Saul

Din seminţia cea mai ne-nsemnată
Şi de curând lovită de război,
Un tânăr-nalt, curat şi fără pată,
Lupta cu pământeştile nevoi.
Neobosit pe calea ascultării,
Tot căutând măgarii rătăciţi,
Găsi uleiul binecuvântării,
Duh nou şi tron peste israeliţi.

Chiar dacă Israel a necinstit
Pe Domnul, căutând un împărat,
El nu i-a părăsit. Deşi jignit,
În providenţa Sa ia ascultat.

Le-a dat pe Saul cel smerit, ascuns,
Ce-atât de mic era în ochii săi.
Cu suflet nobil şi cu zel nespus,
El i-a scăpat de amoniţii răi.

O, dacă Saul rămânea smerit,
Cinstind porunca, nu părerea sa,
Dar la-ncercare el a îndrăznit
S-aducă jertfa ce nu se cădea.

Apoi, mânjit de-a sa nepocăinţă,
A poruncit un post necugetat,
Crezând că Domnul va schimba sentinţa,
Lăsându-se prin post înduplecat.

Fanatic, el lipsi pe toţi de mierea
Pe care-o pregătise Dumnezeu.
Dar prinţul Ionatan, primi puterea
Credinţei, izbăvind poporul său.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apa din stâncă

Din stânca cea lovită în pustie
A izvorât cândva şuvoi de apă,
Să bea toţi însetaţii şi să-nvie,
O viaţă nouă astăzi să înceapă.
Când le-a fost sete, Domnul le-a dat apă
Din stânca minunată şi lovită,
Bogat izvor din care se adapă
Dorinţa marii gloate, potolită.

Căci Stânca cea lovită e Cristos
Şi harul Său e apa înstelată.
Vorbeşte Stâncii, dacă eşti setos,
Şi vei avea belşug de har în viaţă.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel de jos nu se teme de cădere

Cel de jos nu se teme de cădere,
Şi nici cel mic de mândrie şi de-al ei păcat;
Cel smerit va fi întotdeauna
De Domnul Dumnezeu binecuvântat.

Sunt împăcat cu ceea ce-am primit şi am,
Chiar dacă buzunarul nu mi-e plin;
Doamne, mi-i dor de-o lumină bună, caldă,
De aceea bat smerit la poarta harului divin.

Răsplata poverilor purtate mă aşteaptă
La capătul tuturor drumurilor mele către Tine.
Ofer puţin acum, dar voi primi curând o împărăţie –
Şi-aşa-i pentru toţi oamenii mai bine.

poezie de John Bunyan, 1628 - 1688, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul celor neprihăniţi

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Şi lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viaţa lui
El duce la bun sfârşit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Şi viaţa lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză şi avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viaţa trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l ţină

Oamenii neprihăniţi
Meşter îl au pe Hristos
Şi pe calea celor sfinţi
Înfloresc a lor dorinţi
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat şi omul
Şi i-a dat a Lui Cuvânt

În viaţa de credinţă
Începutu-i diferit
Şi prin har şi-n biruinţă
Pentru a omului fiinţă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Şi atâtea-s fără pată
În viaţa ce-a fost dată
Prin sfinţenie şi rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Şi el iată s-a smerit

Aşa mic el s-a văzut
Şi pe Domnu aşa mare
Şi era necunoscut
Deşi Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârşitul
I-a fost rău şi nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Şi Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut şi el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — şi serios
Suferit-a pe Calvar

Şi el Petru s-a întors
La credinţa sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n faţa turmei
Tu dar să o păstoreşti
Implicat în greul gijei
Să-ntăreşti darul credinţei
Căci apostol Petru eşti

Şi sfârşitul i-a fost bun
Pe braţele Lui Hristos
Al vieţii sfinte drum
I-a fost soare şi parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veşnicia
Ce-şi păstrează armonia
Uniform pân" la sfârşit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei doi gemeni

Esau şi Iacov, cei doi fraţi,
S-au despărţit chiar din pruncie:
Esau cu jocul şi mâncarea
Iar Israel la datorie.
Edom, lumesc şi fără frâu,
A devenit popor duşman.
Dar Israel a fost ales
Să împlinească sfântul plan.

Nici Iacov nu era un sfânt,
Căci a minţit şi a-nşelat,
Şi-apoi, de frica lui Esau,
Departe sa refugiat.

Dar Domnul nu l-a părăsit,
Ci i-a întins sub paşi o scară
Pe care harul minunat,
La cei descurajaţi, coboară.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoarecele şi pisica

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Şi care în sfârşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum că domnul Raton îndată s-a gândit
Să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
Începu a striga: "De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cât de mult îl doresc
Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;
Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc."
La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
Văzând că Dumnezeu de martor e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.

Îi duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fizionomii,
Ş-a acestui străin atâta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,
După ce refuză şi limbi şi caşcaval,
Zicând că e în post şi nu poate mânca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe câţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.

fabulă clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căderea Ierihonului

Cetatea Lunii, mândră, păcătoasă,
Se-mpotrivea căderii presimţite.
De-ar fi crezut, ca a Rahavei casă,
N-ar fi pierit sub tunete-nteţite.
Dar n-a crezut şi nu s-a pocăit.
Aşa va fi şi cu această lume,
Căci cele şapte trâmbiţe-au sosit,
Sunând avertizare, foc şi ciume.

Nu pentru jaf s-a dat spre nimicire,
Cetatea, ci spre sfântă judecată.
De-aceea Israel avea poruncă
Să nu ia pentru sine vreo răsplată.

Şi toţi au înţeles şi-au ascultat,
Afară de Acan, cel cu mantia...
Privind, el a poftit şi a luat.
Cu viaţa şi-a plătit apostazia.

Cetatea Ai a fost apoi luată
Prin iscusinţă, după sfat ceresc.
Cei care iau exemplul de-altădată,
În misiunea sfântă reuşesc.
..............
Intrând în ţară, Dumnezeu le-a dat
La fiecare sorţ de moştenire.
Din nou în legământ i-a adunat,
Prinţul Isus la ultima-i vorbire.

Din toate-acele mari făgăduinţe,
Făcute-n zori poporului iubit,
Nici una n-a rămas pe din afară,
Căci Domnul, credincios, le-a împlinit...
.......
Când canaaniţii apăsau pooporul,
Debora, prorociţa, a chemat.
Şi, ca în jurul unei mame bune,
Viteji israeliţi sau adunat

Barac a fost în frunte, cu credinţă,
Şi după el curgeau galileenii.
Din Ruben a sosit doar zvon de planuri,
Dar Beniamin şi-a înarmat oştenii.

Aşer se odihnea pe plaja lui,
Iar Dan făcea afaceri pe corăbii,
În timp ce chiar şi stelele luptau,
Sosind din cer cu sclipitoare săbii.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţa lui Avraam

Venind să-ncerce-odată pe Avraam,
Să ne arate cine-i e pe plac,
De noapte Domnul l-a chemat la El,
Cerându-i să jertfească pe Isaac.
Şi Avraam, crezând făgăduinţa,
A ascultat, tăcut, pân-la sfârşit,
Ştiind că Domnul, chiar şi din cenuşă-i
Va da înapoi băiatul scump jertfit.

Credinţa lui Isaac, ascultătoare,
A strălucit, când s-a supus ca miel.
Am vrea şi noi s-avem acelaşi spirit,
Să ascultăm întocmai ca şi el.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghedeon şi cei trei sute

Viteazul Ghedeon a izbăvit
Poporul său de năvăliri duşmane.
Dar cu puţini ostaşi a biruit,
Căci a luptat cu Dumnezeu, smerit,
Mai mult decât cu zeci şi milioane.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ungerea lui David

Neascultarea-i foarte vinovată,
Întotdeauna ea este păcat.
Când Saul a călcat porunca dată,
Cu jale Dumnezeu l-a lepădat,
Şi a ales un tânăr ciobănaş,
Pe cel mai mic din fii lui Işai,
Cel iscusit la harpă şi la caş,
Puternic în credinţă şi bălai.

Şi astăzi, la hotar de veşnicii,
Se numără, din ceruri, caractere.
Se leapădă, se-aleg, dintre cei vii,
Pentru coroana slavei ce nu piere.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria lui Iosif

Cunoaşteţi voi, copii, povestea
Cu băieţelul cel cuminte,
Cu fraţii lui mânjiţi de sânge,
Invidioşi şi fără minte?
Aţi auzit cumva de-un tată
Albit de griji în cortul său?
Un tată bun cu toţi copiii
Ce seamănă cu Dumnezeu?

Aţi învăţat despre vânzare
Despre cămile şi arginţi?
De Ruben, Simeon şi Iuda
De Iosif, floare între sfinnţi?

Icoană vie a fost Iosif,
A lui Isus, smeritul Miel.
Acestea s-au numit, în Carte,
Istoria lui Israel.

Iosif, favoritul tatei,
Nu era, vai, şi al gloatei
,, Fraţii" l-au privit ciudos,
Pentru că era frumos.

Ei n-au înţeles decât
Că el trebuie-omorât,
Pentru că, din cer, un vis,
Măreţie i-a promis.

Providenţa l-a salvat
Şi pe aripi l-a purtat
Spre-mplinirea visului,
Căci nimic în lume nu-i

Să oprească un plan divin.
Lanţuri, umilinţă, chin
Toate-acestea l-au condus
Către patria de sus!
............
Plecând, supus, din cortul părintesc,
Pe câmpul plin de ierburi şi primejdii,
Ajuns apoi la groapa de gunoi,
Îngenunchiat, în umbra deznădejdii.

Apoi, cu nepăsaare aruncat
În groapa mai adâncă a sclaviei,
De-acolo şi mai jos a fost împins,
În ghierlă, şi mânjit de calomnie.

Dar să nu crezi că Domnul l-a uitat,
Căci toate au fost doar trepte către tron.
Cu darul său de prinţ şi de profet,
Ajunse Iosif domn, ca Faraon.

După mulţi ani de griji şi de uitări,
Mânaţi de lipsă mare şi de foame,
Cei zece fraţi pornesc către Egipt
S-aducă pâine la copii şi mame.

Ajunşi la domnitor i se închină
Ca stelele din visul dus cu anii,
Iar el cu gânduri bune îi încearcă
Le dă merinde dar le dă şi banii.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alegerea lui Iosua

Iosua, generalul credincios,
Adesea se pleca în rugăciune,
Dar îşi făcea şi partea lui, voios,
Nu aştepta mereu numai minune.
Chiar dacă eşti un tânăr ca Iosua
Şi ţi-a pus Domnul sarcina în spate,
Să nu te temi, căci El te va susţine,
Aşa cum pe Calvar le-a dus pe toate.

Nu tremura, nu tu conduci, ci Domnul,
Şi nu te îmbăta de-ngrijorare.
Ia-ţi sarcina şi poart-o cu credinţă,
Căci El îţi iese în întâmpinare.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuinţa lui Adam şi a Evei

Când Domnul a făcut pe oameni,
I-a pus sub lege, să asculte,
Ca, astfel, ocrotiţi de rele,
Să vieţuiască zile multe.
Dar i-a-nşelat ispititorul
Ca să mănânce fructul morţii,
Şi ei au ascultat de şarpe;
Iar noi la fel facem, cu toţii.

De-aceea Domnul a promis
Să pună-n sânul nostru ură,
Chiar pentru cel mai mic păcat
Făcut de biata noastră gură.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moise şi Aaron în faţa lui Faraon

Apoi începe lupta fără arme,
Se bat idei şi forţe nevăzute,
Căci robii îşi cer dreptul la-nchinare
În ţara conştiinţelor pierdute.
Dar Faraon, în loc de libertate,
Le dă poveri mai mari, ca nu cumva
Să aibă timp şi ei să mai gândească
Şi-apoi să fugă de sub talpa sa.

Dar Domnul, totdeauna a-mplinit,
Din planul veşnic, voia Lui cea mare.
Aşa că... aşteptăm nerăbdători
Măsuţa săptămânii viitoare.

Dacă Domnul te-a trimis
Să avertizezi o lume,
Nu uita: l-ai circumcis
Pe copilul tău, anume?

Nici o umbră, nici soţia
Să nu-ţi stea, cumva, în cale.
Mai întâi e datoria,
Apoi scuza dumitale.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Saul, Mardoheu, şi... eu

Se aruncă cu furie în luptă Saul, să şteargă numele lui Amalec sub soare.
El trebuia ca tot ce-avea suflare-n ţară să junghie, să taie, să omoare,
În râvna lui pentru poporul său Israel nu observă cum Lucifer, pe ocolite,
Îi strecură dibaci în inimă şi-n gând ispita spre lucrurile-acelea vechi şi otrăvite.
A fost de-ajuns atât pentru Satan şiretul, o clipă doar lui Saul să-i coboare
Privirea de la slava care-n veci n-apune, în jos spre cele blestemate, trecătoare.
O, iată-l cum aleargă-acuma bietul, ca fluturul spre lampa ce-l orbeşte,
Şi singur el, cu propria lui mână, sfârşitul tragic, ruşinos şi trist şi-l pregăteşte.
A fost de-ajuns lui Saul să privească cu ochi fireşti spre lucrurile cele ale firii,
Ca să-şi înceapă goana sumbră, neoprită, pe panta-abruptă, spre prăpastia pieirii.
Şi iată-l astfel cum de Amalec, de boi şi vite trimise prin blestem de Dumnezeu la moarte
În loc să fugă junghiind cu necruţare, el face pact, ba încă îşi păstrează-o bună parte.
O, vai de tine, Saule-mpărate! Tu nu vezi cum tu însuţi pregăteşti
Unealta ruşinoasă cea prin care viaţa-n lepădare-ai să sfârşeşti?
Putut-ai tu să neglijezi porunca lui Dumnezeu cea avertizatoare
Ce spune că de cruţi ce-i dat pieirii, pe tine însuţi te va duce la pierzare?
Ce-a mai urmat, ştim toţi deja prea bine; că-n lupta-aceea aprigă ce-a dat,
Pe împăratul Saul plin încă de viaţă un suliţar amalecit l-a junghiat. O, vai de tine, Saule-mpărate!
Ce mult ai dat doar pentru-o singură-nchinare
La pofta firii vechi ce te-a împins să cruţi cele ce Domnul le dăduse la pierzare!

Istoria-şi pictează pânza vremii cu toate care vin doar ca să treacă.
Decoruri noi şi oameni noi de-asemeni împestriţează ritmic pânza colorată.
Se par că-s noi, dar nouă-i numai masca sub care stă ascuns mereu vechiul Satan,
Ce inventariindu-şi grijuliu tot arsenalul, îşi spumegă mânia veche de duşman.
S-au scurs ani mulţi de la-ntâmplare- aceasta şi-n goana lor cu ei au măturat
Şi dinastii, şi regi, şi chiar Ierusalimul, care a fost ca un ogor de plug arat,
Iar Israel, ce trebuia să-şi ispăşească nebunia, slujea din greu acum la un popor străin.
Satan dorind din nou să-l extermine, alcătui în sinea lui un plan hain.
Avea speranţe mari oricum mişelul, căci Saul, împărat la Israel,
I s-a-nchinat lăsând să mai trăiască câţiva de-ai lui Agag, cum voia el.
Astfel, căutând cu râvnă el prilejul, iată-l sosit: Haman, un agaghit,
Al doilea după împăratul Ahaşveroş, la rangul cel mai mare-n stat suit,
Nu era el din Amalec, poporul care s-a aruncat peste Israel în pustie,
Şi care-a fost apoi cruţat de împăratul Saul, când cu-nşelarea lui orbit de nebunie?
Iată-l rânjind de satisfacţie la gândul că reuşita-i e de-acum asigurată.
Căci dacă a picat el împăratul Saul, poftind la prada-aceea blestemată,
Cu siguranţă Mardoheu n-o să reziste, când propria-i viaţă îi va fi ameninţată.
Deci, iată planul gata conceput şi-anume: să pună-n inima acelui agaghit
Un dor nestins să aibă la picioare, să i se-nchine un israelit.

După nimic nu însetează omu-n lume atât de mult ca după slavă şi mărire;
Dar nici nu e nimic care să ducă atât de repede şi sigur la pieire.
Avea Haman plecat la ale lui picioare întreg imperiul din mulţimea de popoare,
Dar nu-şi dorea nimic cu mai mult foc decât pe Mardoheu, evreul, la picioare.
Simţea că-n Mardoheu acesta de la poartă bătea o inimă ce se-nchina lui Dumnezeu;
De-aceea şi-l dorea cu-atâta sete să i se-nchine lui ca unui mare zeu.
Ce rău îi pică lui ca om de-atâta slavă, al doilea om pe toată-mpărăţia,
Să fie înjosit de-un rob evreu din neamul ce va duce lumii pe Mesia!
Priviţi-l, iată, trece agaghitul! Şi toţi genunchii tremurând i se apleacă,
Afară doar de unul. E-o părere?... Ba nu, stă drept ca o statuie-n poartă.
Şi-atunci, împins de duhul celui rău din umbră, vrea nimicirea-ntregului popor evreu.
Dar de, el nu ştia că Mardoheu nu-i Saul; căci Mardoheu, mânat de Duhul lui Hristos,
Înfruntă pe provocator cu semeţie, căci el e rob, dar nu celor de jos.
Mai este oare cazul să mai spunem că-n înfruntare a ieşit biruitor
Cel care, deşi simplu rob la curte, nu s-a plecat la ce e trecător?
Da, el a-nvins, căci cel care se pleacă în faţa lui Isus Hristos din cer,
Ca şi Hristos e neînfrânt în lupte şi-n ceruri sus, şi-n lucrurile cele care pier.
Şi dacă Saul a murit până la urmă ruşinos, de mâna celora pe care i-a cruţat,
La Mardoheu stau lucrurile tocmai invers, căci el e cel ce-n urmă-a-njunghiat.
Şi-acuma eu, tot rob, de nu mă plec la pofte, ajung să-mpărăţesc ca şi Hristos;
Dar de mă plec la pofta firii trecătoare, ajunge-voi cu siguranţă tot mai jos.
Rămâne deci această întrebare privind viaţa noastră la concret:
Există numai două ipostaze: ca Saul - pofta veche să-mi dosesc,
Ca ajungând apoi mânat de ea în viaţă, în lepădare viaţa să-mi sfârşesc;
Sau starea-naltă a lui Mardoheu evreul, care din rob ajunge ca-mpărat,
El detronând şi omorând despotul, pe-acel ce viaţa lui de sfânt i-a atacat.
Războiu-ntotdeauna se termină cu un învins şi un învingător.
Dacă rezişti în faţa poftei tale, vei fi ca Mardoheu mereu biruitor.
Să nu îţi pleci genunchii voii tale în faţa lucrurilor care sunt de cer mai jos,
Dacă doreşti să îţi trăieşti cu-adevărat menirea de prinţ, pe tron cu regele Isus Hristos.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul cerului

Dumnezeu ne-a dăruit
Fiul Lui, din trupul Lui,
Împărat peste pământ,
Împăratul cerului.

Tu, Marie, Sfânta noastră,
Bucuria omenirii,
L-ai purtat în trup şi lapte
I-ai dat din sânul iubirii.

L-ai crescut, până pe cruce
Fost-a, Domnul, răstignit,
Să ne scoată din mocirla
Unde ne-am împotmolit.

Acum, Pururea Fecioară
Din icoane lăcrimează
Coroniţe de lumină
Peste lumea ce-o urmează.

El, Hristos, o ia de mână
Şi către Domnul o poartă,
Noi cu bucurii în suflet
Îi urmăm calea cea dreaptă,

Domnul, Domn, ne-a dăruit
Fiul Lui, din trupul Lui,
Împărat peste pământ,
Împăratul cerului!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

David şi Ionatan

Mai dulce decât dragostea Micalei
Care cinstea, în taină, terafimi,
Iubirea unui prinţ ieşi în cale-i,
Lui David cel sortit spre înălţimi.
Da, Ionatan şi-a scos chiar şi mantia,
Punând-o peste cel ales de Cer.
Un legământ zidi prietenia
În falnic monument de caracter.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă-L ai pe Domnu-n toate

Dumnezeu să te asculte
ocrotească fiinţa ta
Ajutor să îţi trimită
din cerească casa Sa.
Inima ce îţi doreşte
Domnul să îţi împlinească
În tot ce nădăjduieşti
numai El te sprijinească.
Dacă-L ai pe Domnu-n toate
zilnic te vei bucura
Biruinţa-ţi va fi steagul
care îl vei flutura
Flutură-l în al Său nume
ţine tu stindardul sus
Inima nedespărţită,
ochii ţintă la Isus

Ştiu că Domnul El te scapă
prin a Sale sfinte unde
Din locaşul cel ceresc
la toate El îţi răspunde
Gândul Domnul îl cunoaşte,
îl şti care e şi unde
Căci în minte şi în suflet
raza Lui ea te pătrunde

Nu avea ca biruinţă
tu puterea care-o ai
Nu avea ca biruinţă
care, călăreţi şi cai.
Reazemă a ta viaţă
doar de braţul lui Isus
Vei uita grijile toate
te vei bucura nespus

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un suflet smerit experimentează adesea starea de epifanie deoarece Dumnezeu i se revelează mai mult unui suflet smerit.

aforism de Cînepă Ştefan din Dumnezeu este lumina conştiinţei noastre, Reflecţii Maxime Axiome III
Adăugat de cinepa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Post

Şomer de ani şi fără post,
Mă rog la bunul Dumnezeu
Din martie să pot şi eu
Să intru, în sfârşit, în post!

epigramă de Gheorghe Burduşel din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultele păgâne

La templu un fariseu
Şi un vameş au sosit
Se rugau Lui Dumnezeu
Cum de bine-au socotit

Fariseul ce ştia
Legea care i-a fost dată
Lui Dumnezeu îi mulţumea
Căci e singurul lui Tată

Tată scump îţi mulţumesc
De-a Ta Sfântă îndurare
Căci viaţa mi-o trăiesc
Şi umblu pe-a Ta cărare

Eu dau din izmă şi din toate
Cele ce Tu mi le dai
Cuvintele-ţi toate adevărate
La mine-n inimă — le ai

Eu postesc de două ori
Chiar Doamne pe săptămână
Şi îţi dărui multe flori
Căci viaţa-mi e lumină

Nu-s ca alţii pe pământ
Hărăpăreţi nedrepţi şi preacurvari
Căci eu ţin al Tău Cuvânt
Nu-s ca cei răi şi avari

Nu-s din cultele păgâne
Evanghelia ce n-o trăiesc
Ci eu Doamne penru Tine
Cultele azi le urăsc

Doamne eu trăiesc Cuvântul
Şi Scriptura o-mplinesc
Cultele fac doar pe sfântul
Eu o Doamne azi trăiesc

Iată fug de sărbători
Şi de atâtea lucruri rele
Eu Cuvântul Tău din zori
Îl înalţ azi printre stele

Toate cultele-s pierdute
Noi o Doamne împlinim
Ale Tale vii cuvinte
Şi mereu iată postim

Ei o Doamne s-au vândut
Noi suntem acuma sfinţi
Căci nu ţinem nici un cult
Cum ne-au spus vechii părinţi

Dar Scriptura ce vorbeşte
Să fii mândru şi-ngâmfat
Unde Domnul azi priveşte
La cel trufaş şi curat

Fariseul a trăit
Mult Cuvântul Celui Sfânt
Însă el nu s-a smerit
Trăind tot al Domnului Cuvânt

Vameşul însă stătea
Plin de groază şi de frică
Şi Domnului îi spunea
De-a lui viaţă rătăcită

De mine o Doamne ai
Milă azi şi mă ridică
Numai Tu viaţă dai
Inimii mele rănită

Fie-ţi milă dar de mine
Iartă-mi groaznicul păcat
Căci privesc acum la Tine
Doamne greu sunt vinovat

Iartă-mi vina şi păcatul
Căci Doamne sunt rătăcit
O ascultă-mă ca altul
Să nu fac Isus iubit

Cine dar a fost iertat
Vameşul sau fariseul
Ce era mult mai curat
Însă el îşi văzu eul

Toţi ceilaţi erau pierduţi
Numai el era curat
Unde vrei dar să te uiţi
Tot la alţii — nencetat

Să trăieşti ca fariseul
Tot pe alţii tu să-i vezi
Că-s pierduţi doar tu cu eul
De Domnul dar mai asculţi

Vameşul n-a mai văzut
Nici un om de pe pământ
Căci desigur el pierdut
N-avea al Domnului Cuvânt

Însă iată s-a smerit
Pe Domnul l-a implorat
Să-l ierte căci n-a trăit
Cuvântul ce ni s-a dat

Vameşul a fost iertat
Fariseul însă nu
Deşi el mult mai curat
Al lui suflet îl avu

Fariseul s-a mândrit
Cu viaţa lui curată
Însă vameşul smerit
L-a văzut pe Cel ce iartă

Domnul ne vrea azi smeriţi
Păcatul să ne vedem
Nu a altora c-atâţi
Cuvântu să n-ascultăm

Judecată ce o foloseşti
Cu ea vei fi judecat
Însă dacă te smereşti
Tu vei fi acel iertat

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!