Spre-o dimineaţă de toamnă

e rece, vântul bate cu toamna dinspre iarnă
o uşă la un balcon se deschide, încetişor
un cearceaf alb iese şi se zbenguie
undeva o mână albă se întinde
mângâie un umăr
un zumzăit trezeşte aşezarea, de blocuri
o uşă trântită se aude dispre scară, metalic
doi câini sar pe iarba încă verde, aşteaptă
nu le pasă că-i frig afară
de sus cade o rază rece, după colţ de uşă
îmi este frig în mine, mă înfăşor prin geamuri
goale, fără perdele
singurul scaun din mine nu mă mai poate ţine
este prea bătrân
vorbesc cu umbrele, le spun trecutul
ele mă întrebă urlând, ce-ai făcut din tine?
urc dealul vieţii şi dau peste ceea ce-am fost
un trup golit de suflet
desupra mea este o gaură imensă, în cer
din ea coboară frânghii pe care se caţără oameni
încă prea tineri
alt căine urlă cu botul ridicat, strigă-a-moarte
a căzut o frunză din greanga cerului, nu-i verde nici uscată
este mată ca sticla mea de geam
prin ea nu pot să văd afară, trupul mi-a rămas fără suflet
o sonerie de ceas sună şi simt o mână caldă
cuprind trupul în braţe şi mă scufund în el
fericit mă gândesc
a fost un vis urât, spre-o dimineaţă de toamnă

poezie de Viorel Muha (octombrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întors în gânduri de iarnă

asfinţitul pogoară-ncet în vale
un copac dezgolit încă mai suspină printr-o frunză
se aude susurul unei ape
un pleosc tulbură liniştea
e lacul, e unda ce mă răscoleşte

o potecă strecoară-n pădure drumul ei
paşi şi foşnet, crengi ce suspină
un alb fugărit de lumină îmi amăgeşte privirea
este ea, iubirea pierdută

sărut cerul şi număr gânduri pe un nor
inima-mi bate-n clopot
biserica din trupul vieţii mă logodeşte
cu tine, te caut
răsună glasuri, un cor de copii

afară este iarnă, bate vântul, ninge câte un fulg
amintirea ta din vară îmi mai stăruie în minte
vreau înapoi sărutul umed al buzelor încă
nedeschise
vreau să mă auzi, vreau să mă ştii din nou
sunt aici
te ţin imaginar de mână
port în suflet încă trupul tău
mă auzi?
nu mă lăsa să strig în noapte
unde eşti, te vreau,
te vreau înapoi

poezie de Viorel Muha (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă citesc prin tine

mă ascult pe mine
când cad frunze să-mi acopere paşii trecuţi
când banca sufletului în verdele copacilor
ne păstrează şoaptele
soarele este pus la umbră
lacrima-mi umezeşte secundele
tramvaiul mă zgâlţâie iar geamul lui
îmi tremură fruntea a rece
mi-e frig în suflet, haine de iubire nu mai am

nu mai ştiu de-i toamnă sau primăvară
un geam de undeva se uită la mine
din dosul lui mă priveşte, poate viitorul
de unde să mă ia!
trecutul suspină cu mine
babuţa se uită la mine speriată
am şireturile desfăcute a viaţă, nu piedică-mi sunt ele
chiar dacă am dat pentru ele doar doi lei

mă cos la maşina hazardului, vreau linie dreaptă
chiar dacă drumul îmi este strâmb
număr găurile cu secunde acoperite
să nu rămân dezbrăcat
tu ai scris vesuri cu mine pe singurul tău eu
de multe ori mă citesc prin tine

poezie de Viorel Muha (mai 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de nea

Un fulg pe mână se aşează
m-aş uita le el dar s-ar ruşina,
s-ar înroşi şi poate s-ar salva
prin frig şi prin ceaţa ce se lasă,
i-aş da drumul spre pământ
şi ar cadra cu neaua din vânt,
prea rece pentru al ei suflet ardent
şi ar deveni un fulg de nea dependent,
l-aş pune la loc rece departe de zăpadă
dar ar sta acolo doar pentru a frapa
cu frumuseţea lui de fulg fără apă,
aliena privirile prin tot ceea ce făcea... epata,
am zis să-l strâng cât mai tare-n mână
să se stingă-n lacrimă de tine
s-o pot bea ca atunci sâ rămână
o viaţă-n suflet de mine,
dar... cineva m-a prins de mână
şi mi-a spus să mai stau o clipă
de săptămănă... chiar de-o lună...
până ea singură se va topi
într-o fată cu trăsături de zână..

poezie de Tiberiu Luca
Adăugat de Catalina Smeureanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarnă-n buzunarul vieţii

rece, albă, gheaţa răsuceşte viaţă, dinspre noiembrie
astăzi este decembrie
o creangă frunză rămasă, agaţă cu-un braţ, cerul
un petec de apă mai luceşte
cuvântul, supărat şi el, îngheaţă buze
literele se înghesuie în ele şi cuvântul
devine mai tăcut
pietrele scârţâie şi îşi şoptesc, este iarnă
pământul se strânge
uscături fără de viaţă îl învelesc
timpul curge prea bătrân şi greoi
cerul cenuşiu a răcit şi el
strănută cu lacrimi albe de gheaţă
din case ies aburi prin hornuri vechi
flăcări din pământ ard printr-o ţeavă
stau prea mulţi la bloc

***
dimineaţa, supărată şi ea, fumuri adună
ceţurile se fugăresc prin văi
luna trece şi repede o spărtură de nor
mi-o arată, mă gâdesc la soartă, încă sunt nevoi
***
degetele îngheţate îmi sunt reci, trec prin oameni
înfrigurat găndurile-mi bat, cifre negre
tăcerea mea aşteptă cuvinte, să-mi răspundă, tu eşti?
disperat strig că bate vântul, acolo te aştept
să vii!
o maşină claxonează, mă feresc, mergeam pe stradă
în buzunar am adunat gânduri, drept cadouri
ploverul îmi spune că este prea vechi
sacoul este prea bătut, fereastră deschisă spre ploi
***
tu ai rămas însă în eul meu, în toamnă şi-acum şi-n iarnă
te port cu mine mereu
te-am construit în gând, drept eternă primăvară
primeşte acum un cadou
un mic gând de-al meu
buzunarul vieţii, pentru tine, îl va păstra mereu

poezie de Viorel Muha (decembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie

o uşă scârţie timpul, spre vale încet suspină-n apă
o bufnitură
vântul aduce frânturi în ecouri, zarea tace
se întunecă-ncet, uşor ne-mbracă noaptea
speriat, un greiere a uitat să se stingă
aburul pământului se ridică, construieşte un nor
prind în mine încă clipe târzii
toamna suspină, încă îmi întide o mână
e rece, e albă, e senină
frigul bate la uşă, mai întâi cu răcoare
o dungă de penumbră, tuşează ochii tăi
strâng brusc mâna, cumpăna se sprijină-n fântână
paşi repezi duc uliţa în urechile noastre
încă nu-i noapte
ceva se rostogoleşte-n ţărâna casei

lipit de pământ, trenul mă duce
un şuierat prelung prin vale oboseşte
troseneşte un vreasc, de sus cad stele
se aude depărtarea cum coboară, dinspre cer
în noapte toamna

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dileme

A căzut o frunză şi-am călcat-o verde,
Nu ştiu de o doare şi nici de mă vede,
Rămasă în urmă a-nceput să moară,
Eu păşesc agale să nu mă mai doară.

Cred că vine toamna sosind dintr-o parte
Cu răzleţe lacrimi în cer adunate,
Încă-i cald spre seară şi e uscăciune
Şi plutesc prin aer miresme de prune.

Nu ştiu şi nu-mi pasă cum este afară,
Tu nu eşti cu mine şi n-ai fost de-o vară,
Ai plecat voioasă cu o dimineaţă
Fără stropi de rouă pe flori şi verdeaţă.

Nu erai mâhnită şi nici supărată
Cu-al meu braţ de vise te-ai pierdut deodată,
Am rămas cu luna să vorbesc în noapte
Când şi când îmi spune cât eşti de departe.

Pustiit în mine m-am prins de-a mea mână,
Nu vreau să fiu singur când mă ceartă luna,
Îmi vorbesc în şoaptă când aştern poeme,
Să-nţeleg femeia când iubind se teme.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De toamnă gânduri

spart un colţ de cer dă un pic de lumină
un nor cu ceva ploaie se apleacă peste orizont
se simte că este frig, vântul bate a iarnă
un gând în lăcaşul lui suspină
din nou este toamnă, când ai trecut tu primăvară şi vară?
mă adun in mine, cu caldură
un pom în faţa ferestrei mele, acum dezbrăcat
cu cregile goale priveşte la lună
vine decembrie şi sunt, iară
singură

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2017)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine

Când mi-e frig, îmi pun o haină,
Când mi-e cald, nu ies afară
Insă când mi-e dor de tine,
Beau la vin, beau în neştire
Totuşi, gura mi-i uscată,
Te aştept, dar nu vii fată,
Pe cărarea dintre vii,
Sufletul să mi-l mângâi.
Mi se pare groaznic doru,'
Ţin în mână strâns ulcioru,'
Şi visez ca-n ceas de seară,
Noi, prin lanu' de secară
S-alergăm desculţi şi goi
Doar cu luna peste noi.
Lună blândă, lună caldă,
Sa-ţi dezmierde trupul, fată,
Trupu-ţi alb, şi mlădios
Să mă-mbete de frumos,
Să mă-mbete de plăcere,
Trupul meu întruna cere
Ale tale imbrăţişări,
Ale tale dezmierdări.
Stăm în lan, si luna trece,
Vine dimineaţa rece
Simt broboanele de mană,
Şi mi-e frig... şi-mi pun o haină.

poezie de Mihai Valentin (1 august 2014)
Adăugat de Mihai Valentin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

muntele-i prea verde de timp crescut
albă este pielea ta
o clipă crescută din mine, ciudat
aleargă spre viitor
în mine sunt, nu ştiu, imagini multe văd
sunt un fonograf, gol
plutesc fără greutate şi cânt apăsat, viaţa
strune fiindu-mi cârlionţii tăi
pe-o tamplă uitadu-se la mine
privesc printr-o fereastră, mă simt cadru de film
dincolo, tu te disipezi
poiana ta este verde-albastră pe-un cearceaf alb
lumină în liniştită dimineaţă
singurătatea ierbii înalţă tăcerea spre cer
capul tău întors îmi priveşte însă tristeţea
eşti dincolo de mine, departe
poiana din sufletul tău se uită la mine
nu pot sa ajung acolo, unde nici măcar...
privirea mea nu te poate atinge
am fost un nor prin viaţa ta trecător

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

E iarnă peste toamnă...

au venit norii să-şi scuture nămeaţa,
să-şi scuture albeaţa pe toată dimineaţa,
e iarnă, iarnă, e iarna pe afară
şi este iarăşi frig şi este dor de vară

sunt pomii fără frunze, sunt florile nu sunt
şi bate vântul rece şi rece e pământ
şi undeva sub streşini, stau păsări ce-au rămas,
să-nfrunte gerul iernii, gândind la timpul ars

se scutură din ceruri, stropi albi şi îngheţaţi,
atât de mulţi deodată, atât de dezbrăcaţi.
se-aşează peste locuri, s-ascundă din culori,
culorile de toamnă, din frunze şi noroi

se prinde alb pe zare, pe drumuri şi poteci
şi chiar pe felinare, să lumineze reci,
în bălţile de gheaţă, ferestre pe pământ,
ce se deschid crăpate, calcate sub carâmb

e iarnă, iarnă iarăşi, e iarna care-a fost,
întoarsă din plimbarea, pe unde-a fost cu rost,
întoarsă să răzbune, căldurile de ieri,
din verdele de vară, din toamnă adieri

e timpul într-o joacă, e timp de lunecuş,
copii se strâng grămadă, se strâng la săniuş,
fac oameni de zăpadă, mai mari, mai mici, mai mulţi,
e iarnă peste toamnă, se-ntinde până-n munţi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de iarnă

mignonă, volubilă, albă şi caldă,
te-apleci, prea sexi, şi pui lemne pe foc.
ce noroc a dat peste mine,
îmi zic în gând şi tare:
ai grijă să nu sară-o scânteie pe tine
să iau foc.
hai, hai nu ţi-i bine...
ba da, dar sunt gelos pe scânteie.

te bagi lângă mine în pat,
ai picioarele reci, le cuibăreşti între-ale mele,
la rându-mi mă fac mititel
cuibărindu-mă, atât cât pot, între sâni.
un sărut.
cred că aşa se simţeau zeii bând din ambrozie,
îmi trece prin gând.
nu crezi că-i prea cald, eu mă dezbrac.
te laşi şi tu dezbrăcată...

afară e noapte, e frig, promoroacă.
pe dinăuntru, pe dinafară,
trupul tău e-o sahară,
eu gâfâi cu paşi de cămilă,
mă-nnăbuş de cald...

privim la televizor slujba ţinută de Daniel şi Bartolomeu.
mâine, îmi zici, se face sfinţirea catedralei neamului,
au dat-o la-ntors, îi zice acum a eroilor.
şi-i bine aşa, zic. o catedrală, două
e de gen feminin şi nu e femeia oare
o catedrală ce sfinţeşte mereu spre-nviere eroul căzut?
râzi. ia să văd, da bietul de el, e căzut...

un câine latră în noapte de frig sau la lună, nu ştiu,
mi-e milă de el, sigur este legat...
ce faci, sforăi ca un trabant...
mă iau pe braţe uşor şi mă pun pe salteaua de aer...
focul duduie-n sobă, e cald
şi pruncului din mine i se lipesc pleoapele şi adoarme...

mâine e încă o zi, vei face focul din nou
şi poate... ritornero, ritornero...

poezie de Ioan Postolache-Doljeşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte rece de toamnă

E o noapte rece de toamnă
Şi eu visez un vis frumos,
Dar vântul se plimbă pe străzi
Trist şi cam sfios.

E o noapte rece de toamnă,
O frunză cade din pom
Şi undeva departe,
Adoarme un pui de om.

E o noapte rece de toamnă
Şi se aude cum latră un câine,
Un cocoş sprinten ne anunţă
Că o nouă zi vine.

E o dimineaţă rece de toamnă
Şi eu m-am trezit din visul meu plăcut,
Privesc la geam şi mă mir
Cât de repede noaptea a trecut.

poezie de Vladimir Potlog (3 octombrie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre necitiri

vântul bate-ntr-o fereastră, fără chipuri
zăvorâtă o uşă a îngheţat
în aşteptare
un hol pustiu nu mai ascultă voci
o oglindă prăfuită şi-a uitat chipul
serile îngheţate au rămas fără şoapte
dimineţile nu se mai pot trezi
apusul tresare şi este prea roşu
o noapte-şi plimbă fantomele, umbrelor în paşi
fără sens

te caut printre crengi prea uscate de timp
nu vreau ca mâine o mână albă să nu mai fie
o lacrimă uscată pe-o amintire şi-o foaie
necitită de timp

acum în mână mai am încă cu o carte de viaţă
nescrisă

poezie de Viorel Muha (februarie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bacoviană

Şiroaie de ploaie se scurg pe străzi
Lacrimi din cer pe geam poţi să vezi
O seară de toamnă în negru pictat
Felinarul din stradă e galben voalat

Umbre de oameni ce par a mai fi
Iubito, eu încă aştept să îmi vii
Am hainele ude şi ploaia nu trece
Melancolie, e trist, mi-e sufletul rece

Mă uit afară cum vântul tot bate
Copacii ce plâng la frunzele moarte
Un câine în zdrenţe ce latră a pustiu
Unde mă aflu, ce fac, chiar nu ştiu

Se aud sirene, mai trece o ambulanţă
Un drum poate fără de speranţă
Un biet suflet ce a trecut prin viaţă
Ca seara asta cu ploaie şi ceaţă
 
Departe se aude o voce ce strigă
Sunt doi beţivani ce trag de o sticlă
În urmă rămâne doar fum de ţigară
Sunt uzi până la piele, ce frig e afară

Pe-ntuneric păsări plutesc într-un zbor
Iubita mea în seara asta mi-e aşa de dor
La tine de aş mai putea s-ajung ca gândul
Prieten m-aş face chiar şi cu vântul

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde de albastru

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la şapte -
de la şapte pân' la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân' la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă...
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stropi de târziu

Se scutură lumina din crengi! Cu înc-o toamnă
Sunt mai bătrân! Nimic nu-i cum a fost!
Se lasă-n suflet bruma şi timpul mă însamnă,
Să-ncep a înţelege că totu-i fără rost?

Degeaba-i încărcată a inimii livadă,
Că mâna ce-o aşteaptă nu vine la cules.
Şi fructele, rotunde, pe jos încep să cadă,
Şi totu-i fără noimă şi fără înţeles.

E toamnă iar. Sunt singur şi gândul mi-e la tine!
Şi numele-ţi – fruct dulce – pe buze-l simt şi-l ştiu,
Dar eşti aşa departe şi-atât de frig e-n mine,
Că mă-nvelesc pe suflet cu stropii de târziu.

Se-apropie sfârşitul? Să plâng nu are rost,
Nimic în astă viaţă nu este cum a fost.

sonet de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă o vioară pe ţărm

mă ascund obosit în tăceri
femeia nu vine

cad fulgi rătăciţi pe asfaltul murdar
aştept în neştire un semn pe pământ
e frig afară şi ninge în mine
tăcerea mă doare şi lacrimile plâng

e frig iar în mine
şi ninge pe drum
cad troiene de gânduri pe câmpuri uscate
zăpada se adună obosită în palme

mi-e frig şi e iarnă
şi ruga e îngheţată de dor
mă despart iarăşi de tine
mergând la întâmplare pe cărări ce mă dor

uneori veneam printre căderi de stele
în noaptea polară din noi
păşea un înger pe un colţ de poveste
rătăceam într-un gând, ningea în cuvânt

se întuneca în lume, eu scriam la o masă
priveam efemer, rătăceam sub un cer

e frig aici în cetate
ninge şi ninge
cu lacrimi şi sânge
pe ziduri se scurg alte dureri

mă ard cuvintele sub pana arsă de gânduri
mă opresc la plecare, nu'i nimeni în cale
vântul bate şi bate
picurând pe rană fulgii rămaşi

muream în ţara ultimului veac
căutând femeia între frânte destine

este frig afară, gerul ăsta mă ucide
mai cade o frunză, mă înţeapă spinii rămaşi
urma frunzei a rămas tăcută în palmă
eu scriu la o masă ultimul meu gând

afară, o vioară mai cântă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ploua pe afară

Când plouă rece pe afară
Să numeri lacrimile vagi,
Care din ceruri într-o doară
Plouă pe mine şi pe dragi.

Şi îmi e rece fără tine,
Şi tremur când mai bate vânt,
Îmi este tot amărăciune,
Îmi eşti durerea cât mai sunt.

Şi plouă, plouă toată ziua,
Chiar dacă-i soare, dacă-i cald
Şi simt în mine cum mă plouă,
Anunţă ploi un mic herald.

E apă multă, multă apă,
Cade din cer peste pământ,
Cad lacrimile şi se crapă
Din ochii mei şi din cuvânt.

Când ploua rece pe afară
Să te gândeşti, să mă priveşti,
Din când în când, iară şi iară,
Să te întrebi, mă mă iubeşti?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Obloane-'n faţa morţii

Lacrimile rup părţi din trup, clipele... rup din suflet!
Pământul îşi cere partea lui... din trup, Cerul partea sa din... suflet!
Acum chiar şi cel mai mare Om, e doar pământ, un ultim păcătos de rând!

Păcatul îşi face veacul dincolo de porţi, se închid biserici!
Se pun lacăte la porţi, ferestrele îşi trag obloanele în faţa morţii!
Vlăstarele.. născute în miezul nopţii nu mai apucă razele de soare!

Afară suflă un vânt... a pustiu, bate nisipul în negurile timpului!
Afară timpu'-i fără timp şi fără Noi, dimineaţa pare doar un vis în ochii de copii!
Bătrânii caută un zâmbet de copil, dar degeaba, sunt toţi ascunşi de... Omul Negru!

Poveşti se pierd fără de cuvinte, tăcerea lasă loc cuvintelor de plumb!
Să plec sau să rămân, nici nu ştiu de-i prea târziu, îmi plec capul în pământ!
Mă doare un... răsărit de Soare, mă ard lacrimile ce-mi curg pe faţă!

E atât de frig, parcă sunt la pol, se-'ntoarce iarna... lipsă!
Trezeşte-mă în dimineaţă şi dă-mi o palmă peste faţă!
Poate că încă mai sunt viu, poate că doar a fost un vis urât!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!