Suprema metamorfoză

În vreme ce pământul plecă din mari zidari
şi graiul o pornise într-un toiag de cremene,
un român prea frumos adormise într-o stea
şi femeia îi săruta urmele de răşină şi fluier
şi-auzea mirosul palmelor lui dinspre verde
încredinţându-se că-i vorbeşte chiar frunza,
că-i şopteşte şi umbra şi roua:
- Hai să dăm mână cu mână, spuneau,
să trezim omul acestei neveste
că-i uscată de dorul visului său
şi se răzbună pe trupul ei firav,
hai să-i desferecăm somnul cel greu,
hai să-i redăm femeii ce crede în bărbat
mai mult decât în orice Dumnezeu.

Şi iată, vin eu şi întreb pădurile:
de unde naşteţi frunzele filosofice,
de unde atâta noroc în ţara asta
să ai copaci care gâdesc şi suferă?
De unde iarba asta cu-atâta sănătate
şi muzica prea roşie din trunchiuri alergând
şi nu numai a nostră, pădurile curbate,
de unde cerbi şi stele cu suflet şi cu gând?

Urcă şi azi ţărâna din marii ei zidari
şi graiul pleacă-ntr-un toiag de ape,
peste ferestre trec brazi plini şi iar
departele-nfloreşte-n aproape.

poezie de Dumitru Ţiganiuc din Prin departe şi-aproape (1976)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sătucul dintre brazi

Unde pleci? Vremea e rece
Zidurile îngheţate
Şi prin hornul casei trece
În fuior singurătate

Unde pleci? E-nchisă casa
Şi rugina e pecete
Peste clanţa încuiată
Şi în colţuri de perete

Muşchi nestingherit se-ntinde
Pe sub umbra de copaci
Fir de iarbă te cuprinde
În poteca unde calci.

Unde pleci? Ce gând te-ndeamnă
Drumul vechi să îl străbaţi?
Eu răspund... mă duce dorul
În sătucul dintre brazi.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noroc!?

E noroc? E poate-o realitate
Când vezi corăbii scufundate
Sau flori care-s de mult uscate?

Pe o corabie plutind
Te uiţi la cerul cel senin
Şi te gândeşti... de unde oare atâta noroc?
Să poţi să treci printr-un deşert, dar fără foc?
Noroc!?
Şi unde-i natura cea strălucitoare?
Unde-s reflexiile ameţitoare?
Să treci printr-un deşert fără să ştii că-i el?
E ca şi cerul cel senin deasupra mării,
Unde-s furtunile care te dau uitării?
Unde e frica ce-o simţi şi spui că-i greu?
Unde-i povestea ce-a murit o dată cu trecutul său?
Noroc!? Nu e sfârşitul tău?

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim în ţara unde...

Trăim în ţara unde dorul s-a născut,
Ereditar, în gene, îl ducem mai departe
Şi unde vitejia înseamnă mult mai mult
Decât o simplă vorbă scrisă într-o carte!

Trăim în ţara unde verbul "a iubi",
Ca om ne defineşte şi ne onorează
Şi unde moştenire lăsarăm la copii
Dragostea de ţară ce-n suflete primează.

În ţara unde există bunătate,
Unde orice român în casă te primeşte
Tratându-te la fel ca pe un frate,
Să nu greşeşti, trădându-l mişeleşte!

Nu suntem slabi să crezi că poţi să râzi de noi,
Fiindc-am lăsat păduchele în cap să ni se urce,
Trăim încă pe locul unde se nasc eroi
În firele de iarbă când ţara-i la răscruce!

Poate tăcem acum şi nu zicem nimică,
Vrem să vedem răimea cât duce de departe,
Dar ai să vezi românul de jos cum se ridică
Şi-n glas de tunet zice: Azi fac dreptate!

Purtăm răbdarea, o haină pentru-afară
Când moliile-o rod, găuri în ea rămân,
Dar pielea ce se vede nu-i de ocară,
Sub ea palpita un suflet mândru de român!

Trăim încă în ţara unde se nasc viteji,
Lumini ce pot străbate şi cea mai neagră noapte,
Tu crezi că noi dormim, dar ochii ne sunt treji,
Ai grijă cu românul când s-o trezi din "moarte"!

Trăim în ţara unde mândri ne-am născut
Trăgându-ne puterea din pământul străbun,
Nu crede c-ai învins, dacă azi am tăcut,
În vine înc-avem un sânge de român!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România, pământ sfânt

Dinozaurii din lume
Aduc peste noi năpasta.
Aurul vor să ni-l fure,
Şi copiii, şi nevasta.

Se vor stăpâni peste ţara
Unde mama ne-a născut.
Vor să ia grâul, secara,
Chiar şi apa de băut.

Acuma vor şi pământul
Cuprins în arcul carpatin.
Pe român îl bate vântul,
În ţara lui este străin.

Chiar dacă îl daţi vânzării
Prin legea din parlament,
Nu vom da pământul ţării
Că-i primit cu testament.

Străbunii noştri-au apărat
Cu viaţa, brazda de pământ.
În brazda lui i-am îngropat
Că le e leagăn şi mormânt.

Auzim cum creşte iarba,
Auzim cum bate vântul.
Aici ne albeşte barba
Până ne-înghite pământul.

Dacă vrem să fim stăpâni,
Hai să facem legământ!
Să-i alungăm pe-acei păgâni
De pe pământul nostru sfânt.

România-i pământ sfânt.
E ţara românilor.
Să păstrăm acest pământ,
De-a-lungul veacurilor.

poezie de Dumitru Delcă (15 ianuarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde...

Pe-un leagăn de vis, e-un meleag de poveste,
Pe-ale stâncilor văi, pe-ale munţilor creste,
Unde graiul român în trei feluri răsună
Când ciobanii şi-acum,,, Mioriţa" îngână,

Pe-un tărâm străjuit de Barajul Siriu,
Unde arde mocnit, din pământ Focul Viu,
Într-un loc fermecat, cu păduri de stejar,
Care a zămislit, din pământ, chihlimbar,

Unde Ţara Luanei are-o poartă spre Cer
Ce păstrează intact al legendei mister,
Unde sfinţii apar plângând la ferestre
Cu lacrimi de foc, în biserici rupestre,

Unde poţi să admiri, sorbind din gurgui,
Poiana cu zeci de trufaşe statui,
Pe unde auzi, intonat cam şăgalnic
Un cântec de dor despre râul năvalnic,

Unde a vieţuit renumitul zăgan,
Unde şesul e-o parte din pustiu Bărăgan,
Unde oamenii vin fascinaţi, curioşi
De-un miracol etern: Vulcani Noroioşi,

Unde iarna copacii, de gheaţă, se frâng
Aşteptând înflorirea din splendidul Crâng,
Unde-un vârf, Penteleu, este veghe şi scut
E judeţul în care, cândva, m-am născut.

poezie de Marilena Răghinaru din Căutări pe tărâmul unui vis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mână

Şi în mormânt
Ne vom căuta să ne ţinem de mână
Şi de umbrele noastre
Nu ne vom teme...
Ele duc c-un braţ alb serile
Ce-au scris pe frunze sărutul ierbilor!
Şi ne vom ţine de mână
Ca doi copaci visători,
Ce-şi adorm frunzele-n rouă
Ca-ntr-un vers,
Unde izvoarele plâng într-un glas
Până când ecoul îngheaţă-ntr-o lacrimă
Dar mai curg ca prăpastiile-n mare.
Noi ne vom ţine de mână
Şi când ne-om trezi,
Într-un piept de amiază târzie.
Prin rădăcini de dor
Ne vom bea inimile cu o singură sete
Şi cu lumini obosite ne vom îmbrăca
Într-o amiază târzie:
Unde răsăritul de mână se ia cu amurgul,
Unde păsările devin linişti de cristal
Prin care priveşte iubirea.
Într-o amiază devreme
În care ne vom ţine de mână
Şi de umbrele noastre
Nu ne vom teme...

poezie de Crina Popescu din revista Literatura şi arta (23 august 2012)
Adăugat de Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţara mea este acolo
unde mi-am rostit cuvântul.
Ţara mea este acolo
unde-am sărutat pământul.

Ţara mea este acolo
unde soarele răsare.
Ţara mea este acolo
unde curg limpezi izvoare.

Ţara mea este acolo
unde ciocârlia cântă.
Ţara mea este acolo
unde libertatea-i sfântă.

Acolo este satul meu.
Acolo-îmi sunt părinţii,
În locul dat de Dumnezeu,
de Maica Domnului şi sfinţii.

Acolo ne este moşia.
Acolo trăiesc români.
Acolo este România.
Acolo suntem noi stăpâni.

poezie de Dumitru Delcă (8 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exces de sentimente

Prea multe sentimente

Într-o singură inimă

Prea multe gânduri inocente

Adunate în palmă

Prea multe dureri prea multe vise

Unde au loc şi rezistă timpului

De atâta vreme închise

Ascunse de razele soarelui

Prea multe semne de întrebare

Ca într-un joc divin

Prea multe răspunsuri în aşteptare

Unde rătăcesc de nu mai vin

Şi totul pare anormal de firesc

Toate nedreptăţile din labirintul lumii

Una câte una ne-amăgesc

Lovind la porţile raiului inimii

Unde oare încap atâtea cuvinte nerostite

Când totul este ocupat de iluzii

Unde trăiesc speranţele adormite

În aşteptarea fericitelor concluzii

Prea multe sentimente într-o singură inimă

Ce bate împovărată de griji şi nevoi

Prea multe şi totuşi prea puţine

Din fericire pentru noi...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Florentina Danu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Patrie

Patria ta e acolo unde vei găsi braţele deschise.
Neamul tău e acolo unde vei sta la masă.
Ţara ta e acolo unde vei simţi pământul sub picioare.
Casa ta e acolo unde vei avea căpătâi.

Nu ai ales cine să te aducă pe lume.
Nu vei alege unde vei sfârşi zilele tale.
Patria ţi-o porţi în suflet şi-n simţiri.
Patria e unde simţi că trăieşti şi iubeşti.

Ai ales să fii veşnic călător.
Visând la o viaţă mai bună.
Dar ce e bun si ce e drept în astă lume?
Drag poet ce simţi cum bate inima în piept.

Patria ta e un cântec de leagăn
În fiecare noapte când somnul nu te-alină
Şi zorii zilei te pândesc la geam cu luna plină
Poezia ţi-e întâiul căpătâi şi graiul acel suspin.

Patria ţi-e lumină.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta este!...

Ce e mai frumos în viaţă
Decât să priveşti la ea,
La cea care te învaţă
Cum să îndrăgeşti o stea;
Ce e mai frumos în lume
Pentru mine totdeauna,
Dragostei să-i dau un nume
Şi-o inimă, că-i doar una!...
Ce e mai frumos ca tine
Nu-i nimic pe lumea asta,
Când îţi spun, să mă crezi bine,
Te iubesc şi cu-asta-basta!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (6 martie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întreb timpul

Timp al meu, unde te duci?
Încotro vrei s-o apuci?
Unde te călătoreşti?
Oare, nu mă mai iubeşti?
De ce pleci de lângă mine?
Lasă-mă să cred în tine
Ca în bunul Dumnezeu.
Numai fi atât de rău!
Mai rămâi zău, nu pleca!
Unde oare te grăbeşti?
De ce iei şi viaţa mea?
De ce să mă prăpădeşti?
Viaţa e ca o copilă.
Te rog stai mai mult cu ea.
Dovedeşte-i că ai milă.
Doar e prietena ta.
Lumea-întreagă se întreabă
De ce vrei s-o părăseşti.
De ce faci totul în grabă.
Nu merită s-o iubeşti?
Să-i fii prieten la viaţă
Este un lucru frumos.
Uite, eu îţi dau povaţă
Fii şi tu mai omenos.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste sufletu-mi cărunt

Sunt aici
şi mai tresar,
când se-nchid, pe umbre, stele,
mă mai leg
de câte pot...
printre gândurile mele.
Tot mai duc
şi tot mai car,
viaţa-n firul ei subţire,
şi ca sprijin,
drept toiag,
folosesc o amintire.

Au trecut
prea multe veri
peste iernile din toamne,
m-a durut
pustiul lor
şi mă rog la tine, Doamne,
vreau copiii
să-i mai văd,
cât îmi este incă bine.
Pune-un gând
în gândul lor
să mai treacă pe la mine.

Timpul mult
prea nemilos,
când îi ia şi când îi lasă,
n-am o vorbă
cui să-i spun,
bolul singur de pe masă
îmi vorbeşte
fără grai,
fără grai se-aude-n toate,
tot încerc,
încerc să uit,
mamă sunt şi nu se poate.

Mai aud
curgând prin ploi
câte-o lacrimă tăcută,
dorul ei
de dorul lor,
când obrazul îmi sărută.
Mai aud
cum nu mai sunt.
poarta, veşnic, încuiată,
peste
sufletu-mi cărunt
s-a uscat tăcerea toată.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

Undeva departe, unde-i veşnic soare,
Unde vânt nu bate, doar o sfântă boare,
Unde în izvoare curge numai miere,
Unde frunza-i verde şi nicicând nu piere,
Unde blând răsună cântece o mie,
Unde-i voie bună, joc şi poezie,
Unde ochiul vede numai frumuseţe,
Unde dezmierdarea-i plină de tandreţe,
Unde noi miresme nasul ţi-l îmbată,
Unde marea este cu azur pictată,
Unde orice suflet se înnobilează,
Unde simţi cum vesel inima vibrează,
Unde-i fericire şi-un puhoi de bine,
Acolo, iubito, vreau să vii cu mine.

poezie de Octavian Cocoş (8 iunie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

S.O.S. ţara mea!

Vreau să vorbesc de ţara mea;
O mână de pământ sfinţit
Ce mi-am lăsat, fugar cinstit,
Că n-am vrut, să-mi bat joc de ea.

E ţara unde cinstea moare;
Căci nu mai sunt părinţi s-o aibă
-Plecaţi de timp, sleiţi de treabă –
Ei ce-o credeau nemuritoare.

E ţara unde cartea moare
Pe rafturi de biblioteci
Între coperţi, de piele, reci...
Citite de bibliotecare.

E ţara unde breasla moare
Cu diplome fără de şcoală
Şi dascăli ce predau morală,
Titluri... pe bani la orişicare.

E ţara unde cultul moare
Cu preoţi ce cultivă luatul
Uitând pe veci binevolatul;
Avizi de plăţi de-nmormântare.

E ţara unde "prostul" moare;
Cel ce-i nevinovat, victimă,
E pedepsit lipsit de vină,
Iar crima-i o bună purtare.

E ţara unde viaţa moare
În spitale transformate-n morgă
Cu medici specialişti-n vorbă
Şi şpaga lor ameţitoare.

E ţara unde român moare,
Că n-are bani, nici să mai nască...
Ţiganii, se-nmulţesc în gaşcă
Şi fură ca să-şi facă stare.

E ţara unde unde visu-mi moare
Şi m-am născut pe timp de vis;
Educat, fără compromis...
Şi moartea ei profund mă doare.

E ţara unde totul moare,
Cu puşcării drept experienţă...
De n-ai partid, n-ai existenţă...
Hoţi, delatorii au onoare.

Viaţa mi-aş da, s-aibă progres
Ţărâna -ce la alţii-i praf-
De Stea... de-un cinematograf
Unde-mi joc rol de S. O. S.!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem săraci

Suntem săraci în suflet şi în gând,
Căci bunul simţ a dispărut de pe pământ,
Suntem săraci în inimi şi la minte,
Îşi plâng bătrâni aducerile-aminte.
Ne vindem sentimentele-n talcioc
Şi prerorăm că-i lipsă de noroc.
Ne este trupul cumul de dureri,
Trudim de-acum cu ultime puteri.
Minţi strălucite intră-n agonie
Sunt stele prinse-n plasa de hârtie
A indolenţei. Sunt decât o umbră
Ce printre alte umbre se surupă.
Suntem săraci, mişei şi plini de ură,
Arar câte un petec de cultură...
Ni-i munca împărţită între hoţi.
Nici să trăieşti decent azi nu mai poţi.
N-avem ruşine de strămoşi. Cumplit!
Ei pentru noi de veacuri au trudit.
Coloşii sunt umbriţi de cei ce fură
Fără ruşine şi fără de măsură.
Dar toţi suntem la fel în faţa morţii...
Ne ducem viaţa-n ură şi-adormire...
Unde e oare marea fericire?!
Azi marile valori înmormântate
În scripta nopţii, caută dreptate.
De-acum cu toţi ne ducem viaţa-n moarte –
Tradiţie, cultură, crez şi arte.
Urcăm cu greu şi trudă-a vieţii scară,
Prostia-i şef în era spaţială.
La scară mondială se întinde
Molima ce în lanţuri ne cuprinde.
Suntem săraci la cote alarmante,
Pădurile de foc sunt sufocate
Şi apele vuiesc în neputinţă.
Suntem bolavi în spirit şi-n fiinţă.
Suntem săraci în cuget şi-n simţiri,
Căci am uitat de marile iubiri,
De rugi şi glie, de strămoşi şi port...
Mă tem că am uitat aproape tot.
În analfabetism ne ducem traiul
Ni-i petecit de englezisme graiul.
Puţini citesc... Şi mai puţini învaţă,
Că nu e prea uşor să treci prin viaţă.
Ce stranii treceri! Doamne, ce declin!
Suntem sortiţi, etern, să suferim?!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petit, poetul

Seminţe într-o carcasă uscată, tic, tic, tic,
Tic, tic, tic, ca insectele când se încaieră –
Iambi plăpânzi treziţi de briza puternică –
În timp ce în brazi se cântă o simfonie.
Sonete, rondele, villanelles, rondeaus,
Balade contabilizate sub umbra aceloraşi vechi refrene:
Unde sunt zăpezile şi trandafirii de altădată?
Şi ce este dragostea, dacă nu o roză care se ofileşte?
Viaţa din jurul meu aici, în oraş:
Tragedie, comedie, valoare şi adevăr,
Curaj, permanenţă, eroism, ratare.
Totul la vedere, şi, Doamne, ce cărări bătute!
Pădurile veşnice, păşunile, torenţii şi fluviile
Mi-au rămas întreaga viaţă indiferente.
Sonete, rondele, villanelles,, rondeaus,
Seminţe într-o carcasă uscată, tic, tic, tic,
Tic, tic, tic, iambi piperniciţi –
Şi în vremea asta Homer şi Whitman dau năvală, fremătă prin brazi.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă. Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vânză cu două pungi de bani. Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou. Daca văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciobanii fumau, aşezaţi pe nişte pietre. Era cald şi mirosea a răşină, a flori de vară, a singurătate. Şi mai era un miros, un miros care avea să-mi dea dependenţă, cea mai nasoală dependenţă din viaţa mea, una mult mai atroce decât alcoolul, decât drogurile, decât sexul, decât iubirea, decât narcisismul, decât orice. Dependenţa asta era cel mai greu de înţeles şi de acceptat de către oameni. Oamenii nu-şi doreau ceea ce-mi doream eu, ba chiar, dimpotrivă, dependenţa mea de mirosul ăsta era pentru ei cel mai teribil coşmar, fiindcă îi arunca într-un loc de unde trebuia să se descurce singuri, erau obligaţi să trăiască fără păpuşar, fără reguli impuse de alţii. Dependenţa asta mă împingea pe un drum pe care aveam să păşesc singur. Să sufăr, să mă reneg, să mă întorc înapoi, să mă ridic şi să pornesc din nou, să blestem, să îmi doresc să mor, să îmi doresc să trăiesc mai mult decât şi-a dorit-o vreodată o fiinţă umană. Acolo, sub luna mare şi galbenă, lângă câinii ciobanilor, unde nu îmi puneam problema ce voi face mâine, pe ce drum o voi apuca, mirosea a libertate.

Cristina Nemerovschi în Ani cu alcool şi sex
Adăugat de Dreams in Black and White
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre-o dimineaţă de toamnă

e rece, vântul bate cu toamna dinspre iarnă
o uşă la un balcon se deschide, încetişor
un cearceaf alb iese şi se zbenguie
undeva o mână albă se întinde
mângâie un umăr
un zumzăit trezeşte aşezarea, de blocuri
o uşă trântită se aude dispre scară, metalic
doi câini sar pe iarba încă verde, aşteaptă
nu le pasă că-i frig afară
de sus cade o rază rece, după colţ de uşă
îmi este frig în mine, mă înfăşor prin geamuri
goale, fără perdele
singurul scaun din mine nu mă mai poate ţine
este prea bătrân
vorbesc cu umbrele, le spun trecutul
ele mă întrebă urlând, ce-ai făcut din tine?
urc dealul vieţii şi dau peste ceea ce-am fost
un trup golit de suflet
desupra mea este o gaură imensă, în cer
din ea coboară frânghii pe care se caţără oameni
încă prea tineri
alt căine urlă cu botul ridicat, strigă-a-moarte
a căzut o frunză din greanga cerului, nu-i verde nici uscată
este mată ca sticla mea de geam
prin ea nu pot să văd afară, trupul mi-a rămas fără suflet
o sonerie de ceas sună şi simt o mână caldă
cuprind trupul în braţe şi mă scufund în el
fericit mă gândesc
a fost un vis urât, spre-o dimineaţă de toamnă

poezie de Viorel Muha (octombrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza

o alintă, ea îl crede
îi şopteşte vorbe dulci
ea închide ochii galeş
ameţită de năluci

şi visează că-i pe malul
unui râu ascuns în munţi
unde-n piatră e scris verbul
stai... rămâi... unde te duci?

stai şi azi, rămâi şi mâine
te aştept, sunt însetat
eu stejarul... tu eşti frunza
fără care-aş fi uscat

ea îl crede şi suspină
după un vis demult pierdut
-tu stejarul, eu sunt frunza
te iubesc şi te ascult.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!