Morţii nu-l vinde!

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neputinţă

umbra este singurul martor
al copilăriei mele
singura noapte fără vise
în care îmi ascund gândurile
şi singurul viitor
pe care îl pot cunoaşte
fără să-l trăiesc
şi fără să-l pot schimba

căci nu mă pot strecura
printre oameni
ca să mă lepăd de umbră
aşa cum şarpele îşi
leapădă pielea

şi nici nu pot zbura
atât de sus încât
să nu mi se vadă umbra

iar cu aripile de împrumut
ale fluturelui care polenizează
lumina stelelor

îmi pot împodobi
doar cuvintele

poezie de Ionuţ Caragea din Umbră lucidă (aprilie 2016)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jocul umbrelor

Pe umbra ta prelung-armonioasă,
Am aşezat cu grijă umbra mea,
Şi ne-am iubit, cât umbra mea dorea,
Şi-am construit pe umbra ta o casă.

Veneam cu braţele deschise-n ea,
Mă aşteptai în uşă, drăgăstoasă,
Cu umbra pâinii, aromind pe masă,
Şi umbra ta stătea lângă perdea.

Şi-acum, aud că umbra ta aleasă
A conspirat nemeritat ceva
Şi a vândut, pe-un fel de cacealma,
Umbrarul unde ne simţeam acasă.

Lumina, astăzi, nu ne mai apasă
Şi s-a închis în tine umbra ta.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Mariana Albu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

Pe-o cărare din pădure,
M-am pornit cu pas agale,
Îs pornită după mure,
Având tocuri la sandale.

Şi uitându-mă în urmă,
Am văzut era o umbră,
Am călcat o iarbă sumbră,
Ascunzându-mă de umbră.

Umbra îmi stătea tăcută,
Însă am văzut că suflă,
Am atins cu tocul tufa,
Ea dinnou e lângă tuflă.

Hotărâtă merg spre casă,
Văd dinnou mă urmăreşte,
Iau din vinul de pe masă,
Lângă mine se-nvârteşte.

Eu mă culc şi ea se culcă,
Şi nimic măcar nu spune,
Nu ştiu când o să se ducă,
Am s-o pun la strâns alune.

Când în zori s-a luminat,
A sărit şi ea din pat,
Şi nici nu m-a salutat,
N-am văzut când a plecat.

Mă-ntreb, oare ce-a vrut,
Şi de ce s-o fi pierdut,
Am să es azi în pădure,
Poate vine după mure...
27.06.2019

poezie de Ludmila Maciuga
Adăugat de Ludmila Maciuga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caută-mi mamă umbra (amprenta energetică)

- Mamă, umbra fetei tale, pe deplin
Stă şi-acum ascunsă vederii în grădini
Caută-mi mamă umbra de-altădată, de copil
Pe iarbă, între tufele de iasomie şi de crini!

Mamă, umbra mea poate să mai fie
Ascunsă tainic ca un scump odor
Pe cărarea ce vine şi duce către vie
Caută-mă mamă când ţi-este tare dor!

Aminteşte-ţi mamă cât eşti pe Pământ
De tine tânără, să vadă cerul ce-ai zidit
Cum presărai mereu mireasma unui gând,
Vise pentru viitor şi candela aprinsă infinit!

De-auzi de mine acum că sunt sfâşiată
De propria-mi eroare, să nu crezi!
Căci am iubirea în care sunt drapată
Şi-n mine joacă mereu lumini, nu vezi?.

Mă visează măicuţă cum te visez şi eu
În nopţi cu lună plină, după zile-ntunecate
Învăluită în lumină pură şi în curcubeu
Mai caută-mă mamă şi prin vise spulberate!

- Mamă, umbra fetei tale, pe deplin
Stă şi-acum ascunsă vederii în grădini
Caută-mi mamă umbra de-altădată, de copil
Pe iarbă, între tufele de iasomie şi de crini!

poezie de Elena Armenescu din Joc Tainic (2008)
Adăugat de Alina Teodora Musat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra tinereţii

Se-ascunde după val şi după şoapte,
Umbra fierbinte-a tineretii mele,
Păstrată în parfum de micşunele
Şi în argintul stelelor de noapte

Firavă şi gingaşă... ca o floare,
Nu m-a pierdut vâltorilor, nici ceţii,
O cântă în metafore... poeţii,
Risipitori de vise... pe cărare

Pare un vis de primăvară tristă,
Cu iarba şi cu mugurii... mijind,
Când dinspre veşnicie mă cuprind
Tăcerile ascunse... în batistă.

Şi-a încercat norocul, oare unde?
În fluture, în dor, în asfinţit
Un orizont... la minus infinit
Care în suflete, mereu, pătrunde.

Acelaşi eu, pornind spre înainte,
Cu siguranţa umbrei, drept atu,
Ce nu a spus şi nu va spune, nu,
Când depărtarea curge în cuvinte.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi de toamnă

mi-au fost grele aripile
de pământ într-o toamnă
în care te-am scris te-am plâns sau ceva
în care nici luna aproape nu putea
să lumineze decât amară

coboram ori urcam către cer pe pământ şi invers
mă rătăceam deseori într-un vers
se cocea în mine un măr
dar sub carne
cu dor de mirosul pielii tale

mi-a fost toamnă de sus şi de-a rândul
şi nimic concret despre tine
când strigam în fântâna din mine

până când m-ai îmbrăţişat cu coaste cu tot
şi-mi simţeam trupul mic
ca din copilărie
şi-n umbra noastră aveau să vie
iubirea dimpreună cu uitarea
să îşi dea mâna
fireşte

pe vecie.

poezie de Ştefania Puşcălău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez de poem

acolo unde mugurii plesnesc
primit-am Lumină

acolo unde e miezul
poate nu ne-a păsat dacă
versul e o plantă căţărătoare spre ceruri virgine
iar umbra sa atletică aleargă în voie pe nori
cât timp e un vrej pe care se poate urca
un copil cu boabe mari de fasole în palmele
dogorite, într-o amiază cu tunbergii
înflorite

acolo unde e miezul
poate nu ne-a păsat dacă
versul e un gorun secular, cu scoarţa acoperită de licheni
iar umbra sa tremurândă alunecă pe-un lac cufundat în amintiri
cât timp din trunchiul lui se pot face lemne de foc pentru
un bătrân cu chibrituri mici în palmele
zbârcite, într-o noapte geroasă cu troiene
bătăcite

şi poate tot ce ne-a păsat
oricât de mult s-ar apleca, oricât de mult s-ar
căţăra, oricât de departe-ar alerga
când versul îşi întoarce capul
spre locul unde muguri au plesnit
e să ne întrebăm
mai pâlpâie
lumina?

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armistice

azi nu te iubesc,
astăzi, cu toate armele, te provoc
la viaţă, la iubire, la moarte
nu ai unde să fugi,
nici o tăcere nu te poate ascunde
nu mai există cuiburi pentru singurătăţile tale
trăite cu un picior într-un vis neîmplinit
şi altul într-o realitate care nu te va accepta niciodată
zadarnic priveşti în tavan,
în ochii închişi nu există semne de pace,
e un război în care iubirea capitulează
când se trezeşte captivă
între genele celui care nu ştie ce vrea

azi nu îmi este dor,
astăzi descopăr că îmi e suficientă umbra ta
alături de mine, pe cearşaf, în fiecare dimineaţă
am învăţat-o pe dinafară în zilele în care ne iubeam braille
şi descopeream zâmbind forme de relief
pe trupul celuilalt

azi nu te mai doresc,
am îmbătrânit numărând anotimpurile dintre noi doi
o primăvară, o vară, o toamnă, o iarnă
între ele au crescut doar tăceri
frânte şi întotdeauna impare
care-mi repetă mereu că fără mine nu exişti
eşti doar un fum
care a uitat cum să transmită mesaje de dragoste

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am crescut pe străzile vechi, din apropierea Centrului istoric. Nu cred să fie zid sau cotlon pe care să nu-l fi descoperit atunci. Erau vremuri în care copiii încă puteau să alerge liberi pe străzi, fără să fie nimeni îngrijorat că li s-ar putea întâmpla ceva. Şi niciodată nu s-a întâmplat nimic, cu niciunul dintre noi. În afara acestui sentiment de bucurie şi de libertate, nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilărie.

Klaus Iohannis în Pas cu pas, capitolul I (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

XVII ( Nu te iubesc...)

Nu te iubesc ca pe-un bulgăre de sare roz, ca pe-un topaz
sau ca pe un arc de garoafe incendiind grădina.
Te iubesc aşa cum trebuie să fie,-n secret, iubite
anumite lucruri întunecate, între umbră şi suflet.

Te iubesc ca pe o plantă care nu-înfloreşte niciodată,
dar poartă-n ea lumina tuturor florilor ascunse privirii noastre;
datorită iubirii tale, o mireasmă-anume, prea de tot solidă,
se-înalţă din pământ şi, noptatic, trăieşte-n trupul meu.

Te iubesc fără să ştiu cum o fac, de unde sau de când.
Te iubesc de-a dreptul, fără complexe şi fără mândrie;
te iubesc pentru că nu pot trăi altminteri, ci doar astfel:

undeva unde eu nu exist, nici tu, dar atât de-apropiaţi
încât mâna ta pe pieptul meu devine mâna mea,
atât de-apropiaţi încât ochii tăi se-închid când eu adorm.

poezie clasică de Pablo Neruda, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Iubesc paşii tăi scăldându-se prin gândurile mele albe...
Iubesc zâmbetul tău ce-mi trezeşte zorii...
Iubesc norii când îşi varsă lacrima peste mine, purtându-te,
stingând arşiţa clipelor mele...
Iubesc iubirea ta care curge lin prin mine...
fiindcă iubirea asta îmi dă şansa la o ultima răsuflare, înainte de asfinţit...
Iubesc ochii tăi copilaroşi care aleargă jucăuş către mine,
chemându-mă şi alungându-mă
Iubesc mireasma florilor ce-mi dăruieşte parcă gustul tău...
Iubesc să te simt prin vene...
Curgându-mi...
Pot să fac din iubirea asta, Cer senin, chiar şi printre nori întunecoşi...
Iubesc umbra ta, abur mângâietor şi cald... prin viaţa-mi rece...
Urma şoaptelor tale din sufletul meu...
Picurii de rouă ce-mi răcoresc simţirea...
Iubesc!
Simt că-mi aşezi în cale, odată cu fiecare răsărit, viaţă...
Spune-mi, dragul meu... tu simţi gândul meu sub paşii tăi?
Calcă încet, te rog, să nu-l striveşti...!
Iubesc, iar tu te prinzi de iubirea mea şi...
Îţi dai voie să zbori...
Zbor fiindu-mi...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

doamne al meu
de la mine
întrutotul zilelor şi cîmpurilor mele
rogu-te
mîngîie-mă
căci degetele tale îmi iau furia
ca şi cum dărîmţ
area zidurilor ar fi o bucurie
sau un blestem
de care n-am să scap vreodată

n-am să ştiu niciodată
cum să iau
o fecioară din palmele tale
un cîmp de mohor
sau un mosor care nu mă mai termină

ţi-am spus
că o iubesc
mai mult decît am iubit vreodată
chiar dacă era nisip al deşertului
umbra mării sărate
sau urma cocorului în aerul fin al pustiului
peste care eu nu am nicio vină

eu o iubesc
dacă ăsta e un păcat
nu nu este
eu o iubesc
repet
tu ai să-mi spui că aşa şi pe dincolo

şi eu am să-ţi spun că am s-o iubesc

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bilanţ

copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă
şi omul pe care nu l-am copilărit
preţ de mai multe veşnicii

continuumul acesta în care am intrat
şi am rămas neînstare să mă delimitez

cu mâna dreaptă în iarba stângă
şi ochii pierduţi într-o pasăre
înotând subteran gândurile prăbuşite
ale eroului devenit saltimbanc
în era năpădită de vocaţia nimicului

[timpul intra în subtilităţi când eu
optam pentru privirea de ansamblu
din răsputeri încercând să mă furişez]

în sfârşit poemul pe care l-am scris
într-o doară la o masă a nopţii
cum într-o doară cineva pentru mine a decis
galbenul la rochia de vineri
fluturii de la nasturi... pe scurt:
2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...

şi când am început să te iubesc... când te-am alungat
de faţă erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară
şi omul îndelungat aşa de îmbătrânit că tot privindu-se
a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu

încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă
şi felul în care pot pronunţa di/mi/nea/ţă în mod diferit
ca şi cum astfel mi-aş oferi argumentul
pentru viaţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânăr

Acum o sută de uşi
când eram un copil însingurat
într-o casă mare cu patru
garaje şi când era vară
pâna unde îmi pot aminti,
stăteam pe iarbă noaptea,
trifoiul îşi scutura zulufii peste mine,
stele înţelepte se aplecau peste mine,
fereastra mamei era o pâlnie
prin care se revărsau în curte aburi galbeni,
fereastra tatei, jumătate închisă,
era ochiul prin care se strecurau somnoroşii,
iar scândurile casei erau netede şi albe ca spermanţetul,
şi probabil că un milion de frunze
au navigat cândva pe ramurile care vor fi fost,
în vreme ce greierii se adunau în tarafuri,
iar eu, în trupul meu nou nouţ,
care încă nu era al unei femei,
le adresam stelelor întrebările mele
şi credeam că Dumnezeu chiar putea vedea
căldura şi lumina aceea parcă prelinsă din lună,
coatele, genunchii, visele, noapte bună.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

În infinitul infinitului cu umbre, doar eu

norii apasă verdele din iarbă cum
rotunjimea copacilor
umbra
nu ştiu câtă tristeţe poate fi
în firea lucrurilor însă ştiu că
am nevoie de linişte
puţină durere
maturitate
şi crez
ce simplă pare existenţa
mi-ar plăcea să mă prefac
într-o respiraţie
şi
din când în când să mă
reîntorc în mine
ca o ispită
fără promisiuni şi jurăminţi
unde iubirea e doar o iluzie
şi nimic mai mult

la urma urmei orice suferinţă
e un început de viaţă

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întru Necare

Sunt la sfârşit.
Acum, doar o poveste mă aduce aproape de tine, aproape că te strigă, din rămăşitele unor cuvinte
care au făcut cearcăne de la atâta nesomn. Şi nu numai că nu mai pot dormi, în mişcarea lor, ca nişte planete nelocuite, dizolvă singurătatea din ţinereţe, o face nemuritoare în biserica mea îngropată-n zăpadă. Unde clopotele mai bat, îţi las rugăciunile mele drept curăţire de îndoieli, căci, nu te mai pot aduce înapoi şi nici nu mai pot să încetez a mă ruga când totul cade în tăcere, iar eu te respir, precum copacii respiră din duhul infinitului, apoi sunt tăiaţi şi lăsaţi să ardă.

Iată, că mănânc ca şi cum n-ar mai fi nicio urmă de foame-n mine şi beau ca şi cum setea s-ar fi lepădat de trupul meu. În mine, nu mai am loc. Prea multe sertare închise. Timpul s-a cusut înainte de vreme, nici să te plâng, nici să te uit nu pot. Pot doar să mă ghemuiesc la umbra a ceea ce mi-ai fost, ca într-o casă cu ziduri lungi, să poată decupa cerul larg după inima ta, cu o dragoste din care lipseşti desăvârşit.

Tu eşti zăpada ce a rămas neatinsă în vârful muntelui. Dacă ar fi să urc, aş cădea pe lacrimile mele şi dimineaţa m-ar găsi topit, fără viitor
îmbrăţişând moartea care mi te-a smuls.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

Sunt doar o umbră pe pămînt
Sunt adierea caldă de la mare
Îmi plimbă umbra pe pămînt
Ce aşteaptă luna pe înserare

Frunză verde cândva am fost
Si umbră eu făceam la umbră
Căci toate-n viaţă au un cost
Azi ferice mâine poate sumbră

Ieri mi-a fost dor de tine suflet, da
Azi, ziua-n care te doresc doar eu
Mine o să-mi fie dor de umbra ta
De umbra paşilor călcând mereu

Spun înălţimii cerului si sufletului
Pe umbră acum nu o mai doare
Este puternică, rezistă vântului
Ea poate să privească si la soare

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!