* * *

Mama plângând face cărări prin zăpada uitării,
Prin uitarea uitării, mai bine scris.
Să plec spre casa ei mi-i interzis,
O casă-a tuturor şi-a-nsingurării.

Azi clopotele-n sinea lor mai bat cu-nverşunare,
Oamenii fug de sine în păcat
Şi-apoi vor să revină-n cer, plîngînd cu-adevărat,
Dar Dumnezeu iertări în El nu are.

poezie de Traian Vasilcău din Regăsit în Cer (8 septembrie 2003)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitării mă vei da

Înot prin ape zbuciumate
Cu ochii închişi, cu faţa într-o parte,
Cu mâinile ce te-au atins,
Înotând spre pace, spre abis.
Uitării mă vei da când vei privi faleza;
Eu voi fi departe, nu mă vei vedea.
Ţinându-te de mână cu o altă trecătoare,
Uitării maă vei da.

poezie de Maria Neski (noiembrie 2017)
Adăugat de Maria Neski
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinele este ultima redută pe care uitarea o mai are de cucerit, căci uitarea de sine este ceea ce revoluţia uitării caută să instituie prin toate mijloacele posibile, iar înstrăinarea spiritului de propria-i conştiinţă morală este posibilă prin suprasolicitarea "capacităţii" umane de a uita.

Ionuţ Popa în Revoluţia uitării
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitarea

mă mir de inima noastră
care încă mai poate
să ducă tristeţea în doi

pe noi culmi (?!) de acolo
se aruncă în stolul
ce trece munţii spre sud

cu gâturi sucite şi crud
privind către inima noastră
în pragul de sus al uitării

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.

Mihai Eminescu în corespondenţă cu Veronica Micle (septembrie 1882)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul opiumului

Fumându-şi opiumul uitării
Pe rogojini din pai de-orez,
Fo-hi, spre piscul aiurării,
E dus de visul lui chinez.

Scăpat de chinul zbuciumării,
Senin ca după-un meterez,
Fumează opiumul uitării
Pe rogojini din pai de-orez.

Iar când soseşte-al nopţii miez
Ce-l urcă-n slava îmbătării,
Deplin se dă halucinării
Ce-atunci e singurul său crez,
Fumându-şi opiumul uitării.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sub zăpezile uitării

De- aş mai fi rămas în satul meu
să-ţi ţin de cald, să-ţi ţin de sete
ne binecuvânta chiar Dumnezeu
iubita mea cu blonde plete...

Ne-am despărţit sub salcia pletoasă
şi am pornit pe ale vieţii valuri;
eu spre departe, tu pe lângă casă,
eu prin armată, tu şi pe la baluri.

Mă sfâşiau prin depărtări haine
dulci amintiri din satu-ndepărtat,
mă ucidea şi dorul după tine
şi câte şi mai câte-am îndurat...

N-am mai găsit un strop de fericire
sub uniforma verde, militară,
prin roua dimineţii n-am găsit iubire
nici trenul nostru din bătrâna gară.

Scriam scrisori ce nu-ţi ţineau de sete
iar peste noi s-a aşternut uitarea
iubita mea din sat, cu blonde plete...
cu altul ţi-ai urmat destinul şi cărarea.

Mi te-am pierdut, frumoasă, prea devreme
când peste sat se aşterneau ninsori,
pe frunzele iubiri ţi-am mai scris poeme
şi, încă, mă visez cu tine... uneori!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albumul cu amintiri

Îmi pregătesc albumul cu amintiri,
unde sunt multe nopţi şi retrăiri
ce-mi lasă o umbră pe chipul tău,
ce stă adâncă în sufletul meu,
cu zile şi amurguri parfumate,
şi-apoi multe fotografii aruncate.
Tu eşti în inimă şi-n minte,
ca o aşteptare fierbinte.
Privind albumul dorul m-a cuprins,
c-a fost un foc în inimă aprins,
ce iară m-a aruncat în gânduri,
şi-ntre vise cu multe rânduri,
apoi plec spre drumuri neştiute,
cu multe cărări spre stea apărute,
şi-apoi spre alte noi căutări,
urmând entuziasmată, neştiutele cărări.

poezie de Eugenia Calancea (16 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul mai devreme sau mai târziu va fi supus uitării, niciodată Liniştea nu poate să fie supusă uitării.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu

Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume (17 aprilie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu...

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu...

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
de-asupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu

Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret

Sunt Cain şi nu mă căiesc de rele,
Sunt Iuda şi nu plâng de ce-am vândut,
Urăsc pe Iov, răbdare n-am, nici jele,
Sunt om contemporan, sunt prefăcut!

Sunt Lucifer, mândria mi-i pecete,
Caiafa sunt şi-adeseori Pilat,
Baraba mă numesc, pe verighete
Port chipul lui Mamona incrustat!

Ochii mi-s de Irod în desfrânare,
Râvna de-averi e-a Cezarului rău,
Nimic din ce-i durere nu mă doare,
Sunt Diocleţian, mi-i gura--hău!

Traian sunt, ce din iad spre Cer priveşte,
La care sfântul Ioan Damaschin
Rugându-se-ndelung, primit-a veste
Că Tatăl i-a scos sufletul din chin.

poezie de Traian Vasilcău (2018)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

E scris în gene

"Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt."
şi degetele mele de copil frământau lutul. în van. păpuşile mele crăpau
sfărâmându-se la prima clătinare a credinţei şi la prima boare
iar lacrimile mele adânceau neputinţa şi moartea

apoi degetele mele au prins a desluşi gânduri silabisind
şi zilnic făceam transfuzii sibilinice buchisind
dar cuvintele-şi luau zborul, roi de albine în căutarea sufletului
şi ochii mei se scurgeau tăcuţi în noaptea uitării

Dumnezeu e un Domn al iubirii, al dăruirii, al uitării şi-al iertării
eu nu-s decât un om. ceea ce primesc nu pot dărui, ceea ce-mi doresc nu primesc
memoria mea selectivă mă scoate de pe făgaşul uitării plin de iubire
iar iertarea mea e doar o poveste. un ram desprins, uscat şi aruncat în valuri

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
având alăturea pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să mai găsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
alăturea de mine având pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să regăsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cazul uitării numelor proprii de persoane, se înţelege de la sine, pentru oameni diferiţi au, prin forţa lucrurilor, o valoare psihică cu totul diferită. Să luăm, spre exemplu, prenumele Teodor. El nu semnifică nimic pentru unele persoane, pentru alţii, este prenumele tatălui, al unui frate, al unui prieten, sau chiar prenumele lor. Experienţa analitică va dovedi că primii nu riscă să uite că o anumită persoană străină poartă acest nume, pe când ceilalţi vor avea mereu tendinţa de a fuza altuia un nume care li se pare rezervat relaţiilor lor personale. Deoarece la acest obstacol asociativ se adaugă acţiunea principiului neplăcerii şi aceea a unui mecanism indirect, în acest caz, vă veţi putea face o idee adecvată despre gradul de complexitate al cauzelor uitării momentane a unui nume. Dar o analiză riguroasă este capabilă să descurce în întregime iţele acestui scul încâlcit.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărări pietruite cu frunze

Prin frunzele ce pietruiesc cărări
Dispare urma ce-am lăsat-o-n timp
Iar paşii mei pierduţi devin iertări
Pentru greşeli făcute în Olimp,

Când rădăcini se caţără spre cer
Să strângă norii într-un tainic loc,
Voi construi un templu efemer
În care clipele se sting în foc,

Şi frunzele căzute-n curcubeu
Devin romanţe pentru mai târziu
Iar băncile rezistă tot mai greu
Pe-aleile pierdute în pustiu,

Chiar dacă plouă şi afară-i frig
Mă plimb tăcut pe-aleile pustii
Dar uneori mai plâng şi-ncep să strig
Durerea ce mă roade când nu vii,

Iar frunzele tot pietruiesc cărări
Aleile dispar prin rădăcini
Şi felinarele se-aprind pe mări
Să scoată trandafirii dintre spini.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul uitării

Acesta-i un cântec de bard ostenit,
De bard din pământul uitării.
Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit
Cu albe portaluri un templu-au clădit
De marmură-n marginea mării.

Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!
Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,
Iar pe-altul stârni înecătoru-i samum
Atotucigaşa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curţile lui
Culcuşuri îşi caută cerbii,
Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,
Se joacă pe lespezi de altare ale lui
Şopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moşilor mei
S-amestecă în praful cărării
Strivite statui ale marilor zei.
Azi râdeţi, şi vai, cum veţi plânge, o, mişei,
Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmure răsar
Luciri ca de fulger, şi şoapte:
Stau jalnicii zei la ruine, şi par
Cuprinşi de mânie şi galbeni de-amar
Şi zboară cu vaiuri prin noapte.

Şi iese-al lor bard şi s-aşează plângând
Pe-o piatră sub zidul de-afară,
Şi cântă şi plânge, ghitara bătând,
Iar alba lui barbă ca râul curgând
Se-mprăştie peste ghitară.

Prin lanuri obsiga şi sterpul odos
Şi-n pieptul lor inimi nebune!
Batjocura-i astăzi al nostru prinos.
Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos
Din jalnica morţii genune!

Ascultă proroci ai minciunii, şi plini
De-al lor o nebună-nvrăjbire,
Le-alunecă gândul spre zeii străini,
Fac neamului nostru cunună de spini:
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

Eu nu mă voi plânge nepoţilor tăi,
Pământule sfinte-al uitării!
Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi,
Căci iată-i pe toate gătitele căi
Răsar conjuraţii pierzării!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea...

Aş vrea, să fiu o zână bună,
Să merg prin iarbă deasă,
Desculţă, printre flori,
Şi roua dimineţii uşor să mă-nfioare,
Cu soarele în plete să alerg,
Printre copaci bătrâni şi pe cărări,
Iar gâzele cu zumzet de concert
Să-mi dea târcoale.

Aş vrea, în palma mică,
Fluturi să mi se-aşeze,
Şi din căuşul palmei mele,
Un pui de căprioară, cu apă să-l adap,
Să-i mângâi lin blăniţa şi botişorul umed,
Şi-apoi să-l las să plece, spre ceea ce-i chemat.

Aş vrea s-adorm, pe murmur de izvoare,
Şi clipocitul apei din somn să mă trezească,
Şi să pornesc la drum cu-alai de păsări multe,
Flori de câmp în trena rochiei să mi se ţeasă.

Apoi, aş vrea,
Să întâlnesc pe lungi cărări de munte
Pe-acei oameni mândri,
Ce natura ştiu s-o preţuiască,
Iar dragostea de viaţă
La ei, să se cunoască, prin faptele lor mari,
Şi câte nu aş vrea,
De-aş fi cu-adevărat o zână, şi-aş putea.

poezie de Valeria Mahok (26 decembrie 1989)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!