Barca plină cu flori

Sub mâna singurului bărbier din sat
Pescarul schimbă-o-închipuire c-o altă-închipuire,
Iar în unghiul în care casa şi hambarul îşi dau cu marea întâlnire
Şi-a-întocmit port barca lui de pescuit cu fundul lat.

Pe gazonul însorit, ea pluteşte cuminte şi comod
Plină cu brazde mari de flori până sus la copastie –
Incărcată ca pe vremuri când se-întoarcea acasă cu caricul de cod

De la George's Bank unde vânturile biciuiau marea fumurie.

Dar eu, privind elizeenele inflorescenţe sub cerul verii albastru şi senin,
Ştiu că-şi doresc un climat mai rece, departe de garduri şi de casă,
Că barca şi pescarul trebuie să navigheze pe calea croită de destin
În căutarea Insulelor Fericirii pe marea vălurind nervoasă.

poezie clasică de Robert Frost, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dimineaţa devreme
îşi luă harponul
mandolina
barca plină cu vise
şi plecă
să caute monstrul

cerul era ca la Înviere
lumini cu gust de feştilă dansau
pe pânza subţire a apei

şi din senin se iscă o furtună
dinspre ţărm veniră constant
trei sfere de foc

marea mugea în larg
ca o fecioară despletită
de alge şi adânc

pescarul îşi puse mandolina
pe suflet şi zise
fie ce-o fi
nu sunt eu monstrul...

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt

Eu sunt pescarul şi eu sunt capătul digului.
Mă întreb cât va mai dura.
Aud cum se sparg valurile de pietre.
Mă văd întotdeauna stând pe dig.
Vreau să pescuiesc aici în fiecare zi.
Eu sunt pescarul şi eu sunt capătul digului.

Pretind că marea este casa mea.
Simt nevoia de a fi aproape de freamătul apei.
Ating pietrele sărind de pe una pe alta.
Mi-e teamă că-într-o zi nu le voi mai putea traversa.
Îmi dau lacrimile când faleza mea este profanată.
Eu sunt pescarul şi eu sunt capătul digului.

Sunt conştient că într-o zi se va sfârşi.
Declar: acest dig va fi o parte din moştenirea familiei mele.
Cred că mai este timp să prind Pălămida din vis.
Incerc să-mi imaginez strănepoata păşind pe-aceste pietre.
Sper să pescuiesc mereu pe dig.
Eu sunt pescarul şi eu sunt capătul digului.

poezie de Greg Andrade, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sticla

din nopţi fără de lună
pescarul veni obosit
abia trăgând harponul
barca, sufletul trist
ce încerca a dezghioca
aparenţele sub urzeala clară
a lunii, în zori simţi
raza răsfrântă a lui
în bobul tăvălit de ape
şi se iţi o lumină
pescarul meu orb văzu
înfloritele drumuri

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Marea mea, cu valuri repezi,
Şi cu pescăruşi în zbor
Într-o clipă efemeră,
Mă înalţ, şi-apoi cobor...

Marea mea, un vis albastru,
Cu catargele spre cer
În paharul plin cu apă,
Văd furtunile cum pier...

Marea mea, în plină vară
Pe nisipul ars de dor,
Trec doar paşii amintirii
Şi mă răscolesc uşor...

Marea mea, verde -albastră,
Mă petrec prin valul tău,
Vreau să-ţi fiu talaz şi soare,
Când e zbuciumul mai greu..

Camelia Cristea

Camelia Cristea

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea şi peştii

Marea este furtunoasă,
Dar în ea peştii-s acasă;
Marea e înşelătoare,
Dar în ea prinzi peşte mare.

poezie de George Budoi din Peştii, pescarii şi pescuitul în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (11 noiembrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărci pescăreşti

Lespezi bătute de vreme pe vechiul chei
Soarele trecând culmea cerului
Apa ca un vis sublim
Pescăruşi rotind în jurul bărcilor
Erai acolo cu glumele tale
Cu zâmbetul tău obişnuit
Îţi plăcea să mergi cu oamenii la pescuit

Curând şi eu mă voi destrăma în amintiri
Apele vor surâde întotdeauna
Lacurile, râurile şi marea
Poezia mareelor
Focurile de tabără şi lumina lunii
Bătrânul şi marea
Trage năvodul, am prins unul mare!

Barca ta pescărească în amurg

poezie de Joseph Narusiewicz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Pescarul se scoală cu noaptea-n cap,
Când toţi ai casei mai dorm în patul cald,
Şi-şi scoate pâinea cea de toate zilele
Din adâncul mării vălurite, de smarald.

Stranie viaţă are, o jumătate pe pământ,
Iar cealaltă plutind pe apele saline –
El nu-i nici peşte, dar nici chiar om nu este,
Aşa ca dumneavoastră sau ca mine.

Pescarul are ochii cumva altfel;
Ei te privesc ciudat şi parcă de departe,
Ca şi cum ar fi văzut atâtea lucruri
Înfricoşătoare şi de mirare foarte.

Ei sunt ca marea în zilele cu ceaţă –
Nici gri-oţel, dar nici albaştri peste poate;
Sunt ca incredibilele-i poveşti pe care ni le spune,
Nu chiar, dar – cine ştie – poate-adevărate.

Cunoaşte-atâtea despre nave şi curenţi,
Despre nori şi vânt, ghinioane şi deochi!
Dar când îi vorbesc despre lucruri din oraş,
Strâmbă din nas şi-mi face semn din ochi...

poezie de Abbie Farwell Brown, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Cel care se sprijină de mare – dincolo de port,
Cel care senin iubeşte valul dus de vânt,
Nu va cunoaşte niciodată când va fi mort
Răcoarea şi freamătul unui mormânt.

El într-o gropşoară-şi va afla-împăcarea
Întreaga eternitate-încăpătoare,
Iar pământul se va odihni pe pieptul care
Cândva a izbutit să istovească marea.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi doi plutim pe marea de iubire

Noi doi plutim pe marea de iubire.
La barca vieţii noi suntem vâslaşii.
În mâna noastră şi a sorţii-s aşii,
Ce-i vom juca făr vreo ponegrire.

Noi călători, de strajă ca ostaşii,
Vom ţine drept sfidând vreo rătăcire
Şi-om acosta la ţărmuri de-mplinire,
Unde ne-om pierde-n prunduri ude paşii.

Ca încercărilor să le-aflăm costul,
Vom arunca tot lestul peste bord.
Urmându-ne credinţa-n noi şi rostul,

Vom îndrepta busola înspre nord
Şi-om adăsta o vreme-n adăpostul
Pânzelor, ce strivesc vântu-n tribord.

sonet de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt pescarul

Eu sunt pescarul.
Nu este vorba de ceea ce fac,
Ci de ceea ce sunt.
Pescuitul nu este o evadare,
Este ceva căruia îi aparţin,
Ceva unde trebuie să fiu.
Nu este locul unde mă duc,
Ci o călătorie pe viaţă.
Este trecătoarea pe care mi-a arătat-o tatăl meu.
Trecătoarea pe care şi eu o voi arăta altora.
Odată ce înţelegi asta
Vei şti cine sunt,
Iar noi vom pescui împreună
Chiar şi atunci când suntem departe unul de altul.

poezie de autor necunoscut/anonim (S.U.A.), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastra dorinţă

Marea,
plină de sufletele înecaţilor
rostogolite de reflux
departe de noi.

Şi întoarsă
în mijlocul
planetei pustii
departe de mine.

Înalţă privirile albastre
răsucite în scoici
sub mătase de alge
departe de cer.

Ucide-n adâncuri
zdrenţuite suflete moarte
de peşti
departe de ţărm.

În care coralii
clădesc
ziduri de veci
departe de ea.

Sfârtecă trupul feciorelnic
de lumină incandescentă
cu buzele întredeschise
marea
aşteaptă mareea
aşteaptă
pământul muşcat...

poezie de Sorin George Vidoe din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea cea tânără

Marea nu are tihnă niciodată.
Ea bate-n ţărmuri
Fără contenire, ca o inimă tânără
La vânătoare.

Marea vorbeşte,
Dar numai inimile năvalnice
Îi înţeleg spusele:
Este faţa
Unei mame aprige vorbind.

Marea este tânără.
Fiecare furtună îndepărtează negurile
Şi-i limpezeşte vârsta de cearcăne.
O aud râzând, nepăsătoare.

Iubesc marea,
Acei oamenii care o cutreieră
Şi care ştiu că or să moară
Învăluiţi în sarea ei.

Lăsaţi-i să vină pe cei tineri
spune marea.

Lăsaţi-i să-mi sărute faţa
Şi să mă asculte.
Sunt ultima lume
Şi eu vă spun
De unde vin furtunile şi stelele.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea – poem diamant

Îmi
taie respiraţia
cu albastrul ei
precum cerul cel senin
cu valurile spumoase şi învolburate
şi plaja ei nisipoasă
fierbinte, cu scoici...
misterioasă, adâncă:
Marea...

poezie de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anglia. "D-l cutare să poftească la lecţie."
E ceva de sever în glas. Şi d-l cutare nu ştie boabă din Anglia. E unul din colegii noştri, cari învăţa foarte anevoie şi pricepea foarte puţin. Vina nu era a lui.
— Anglia... Î... Anglia... Î... Englitera... Î..."
Noi — între rîs şi temere. Furişam priviri de spioni asupra profesorului.
— Anglia, î... Englitera, î... foarte bine. Mai departe.
Noi, din bancă: va rîde, nu va rîde? Nu ştim încă.
— Anglia... se mărgineşte la nord cu marea...
— Cu marea?
E sever încă. A trecut mîna prin păr.
— Cu Marea Nordului...
— Foarte bine...
Parcă începe a surîde. Ochii se măresc; semn bun,
— La sud cu marea...
— Cu marea?
— Cu Marea Sudului...
— Foarte bine.
Figura sa albă se rumeneşte. Abia se ţine de rîs.
— La vest cu marea...
— Cu marea?
— Cu Marea Vestului.
— Bravo... mai departe.
A surîs. A rîs.
Elevul a prins curaj şi are aerul d-a se mira de el: "Cum dracu ştiu eu astăzi cînd niciodată n-am izbutit să ştiu?!"
— La est... cu Marea Estului.
Rîsul a izbucnit.
Geograful ne priveşte indignat: "De ce să rîză ei cînd d-l Demetriescu îmi spune bine?"
— Ia spune-mi... ce este est? (Partea a II-a)

Barbu Ştefănescu Delavrancea în Angel Demetriescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Soţia când m-a căutat,
Cam dornică să-mi dea bătuta,
Cu barca nu eram plecat,
Eram plecat demult... cu pluta!

epigramă de Carmen Cristina Ştefănescu din O epigramistă printre... floretişti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plec pe barca mea cu vise

Pe luciul lacului stau desculţă şi tristă
privind printre trestii maronii cerul senin
şi vad vrăbiile zgribulite ce zboară în vântul puternic,
iar ochii mei căprui întâlnesc privirea ta pătrunzătoare
din ochii tăi verzi ce aprind luna în noapte
şi mă-nfioară cu puterea lor, iar atunci barca se leagănă uşor
alunecând pe lac în asfinţitul colorat al soarelui,
mi-e frică de întuneric şi de răcoarea apei,
dar tu îmi furi sărutul mătăsos ş-apoi mă priveşti duios.
Ajungem la malul rece şi barca albă se leagănă uşor,
între trestii şi stuf cu apă verde şi aurie,
iar tu cu braţele mă cuprinzi într-o-mbrăţişare caldă
apoi uşor obrazul mi-l săruţi iar buzele-mi ard de iubire,
simţind inima ta cum mă iubeşte în neştire
că-mi era mult, mult dor de tine.

poezie de Eugenia Calancea (24 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

acasă

Acasă este locul unde, când trebuie să te duci, trebuie să te primească înăuntru.

definiţie de Robert Frost
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastrul suprem

Nu marea
Nu cerul
Ci ochii tăi sunt reflectaţi
În cer
În mare
Albastrul ochilor tăi
E adevărul adevăratului albastru
Dacă tu nu ai fi
Marea ar fi cenuşie
Cerul ar fi cenuşiu
Iar soarele ar fi lipsit de lumină
Şi pământul s-ar scurge
Ca plumbul topit în univers
Dând naştere unei căi al uitării

poezie de Cezar C. Viziniuck
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!