Spovedanie

m-am îmbrăcat frumos,
aproape decent în ziua aceea
când preoţii făceau slujbe pentru cei duşi
pomelnice pline de nume neştiute
mi-am pus o pereche de blugi rupţi
în genunchi pesemne de la prea mult
mers pe cioturi de aripi
n-am comentat nimic
nimic nu i-am spus duhovnicului
ce aştepta de la mine o taină
am mers înapoi şi înainte
pe zidul plângerii
cu picioarele mele pline de bube
îmbrăcate în bumbacul ce da să fie
o sfântă spovedanie

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie

Uneori
când venea vorba despre ea însăşi
mama spunea:
Viaţa mea e tristă şi liniştită,
eu întotdeauna am păşit în vârful picioarelor.
Dacă mă supăr un pic
şi bat din picior,
ceştile pe care le am de la mama,
încep să zdrăngăne pe şifonier
şi mă fac să râd.

Când m-am născut, aşa mi s-a spus,
un fluture a intrat pe fereastră
şi s-a aşezat pe patul mamei,
dar în acelaşi moment un câine a urlat în curte.
Mama s-a gândit
că e un semn rău.

Viaţa mea n-a fost chiar
aşa de liniştită ca a ei.
Dar când, cu mâhnire,
iau seama la ce se întâmplă-n zilele noastre,
privind prin nişte rame din care fotografia lipseşte,
şi tot ce văd e un zid prăfuit,
realizez că a fost, totuşi, minunată.

Sunt multe momente
pe care nu le pot uita,
momente ca strălucirea florilor
de toate culorile şi nuanţele,
seri pline de miresme,
asemeni strugurilor roşii
ascunşi în frunzele întunericului.

Am citit cu patimă poezii
şi am iubit muzica,
şi m-am aventurat, întotdeauna mirat,
dintr-o frumuseţe-n altă frumuseţe.
Iar când am văzut prima oară
fotografia unei femei goale
am început să cred în miracole.

Viaţa s-a desfăşurat repede.
A fost prea scurtă
pentru dorinţele mele
care erau fără limite.
Înainte să-mi fi dat seama,
sfârşitul vieţii mele era aproape.

Moarte-mi va bate curând la uşă
şi va intra.
Surprins şi îngrozit mi se va tăia respiraţia
şi voi uita să respir din nou.

Poate o să mai am fericirea
încă o dată să sărut mâinile
celei care cu răbdare şi-n pas cu mine
a mers şi-a mers şi-a mers,
şi care m-a iubit cel mai mult.

poezie clasică de Jaroslav Seifert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fiară desăvârşită

I-am scris o mie de poeme, zece mii
De scrisori; i-am spus că e o felină desăvârşită,
Cu părul ei auriu şi picioarele de doi metri lungime,
Am stat în genunchi în faţa ei, am pus-o să guste
Din inima mea tăiată în bucăţi, adusă pe tipsie,
I-am dat să bea apă din ţeasta mea, cu gust de nucă de cocos,
I-am dăruit sufletul meu cel mai ascuns, din cămara cea mai îndepărtată,
I-am săpat numele pe zidul de piatră,
Mi-am făcut din ea chip cioplit şi i-am adus jertfe
Părăsind credinţa strămoşească,
Am rânjit în faţa păsării Arheopterix
Şi în faţa crucifixului, şi mi-am făcut din ea altar
Unde mă rugam noaptea. I-am întins covor roşu,
Umbră de catifea, noapte de ambră,
I-am vorbit în toate limbile Pământului,
M-am smerit, m-am umilit, m-am tăvălit prin smoală şi cenuşă,
Dar ea m-a privit în tăcere cu ochi ficşi,
N-a făcut niciun semn şi s-a pierdut în mulţime.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul toamnei

Mi-a şoptit, aseară, vântul,
La ureche, ca o boare:
"Mâine dorm, îţi dau cuvântul,
Va fi vreme de plimbare."

Şi a fost o zi de toamnă
Ca de vară – ce să zic? –
Păi, când vântul te îndeamnă,
Ştie el ce ştie, zic.

Mi-am luat în parc amicul
Şi am mers, am mers, am mers,
De simţeam prin auricul
Că mă chinuie un vers.

O să-l spun, dar mai încolo,
Iar acum – ce-o fi o fi! –
Recunosc: voiam mai solo
Pe-o alee cu copii

Şi cu-atât de colorate
Frunze, bone şi mămici
Tinere aproape toate,
De-aveam gândurile... ghici!

Ne-am oprit, că am tot mers
Într-un ritm mult prea vioi
Şi, în gând, cu-acelaşi vers:
"... Ce e scris şi pentru noi...".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am nimic...

N-am nimic cu-americanii,
Însă simt, clar, româneşte
Şi de-aceea mă-ngrozeşte
Că-i tot copiem, cu anii.

N-am nimic cu Valentin,
Însă sunt atâtea fete
Ce-l iubesc pe Dragobete,
Iar în faţa lor mă-nclin.

N-am nimic cu... împrumutul,
Însă vă declar, deschis,
Că decât faimosul "kiss"
Parcă-i mai frumos sărutul.

N-am nimic cu toţi străinii,
Însă să ne lase-n pace
Pentru că noi ştim a face
Să-nflorească gustul pâinii.

Nu-s bolnav, nu am pelagră,
Dar îmi sunt aproape fraţii
Şi iubesc prea mult Carpaţii,
Dunărea şi Marea Neagră.

Şi pentru că... n-am nimic
Vă invit, păstrând mândria
De stăpâni în România,
Ca să medităm un pic!

poezie de Constantin Moldovan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată-mă-s monitor pe banca a VII-a. (...)
- Banca a şaptea!... Cum a mers Mogâldea?
- Bine, domnule!
- Ce notă i-ai pus la geografie?
- Prima.
- Ce spui, frate? Ia ieşi, Mogâldea, la hartă, să văd şi eu minunea asta?
În clasă s-a făcut întuneric... şi n-am mai ştiut nimic. Când m-am deşteptat, eram în genunchi la tablă, urechile îmi ardeau ca focul, Michiduţă se strâmba la mine, iar eu aveam sentimentul că mor.

Alehandru Vlahuţă în Versuri şi proză, Mogâldea (1971)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biserica Anglicană... părea o tiranie îngustă, la fel de detestabilă ca cea a Frăţiei Plymouth; mai puţin logică şi mult mai ipocrită. Când mi-am dat seama că mersul la biserică e ca un reflex pentru majoritatea oamenilor, am ripostat imediat. Am fost mustrat de către vicar pentru că nu am mers la slujbe, ceea ce cu siguranţă nici nu avea să se întâmple, deoarece ar fi însemnat să mă scol foarte devreme. M-am scuzat, aducând ca argument faptul că am fost crescut în cadrul Frăţiei. Vicarul m-a rugat să mă duc din când în când să-l văd, ca să mai discutăm problema, iar eu am avut tupeul să-i scriu că "Sămânţa plantată de tatăl meu, udată cu lacrimile mamei mele s-ar dovedi prea rezistentă pentru a putea fi dezrădăcinată chiar şi de un om cu asemenea elocvenţă şi erudiţie".

Aleister Crowley în The Confessions of Aleister Crowley (1929)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă

vă mulţumesc prieteni pentru toate
şi vouă, neprieteni tot vă mulţumesc
c-aţi mers şi voi cu crucea mea în spate
şi eu cu crucea voastră tot am mers

pe mulţi i-am ajutat să se ridice
indiferent că din jenunchi sau din mormînt
şi răsplătit c-o amplă cicatrice
cu amintire mă mângâi din când în când

că am ajuns la starea de etate
să înţeleg un adevăr paradoxal
că Dumnezeu din mine şi din toate
a rânduit doar existenţial...

a amplasat pe drumul vieţii mele
numai răspunsuri fără întrebări
să nu mă sperii că-ntrebările sunt grele
şi n-au în ele nici un adevăr

vă mulţumesc prieteni pentru toate
şi vouă, neprieteni tot vă mulţumesc
c-aţi mers şi voi cu crucea mea în spate
şi eu cu crucea voastră am tot mers...

poezie de Iurie Osoianu (30 octombrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un tânăr cinic este aproape cea mai tristă privelişte ce poate fi văzută, pentru că înseamnă că el sau ea au mers din a nu şti nimic în a crede în nimic.

citat din Maya Angelou
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu gândul, mâine

Mâna mea e un fel de
bună ziua,
nu ştiu ce mai faci cum îţi mai sunt vechile diamante iscate din zăpadă
eclatările magice,
ninse,
cred, mai ninge încă, mai zemuieşte zăpada,
în depărtare se văd mănăstiri şi mame în negru-
îi va învăţa pe ei măicuţa le va spune despre rugăciune,
astăzi m-am trezit cu faţa în palme,
pesemne în somn am ştiut ceva mare,
nu îmi mai aduc aminte -
poate erau doar caii sălbatici
libertatea trecea prin coamele lor, sufla vântul, tremurau apele peste toate,
văzusem
un mag în haine albe, pe cer, driade lăudându-l ori poate nu erau
zâne driade ci preotese nordice, foarte vechi, ajunsesem cu gândurile în nord,
m-am îndepărtat de biserică,
de mamele-n negru, dulcile mele maici, florile milei,
văzusem magul acela alb
înţeleptul,
şi nu m-am mai întors niciodată înapoi.
Dar nu mi-a părut prea rău după aceea,
îmi rămăsese o lumină mică în piept,
de care îmi aduceam aminte,
Şi-apoi am fost foarte fericită, tata mă ţinea pe genunchi, şi mă legăna
eram din nou mică şi frumoasă, cu picioarele legate, cu frângii,
ca să îi rămână fata aproape.

În depărtare vedeam o cruce din lemn stropi de vopsea
să mai cadă,
care-mi amintea că lumina e încă frumoasă. senină.
Sute de persoane în acelaşi timp, pe un singur bidiviu,
Nu ştiam de ce caii sunt înhămaţi li se pune zăbala şi trec pe carele-sănii tot satul,
Cum să crez? Cum să creez?
Vorbesc pesemne o limbă prea/veche/şi/tânără/ pentru picioarele mele legate
la asiatici se legau picioruşele fetiţelor şi se trângeau legăturile
pentru ca fetiţele să fie frumoase

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dacă poţi
dansează cu mine
până la capăt
chiar de faţa-mi va fi
câmpul brăzdat
de şrapnele
iar braţele crengi
doar cioturi vinete şi reci
pe scena libertăţii promise
dansează cu mine
aproape
la cumpăna simţurilor
dincolo de zăpezi
flori născute din vânt
muguri de piatră
fii partenerul meu de dans
acum şi atunci
când nu voi mai şti cine sunt
să duci dansul nostru
cu mult mai departe

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit

Iubirii noastre i-ai pus gard
Tu, cea cu chip ca de păpuşă...
În timp ce-n flacără eu ard –
La tine-n suflet e cenuşă.

Din tot ce simt eu pentru tine
Nimic, nimic nu te-a mişcat
Mai mult mi-e rău decât mi-e bine –
Şi de tristeţe mă simt beat.

Ai fost un vis frumos, pesemne –
Un vis ce eu l-am înteţit...
De cicatrici şi rele semne
Mi-e sufletul prea mult ciuntit.

Cântarul dragostei spre tine
Arar – prea rar s-a înclinat,
Ce-ai însemnat tu pentru mine –
Cam niciodată n-a contat.

Eu ţi-am pus sufletul în palmă –
Tu cu cruzime l-ai strivit
Mi-e inima numai sudalmă
Şi ceva-n mine a murit.

Rămâi, urări numai de bine
Nu, n-am de gând ca să-ţi rostesc...
Vei fi cu cine te simţi bine –
Eu nu mai pot să te iubesc...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ales Opera şi a trebuit să-i scriu tatei o scrisoare. Fiindcă eu de la 14 ani fugeam de acasă ca să mă duc la Operă... Vai de mine! A fost ruşinea ruşinii! Cum să fac eu aşa ceva?! Ce-i aia să fii artist?! Eu am fost tot timpul oaia neagră a familiei. N-am o relaţie prea bună cu familia mea şi recunosc. Dar eu mi-am creat singură drumul în viaţă şi am ştiut să cred în mine, chit că alţii mi-au dat cu şutul în fund şi mi-au spus că nu sunt bună, că nu voi reuşi... Eu am mers mereu înainte!

citat din Ozana Barabancea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic şi nimic

eşti cea mai frumoasă
din toate câte sunt

nimic nu rămâne
mi-ai spus

toate nopţile curg
în frumuseţea ce piere
spre un statornic tărâm

tărâmul damnării

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Deci, te-a deranjat propria atitudine pe care o adoptasei faţă de el?
Iulian: Da... Aveam mustrări de conştiinţă, pentru că ştiu că el nu-i deloc un băiat rău, nu poate fi indisciplinat, dar nu-ţi fie teamă, m-am revanşat faţă de el azi; sper...
Diana: Cum?!
Iulian: I-am spus unele lucruri pe care nu le-a auzit prea des de la mine.
Diana: Ce i-ai spus?
Iulian: Nu-ţi fie teamă; nimic rău.
Diana: Vai, Iuli, mă bucur nespus de mult că eşti din nou în relaţii bune cu el; şi cu mine... Poate că meriţi chiar şi o recompensă pentru asta, măcar din partea mea.
Iulian: Te iubesc, Diana... Şi pe Luci, evident; voi sunteţi familia mea. Ce altceva mi-aş putea dori? Am o soţie fermecătoare şi un fiu minunat. N-aş putea suporta nici gândul că v-aş pierde... Hai însă să intrăm; prea le dăm subiecte de comentat celor de afară. De ce-or sta şi în ploaie aici? N-au altceva mai bun de făcut oare?

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul ingerilor morti

conventii ciudate si-nrauriri de stele
se-amesteca de ieri in patul de cristal,
astept un uragan cu nume de fecioara,
ma daruiesc aiurea intr-un sonet banal.

plang irisi la fereastra deschisa de val,
singuratatea toata o poti cuprinde-afara,
cuvintele-s prea goale sa fie de final,
gandurile prea pline sa poti uita de ele.

ea nu mi-a spus nimic din ce-ar fi trebuit,
ea doar mi-a mangaiat visele rebele
si m-a facut sa simt ce nu am mai simtit
din vremea cand m-am coborat din stele
sa-i fiu strain, sa-i fiu iubit
si s-o acopar noaptea cu aripile mele.

sonet de Florin Deroxas (2006)
Adăugat de paladi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu mai inteleg...

Cu uimirile mele îmi zugrăvesc odaia,
eu nu cer, eu caut iubirea, nu hărmălaia,
îmi spăl picioarele în noroi şi plânge baia,
foamea mi-o ţin într-o bancă, la fel şi tigaia.

De mult m-am ascuns pe malurile din Mamaia,
pe spuma valului o tobă-şi punea bătaia
şi norii pictaţi pe cer voiau să aducă ploaia,
iar unii făceau medalii de aur cu pagaia,
dar alţii căutau să fure soarelui văpaia.

Nimic nu am înţeles din lumea aia.

Şi azi când munţilor înalţi le plânge creasta,
iar brazii falnici sunt puşi să părăsească coasta,
când anonimii îşi ornează cu pene ţeasta,
pentru că nu li s-a spus cât mai ţine năpasta
şi deşi peste noapte au închisă fereasta,
nu pot să creadă că îi mai înşeală nevasta.

Nimic nu mai înţeleg din lumea asta.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupii

lupii sunt alte viziuni
ale minţii mele
adânc străpunsă
de foamea iernii
nimic la voia-ntămplării
nimic mai pur ca această
zăpadă murdară din ochii lor
nimic
simt teamă şi febră de sânge
în chiar paşii mei umili pe această planetă
când inima mea îndrăgostită de cer
se dă ofrandă colţilor albi
ce nu pot sfârteca nimic îngheţat

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem ultragiant

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptare şi aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nicio poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape pe pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

poezie celebră de Geo Bogza din Poemul invectivă (1933)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur cu ceilalţi

Carnea acoperă osul
şi mai e şi o minte acolo
şi uneori un suflet
şi femeile sparg
farfurii de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-l găseşte pe celălalt

Doar îl tot caută
târându-se-n sus şi-n jos prin paturi.

Carnea acoperă osul şi
carnea caută ceva mai mult decât carne.

Nu avem absolut nicio şansă:
suntem captivii aceleiaşi sorţi.

nimeni nu-l găseşte niciodată pe celălalt.

Ghenele oraşului sunt pline
parcurile de rable şi vechituri sunt pline
casele de nebuni sunt pline
spitalele sunt pline
cimitirele sunt pline

Nimic altceva nu-i deplin.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!