Pomul vieţii

Ceru-acoperă pământul cu o mantie de ceaţă
Zorii tinereţii noastre parcă nu se mai ivesc
Raze dulci ne înfăşoară şi destinul ne răsfaţă
Dar m-afundă sărăcia şi necazuri ne-nvedeţesc

Rămuros e pomul vieţii, însă unde-i rodul?
Mâine frunza se usucă şi în vânt îşi duce dorul
Ne-ntrebăm adesea: oare care-n viaţă ne e scopul
Oare ce în lumea asta ne rezervă viitorul?

Vreau ca pruncii să zâmbească. Vor lumina să răsară
Toţi copii lumii noastre. Sufletul să nu ne doară
Că n-are haine sau mâncare, mutilaţi sunt... orfani
Vreau să fie pace-n lume, să rămână mii de ani.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţare şi dorinţă

Nu mai vreau ca să trăiesc în fum,
Vreau în viaţă să-mi aleg alt drum.
Nu mai vreau să rătăcesc în ceaţă,
Vreau să-mi construiesc o nouă viaţă.

Nu vreau să trăiesc doar în minciună,
Vreau adevărul să poarte o cunună.
Nu vreau ca întunericul să mă sperie,
Vreau să primesc lumină, puzderie.

Nu vreau să mă stăpânească plânsetul,
Vreau să-mi lumineze faţa, zâmbetul.
Nu vreau privirea să-mi fie-ntunecată,
O vreau senină, de grijile lumii scăpată.

Ajunge! De prea mult rău mi s-a scârbit.
Vreau binele să fie de toţi oamenii primit.
Vreau de-acuma un soare nou să răsară
Şi-n viaţa mea să fie veşnic primăvară!

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul iubirii

Nu întrebam adesea de ce atâta ură
Distruge universul iubirii
Şi de ce, umili, precum o pradă,
Îngenunchem şi plângem
Şi suferim adesea prea mult, din dragoste
Vântul speranţei noastre ne duce prea departe
În lumi necunoscute...
Dar oare nu-i prea mult?
De ce atâtea lacrimi acoperă cu umbre
Inexistenţa vieţii şi-a oricărui cuvânt
Suntem doar biete raze pierind în întuneric
Şi dacă nu iubim, atunci o vom lăsa
Din moştenirea noastră în suflete ascunse
Celor ce au credinţă, curând, ne vor urma?

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua rea nu vreau să vină

Alerg cu aripile-n vânt
Şi văd de sus totul pe pământ.
Văd lumea plină de trăire
Ce-aleargă mult în neştire.
Spun asta cu gând înflăcărat,
Dar nu pot să schimb cerul înstelat.
Văd de sus o prăpastie pustie,
Nu vreau ca drumul oamenii sa-l ştie,
Noi ştim de soare şi de ploaie rece,
Dar şi de timpul care trece.
Vreau şi eu să înţeleg
Ce se întâmplă cu pământul întreg,
Nu vreau pustiu el să rămână,
Şi ziua rea nu vreau să vină.
Putem s-alergăm spre-o-nsorită cale,
Iar sufletul să nu cânte-a jale.
Viaţa bună oamenii să guste
Şi toate cărările să fie robuste.

poezie de Eugenia Calancea (8 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curaj

Nu vreau să mă opresc la o răscruce
Şi nici visările să mi le-nec,
Departe vreau să merg, chiar de m-aş duce
În lumea largă şi doruri să culeg!

Nu vreau să mă opresc sub frunza stinsă
De lacrimile toamnei sângerii,
De m-ar cuprinde zarea cea apusă
Lângă tristeţi nicicând n-aş poposi!

Nu vreau să fac cununi din mii de stele
Ce-n noapte pe o boltă strălucesc
Aş văduvi-ntunericul de ele,
Nu m-aş ierta căci vreau să le privesc!

Nu vreau ca sufletul să mă mai doară
De nici o vorbă sau un pas strivit,
Îmi spun mereu, a nu ştiu câta oară:
"Prinde curaj şi fă ce-i de făcut!"

poezie de Lili Şipoteanu (16 noiembrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul parcării subterane

În parcarea subterană
Vezi cavouri plimbătoare,
Limuzine şi panouri,
Dar benzina unde-i oare?!

epigramă de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinaţie

M-am născut unde ai vrut tu Doamne!
Mi-ai dat spiritul,
darul tău cel mai de preţ.
Cu el îmi croiesc destinul
şi-mi aleg destinaţia,
depăşind toate barierele timpului
şi spaţiului.
Umilită de viaţă,
iubirea îşi caută drumul,
neştiind unde-i este gara,
destinaţia ei ultimă,
dar până la gară,
cale lungă este de străbătut.
Îmi pun aripile
şi-mi născocesc zborul,
dar nu vreau Doamne...
încă nu vreau o destinaţie.
Vreau mai întâi să-mi găsesc lumina
în flacăra smerită a lumânărilor,
în lanuri albastre
în care încă mai zboară zorii,
în ropotul inimii mele
şi în laptele miere al mamei,
care curge molcom,
îngânându-mi somnul
din care m-am născut
cu clocotul vieţii.
Un curcubeu
zămislit într-un vers
îmi va fi punte în naştere,
trecerea de la somn
la viaţă,
de la acumulare
la aplicaţie şi dezvoltare.
Lasă-mă iubire,
vreau să dorm doar în braţele tale,
sunt năucă de atâta viaţă,
vreau să-mi regăsesc somnul.
Somnul dinaintea naşterii,
Somnul,
în care tu Doamne
mi-ai dat înţelepciunea
şi toată cunoaşterea lumii.
Naşterea m-a făcut doar conştient de darurile mele,
obligându-mă ca prin trudă
să-ţi preţuisec darul.
Tot TU,
în nemărginita-ŢI bunătate
mi-ai pus pe buze cuvantul,
cu el voi duce cunoaşterea mai departe,
cu el voi dezmierda timpul
să-mi cânte serenade
şi tot cu el
voi transmite
generaţie după generaţie
toată acumularea de veacuri a omenirii.
În nerăbdarea mea
ajunsă în intersecţia destin,
voi şti oare,
care drum să aleg?
Voi alege drumul corect
să-mi găsesc destinaţia,
sau rătăcitoare voi fi
până ce voi ajunge
în acelaşi loc de destinaţie
hărăzit de tine Doamne!
Determinare,
joc fatal al sorţii,
sau propria mea alegere!
Care este adevărul Doamne,
care?
Oricare ar fi adevărul
eu voi alege!
Sunt propria mea determinare.
Înainte de naştere,
a ta am fost Doamne,
mi-ai dat
tot ce ai crezut de cuviinţă că merit,
mi-ai dat cioturi de aripi,
care vor creşte doar în lumină,
cu ele voi zbura oriunde,
voi cuceri galaxii
şi te voi slăvi
pe tine Doamne,
creatorul meu desăvârşit.
După naştere
destinul îmi aparţine,
sau tot tu îmi alegi
destinaţia finală?!
Îmi vreau lumina
şi zborul,
îmi vreau
înfiorarea dintre funzele teiului,
când zorii îmi mângâie zarea,
vreau
ca flacăra macilor
să-mi ardă
cele mai tainice dorinţe,
îmi vreau
curcubeu nemuritor
peste timp şi spaţiu,
vreau
să beau din cupa nemuririi
licoarea blestemată a zeilor
şi mai vreau Doamne....
VREAU TOTUL
sau NIMIC!

poezie de Rodica Cernea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se usucă sufletele noastre

Se usucă sufletele noastre
Izvoarele de apă vie seacă
Stropul de amar dintr-o cinzeacă
Purtător e veşnic de dezastre

Unde eşti iubito visele să-ţi dărui
Să ne ducem veacul pe un alt tărâm
Să ne sune paşii pe un caldarâm
De melancolii prin lumina cărui,

Pururi te zăresc numai ca prin ceaţă
Viaţa noastră plină de himere
Supravieţuirea tot mai multe cere
Şi nu se mai face, parcă, dimineaţă

poezie de Ion Untaru (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau o lume diferită. Una un care să nu mă trezesc gândind că sunt norocoasă pentru că sunt capabilă să-mi hrănesc fiica şi să le dau oamenilor să bea o apă curată. Nu vreau să-mi imaginez copii înfometaţi la sân. Vreau ca asta să se schimbe. Şi, dacă vreau asta, ar fi mai bine să fac ceva în aceast sens.

citat din Emma Thompson
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai este nou?

Ce mai este nou pe-acasă, tată?
Ştii că de nimic nu-s vinovată...
Am luptat cu viaţa asta grea
Şi îmi pare, tată, tot mai rea.

Mai întoarce legea, Doamne Sfinte!
Vreau să fiu cu tine, ca-nainte.
Să te-ntreb de ce mă pedepseşti
Dacă-ţi sunt copil şi mă iubeşti.

Lasă-mi Doamne, pruncii să-mi sărut!
Vreau să-i mângâi şi să îi ascult...
Ştii că de nimic nu-s vinovată,
Însă sufăr în tăcere, tată!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai este nou?!

Ce mai este nou pe-afară, tată?
Ştii că de nimic nu-s vinovată...
Am luptat cu viaţa asta grea
Şi îmi pare, tată, tot mai rea.

Mai întoarce legea, Doamne Sfinte!
Vreau să fiu cu tine ca-nainte,
Să te-ntreb de ce mă pedepseşti,
Dacă-ţi sunt copil şi mă iubeşti.

Adu-mi Doame pruncii să-i sărut,
Vreau să-i mângâi şi să îi ascult!
Ştii că de nimic nu-s vinovată,
Însă sufăr în tăcere, tată!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştie tot pământul

Adie vântul,
Soarele străluce,
Pe mine gândul
Spre tine mă duce.

Adie vântul,
Pomii au înflorit,
Ştie tot pământul
Cât noi ne-am iubit.

Vreau pe-o adiere
Să ajung departe,
De-a ta mângâiere
Să am iarăşi parte.

Vreau să fiu o rază
Să îţi ating chipul,
Iar tu a mea oază
Ce opreşte timpul.

Vreau din nou iubirea,
A noastre inimi pure,
Vreau să-ţi văd privirea,
Iubirea ta să-mi jure.

poezie de Răzvan Isac (17 martie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina pâinii

Lumina pâinii se răsfaţă
Pe drum de Golgotă şi viaţă,
Tot răul vine ca furtuna
Şi n-are zbor de totdeauna...

Se-adună Zmeii şi se-nfoaie
Sub falduri vechi de vâlvătaie,
E ud zăbranicul pe rană
Şi toată lumea mai duşmană...

Teroarea creşte ca furtuna
Şi n-are zbor de totdeauna,
Lumina pâinii se răsfaţă
Pe drum de Golgotă şi viaţă...

Poeţii lumii scriu poeme
Şi plâng în râuri de blesteme,
Tot răul vine ca furtuna
Şi n-are zbor de totdeauna...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul săracului

Cerul s-a ascuns în valuri
De nori grei... Acolo, sus,
În întunecata lume,
O speranţă a apus...

Iată-un fulger că se-arată
Calea să nu-o lumineze...
Dor, de-atâta întristare,
Cum oare să viseze?

Cu săraci şi mizerabili
Poate-un colţ de pâine, poate
-o haină sau poate o casă
Să-i adăpostească-n noapte

În zadar sunt toate însă
Sănătatea i-a lăsat,
Fericirea stă ascunsă
Într-un colţ îndepărtat.

Ei cu ce-s oare de mică?
Ce-au greşit? De ce tot plâng?
De ce soarta, mult prea cruntă
I-a cuprins de braţul stâng?

Primăvara-n suflet, oare,
Va mai fi cu-adevărat,
Sau nuci vor intr-o noapte
Fără a se fi schimbat?

Căci averea-i sărăcie
Şi săracul e avut
Sufletu-i e plin de aur
De la a lumii început.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce, când e soare, eu văd totu-n ceaţă?
De ce, când e ceaţă, eu ard totu-n soare?
De ce fericirea n-alintă, ci doare?
De ce moartea-şi are rostul ei în viaţă?

De ce lumea bună e doar o... scursură?
De ce orizontul pe toţi ne-amăgeşte?
De ce floarea vieţii în noi se-ofileşte?
De ce fericirea nu lasă, ci fură?

De ce sufăr, oare, când altul iubeşte?
De ce iubesc oare propria-mi durere?
De ce m-asurzeşte clipa-mi de tăcere,
Când un val la ţărmuri prin ochi se topeşte?

De ce cred în visuri, când visul mă minte?
De ce nu-mi las somnul să-şi facă lucrarea?
De ce-mi este-aproape mereu depărtarea?
De ce nu-mi las dorul să treacă-n cuvinte?

De ce caut timpul în larg de oceane?
De ce stâmpăr munţii c-o lacrimă-amară?
De ce, doar prin lacrimi, un rău se repară?
De ce-mi bate pulsul din nou în timpane?

De ce eu am parte doar de uşi blocate?
De ce plec în lume pe cărări imunde?
De ce merg de-o viaţă şi n-ajung niciunde?
De ce toate-n soartă-s mereu ocupate?

De ce-mi umplu viaţa cu trăiri confuze?
De ce oare altul n-are loc de mine?
De ce îmi e rău, în loc să-mi fie bine?
De ce greu mă doare un sărut pe buze?

De ce-mi fug de mine când n-am ce-mi mai face?
De ce nu las timpul să treacă cuminte?
De ce tac, când totu-i potop de cuvinte
Şi nu îmi las dorul să sufere-n pace?

De ce n-am, la toate, răspunsuri valide?
De ce caut zarea prin zări fără zare?
De ce fac din noapte o rază de soare?
De ce iau din soare doar miezul fierbinte?

De ce scriu, în mine, doar pagini uitate?
De ce-mi ard în palme doar focuri de gheaţă?
De ce-mi prind destinul c-un capăt de aţă?
De ce mă lumină doar miezul de noapte?

De-aş şti de ce-s astea întrebări vitale
Şi de ce lumina în ochi se aprinde,
De ce îndoiala pe om îl cuprinde,
Aş fugi de mine, mi-aş pieri din cale.

De-aş şti de ce gândul cade iar pe gânduri,
De-aş şti de ce clipa se trece-n uitare,
De ce-n zorii zilei o speranţă moare,
Aş ieşi din mine, m-aş preface-n vânturi.

M-aş duce-n nisipuri ca un vânt de dune,
Aş iubi-ndoiala ca pe-o zână rece,
Aş trăi iubirea ca pe-un dor ce trece
Şi doar cu uitarea, uitând, aş rămâne.

Dar cum toate astea n-au vreo raţiune
Şi nu poţi prin viaţă s-alegi altă viaţă,
Arzi, prin suferinţă, globul tău de gheaţă...
Omul una face, gândul alta-i spune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românul sărman

Oriunde aţi fi în lumea asta mare
Strigaţi cu toţi, hai, cenzura jos!
N-avem bani pentru...-n buzunare,
Sunt goale, le-am întors de mult pe dos.

Şi de-am găsi o umbră-a unui bou
Nu mi-ar ajunge poate nici de-o pâine
Fiindcă românu-i de mult sărman
Şi- aşa îl ştie o întreagă lume.

Aţi luat mereu, de unde-o să mai luaţi?
Pe care os cei tare or să te bată?
Slugi şi stăpâni de slugi încă mai sunt...
Dar când nu ne mai fi această sloată?

Cum o să cereţi oare socoteala?
Chiar şi oglinzile de teamă-s sparte
Noi vom muri într-un târziu
Dar poate, vom fi-mpreună dincolo de moarte.

Şi-atunci, egali vom recunoaşte vina,
Hai sărăcia, lacrima, durerea,
Voi răutatea, nedreptatea, ura,
Şi lanţul ce n-avem dreptul la speranţa
Şi nu ştiam ce-nseamnă fericirea.

Ne-am trezit deodată singuri...
Penitenciarul nopţii,
Parcă-n presurat cu nouri,
Şi-a ascuns integritatea
Şi de stele şi speranţe m-a lipsit
Şi-ntunecare ne-a sădit de-acum în jur
Doar la fereastra spartă-nchisă
Râde moartea...

Sfidător la noi priveşte şi ne-ntreabă:
Oare nu ştiaţi că din lumină
Întuneric se va face?
Hai în lumea mea de gheaţă,
Îmbrăcaţi la patru ace!
Ce vă pasă că în urmă lacrimi şi dureri lăsaţi
Într-o zi, din lumea voastră de lumini, o să plecaţi
Haideţi voi, o biete umbre, hărăzite doar uitării,
Căci în noaptea vieţii voastre-mi pare că
s-au strâns toţi norii.

Mi-e dor de voi. Aş vrea să pot să scriu
Iubirea nu-n cuvinte şi poeme
Portul vostru parcă este viu
Dar să vă văd precum aş vrea, n-am vreme
Sub streaşina sprâncenelor, în ochi,
Mai străluceşte lacrima durerii
Şi parcă au rămas roua-n piept
Sperând mereu la clipa învierii.

Ninsoarea tâmplelor e-acoperită
De dorul ce vi-l port mereu în gând
Parcă de lume toată-s părăsită
Cât n-am mamă şi tată, pe pământ.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Re-naştere

Mai naşte-mă odată şi-nc-o dată!
Nu pot trăi în ură şi-n păcat!
Căci de păcat mi-e inima-ntinată
Şi sufletul îmi e întunecat.

Şi de voi fi un fulger în furtună,
Ori avalanşă, vaiet ori vulcan,
Să simt eliberarea, vreau, în urmă,
Căci de iubirea vieţii simt alean.

Poate că n-am ştiut să strâng lumină
În pumnul fraged, de păcat umbrit.
Poate furtuni m-au smuls din rădăcină
Şi renăscând, abia m-am mântuit.

Dar eu îţi cer: mai naşte-mă odată!
Un zâmbet vreau să fiu acum... atât!
Poate că de tăceri sunt vinovată,
Dar vreau să pot s-o iau de la-nceput.

Cerşesc, străin, la porţi, o alinare,
Devin de-acum copacul fără umbră
Şi nimeni nu-mi mai calcă la piciare
Şi lumi de pace-n mine se surupă.

O vrajă în neant se risipeşte,
O lume nouă-n mine-a evadat,
Mai naşte-mă odată! Şi păzeşte,
Să nu mă pot simţi... ne-vinovat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum vom sfinţi numele Tău? Oare prin bucurie nevinovată? Atunci, îndură-Te de noi pentru pruncii noştri nevinovaţi. Oare prin pătimire? Atunci, caută spre mormintele noastre. Oare prin jertfelnicie? Atunci, adu-Ţi aminte de ostenelile lor, Doamne.

Sfântul Nicolae Velimirovici în Tâlcuire la "Tatăl nostru"
Adăugat de Laura Stifter
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce oare...

Plină-i lumea... De ce oare?
De "stele rătăcitoare",
Pentru care-i pregătită,
De Cel făr' de-asemănare,
"Negura" cea mai cumplită
Şi grozav de usturătoare,
O durere infinită
Unde "viermele nu moare"...
De ce oare? De ce oare?!

Când din Slava Minunată,
Cel ce veşnic E lumină
Şi Viaţă adevărată,
Cu Dragostea Lui divină
La Golgota demonstrată,
A şters lumii orice vină
Şi-A deschis spre Tatăl poartă
Sufletului să devină
Viu în Slava-I Minunată!

De ce oare-s nori uscaţi
Ce nici umbră nu mai au,
De ce oare atâţia fraţi
Fără lucru-n "piaţă" stau,
De ce-s "dezrădăcinaţi"
Care nici un rod nu dau,
De ce-s toţi de "val" purtaţi
Şi de Duhul Sfânt nu vreau
Să se lase înduplecaţi...?!

De ce-s turme şi nu-i "Turmă"
Iubind glasul Domnului...?
O fi vremea cea din urmă
Şi sfârşitul Harului...?!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Calin Iordache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prozaică

Există o tristeţe şi-un fel de nebunie...
De unde-mi vin în minte oare cine ştie?
Să fie amarul lumii – ce strâns mă înfăşoară,
Să fie doar viaţa-mi, pustie şi amară?

Privesc în jur la semeni: ce veseli toţi îmi par!
Deşi, le simt tristeţea şi ştiu că râd amar.
Suntem zdrobiţi de vremuri, minciună şi nevoi
Şi prea multă durere purtăm, adesea-n noi...

Unii visează-n taină – alţii chiar fac averi
Dar cei mai mulţi sunt singuri – catâri plini de poveri
Cu susu-n jos e lumea şi, parcă, fără rost –
Şi banul te ridică, oricât ai fi de prost.

O! Cine-a spus minciuna că banul nu contează,
Când până şi copiii tot la bănuţi visează?!
Ce-i drept, prea mult-avere, ades nenoroceşte –
Dar, parcă, sărăcia vreodată fericeşte?

Păcat e că virtutea stă, astăzi, doar în ban
Deşi, ades, acela ce-l are-i un mârlan.
Lipsit de orice scrupul, de sus pe toţi privind –
În timp ce-n juru-i gloata câştig-un ban trudind.

Prea multă nedreptate e sub albastrul cer –
De ce e nedreptate – de veacuri-i un mister...
Toţi filozofii lumii au căutat răspunsul
Şi toţi calicii zilei îşi dau cu presupusul.

Dar, poate-n lumea aceea, de care toţi se tem
Scăpa-vom de-ntrebare, scăpa-vom de blestem...
Şi vom afla acolo de ce e plâns prea mult –
În lumea asta rece – dar plină de tumult...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!