Ce zi obositoare!

Zilele se alergă pe trepte de piatră de catifea de iarbă de alge
şi se împiedică se rănesc la genunchi la coate la bărbie
şi îşi urmează calea întortocheată de vorbe de timp de vreme înnorată
aleargă pe cărămizi roşii de paie uscate de muşchi de noapte
pe acoperişuri de foc de apă de pământ de aer
nu trebuia să le dau drumul din colivie!
sunt peruşi în fum de soare
ştiu, acum e vina mea, dar nu am ce să mai fac.
nu mă mai certa şi tu!
nu acum nici ieri nici mâine
stând cu coatele pe pervaz
simt o invazie de nasturi de aţe de ace de în buzunare
sunt pline buzunarele mele şi cizmele cu toc de plută de metal
îmi vine mereu părul în ochi şi văd galben şi negru împletit cu alb
tot încerc să cos nasturii pe mâneci de bluze de praguri de ape
am de ales ce model să nasc să sărut să iubesc
de ce s-or fi desperecheat?
cărţile înverzesc pe masă într-un colţ de grădină pe un prag de râu pe meandre de liane
crengi uscate înnotă între pagini
şi ţin loc de semn de carte la fiecare capitol la fiecare zâmbet la fiecare privire
o pasiune nouă am - îmblânzesc rechini
şi îi răsplătesc cu carne de mistreţ
când fac sluj
ştiu, mi-ai spus să îmi iau mai bine un căţel
dar rechinii sunt mai uşor de dresat
şi nu trebuie să îi perii
mă uit în oglindă dar e plină de apă de solzi de sare
de ce s-or fi bălăcind atât rechinii?
mai bine îi închid în colivie,
tot e goală pustie
pustiu gri de plictiseală
şi ei nu sunt decât doi
merg să mă odihnesc un pic în somn în viaţă în foşnet de valuri sub umbre de frunze
of! ce zi obositoare!

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

S-a lăsat brumă în
Podul palmei mele
Până ieri priveam jocul de frunze
Făceau mici vârtejuri-
nişte fluturi bizari
ce-au uitat că e toamnă-
Se-agăţau de o rază plâpândă
Abia luminând linia vieţii
Oricum de mult merg cu paşi mici
Nu ştiu unde duce
Drumul are margini cu măceşi
Dincolo de ei este lumea
Este tot ce-am uitat înainte să ştiu
Tot ce ştiu şi n-are uitare
Este ieri şi azi
Este mâine
Încerc să străbat printre spini înspre ele
Cum să trec să n-arunc o privire
Strivesc cu buzele picătura de sânge
Drumul s-a făcut o vâlcea
Dintr-odată coboară de-a lungul braţului
Îşi tremură unda unde bate pulsul
La încheietura lipită de tâmplă
Încercând să-i oprească ecoul
Şi lacrima devine roşie
Sau măceşele sunt roşii
Nici măcar nu mai contează
Trebuie să plec
S-a lăsat bruma în podul palmei mele
E un iz de târziu
Şi mi-e frig
Oare unde eşti tu
Am să-ţi las o brânduşă de toamnă în prag
Când ajung
Ori de vrei să rămân lasă uşa deschisă
Mă descurc eu cumva
Pe când vii îţi va fi
Ne va fi poate cald
Şi bine
Între timp am să merg în grădină
Poate ai un coş undeva
Au căzut pe jos plin de gutui
Şi-i păcat

poezie de Mihaela Poduţ Ienuţaş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Tu, mamă, iartă-mi fiecare lacrimă de a ta,
Ascultă-mi mamă gândurile, eşti binecuvântarea mea,
Şi pentru fiecare noapte când ai stat cu teamă,
De ce nu sun, dacă sunt bine, tu, iartă-mă, o, mamă.

Te-aş scrie-n mii de versuri şi te-aş repeta într-una,
Ca mama nu sunt toate, ca mama nu-i niciuna,
Az zmulge ani din viaţa mea doar ca să ţi-i dau ţie,
Aşa cum tu din viaţa ta mi-ai dat viaţă şi mie.

Te simt în fiecare gând şi-n fiecare dor,
Şi mamă, în fiecare zi spre tine vreau să zbor,
Vreau să pot fi lângă tine, să mă strângi la piept,
Să pot să îţi sărut iar mâna de atâta timp aştept.

De-ai putea să pierzi din bani să-ţi cumperi sănătate,
Nu te zgârci, să-ţi cumperi multă, că-n rest le ai pe toate,
Mi-aş sacrifica întreaga viaţă doar să te ştiu bine,
Aşa cum ţi-ai sacrificat-o tu să-mi fie bine mie.

M-aş urca până la cer, ţi-aş scrie chiar şi-n stele,
"Te iubesc, fiinţă dragă, eşti sensul vieţii mele"
Iar pentru fiecare lacrimă ce n-am băgato-n seamă,
Te rog tu să mă ierţi pe mine, draga mea, sfântă mamă.

poezie de Ionela Hondreac (26 iunie 2018)
Adăugat de Ionela Hondreac
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am timp

Dumnezeu ştie. nu am timp de fleacuri. luaţi dragostea din calea mea
lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aş putea să vă răspund dar nu am timp
viaţa asta e atât de scurtă şi am atâtea de făcut.

învăţ. acumulez. atât de multe de învăţat. şi atât de puţin timp.
viaţa trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
şi sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinaţie

acum am timp. ştiu atât de multe şi am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
aş vrea să ştiu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
aş vrea să strivesc un fir de iarbă între dinţi să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp şi pentru mine şi pentru alţii. mai bine zis am timp să mor
viaţa a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri şi apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus şi atât de puţine întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul meu drag! (versuri dedicate băieţelului meu Alexis)

M-ai ajutat să cred în mine... m-ai schimbat atât
Mi-ai dăruit un zâmbet cald, copile... eşti atât de bun!
În jurul tău este veselie, în ochii tăi e bucurie
Şi ştii că dăruind din ele te contopeşti şi devii iubire!

Când tristeţea mă apasă închid ochii şi-mi amintesc
Chipul tău, privirea ta duiosă şi mâinile ce ţi le treci prin părul meu...
Cuvintele frumoase şi pline de înţelepciune ce mi le-ai oferit în dar
Ori de câte ori simţeai că am să cad
Tu m-ai ajutat să mă ridic fără să îmi ceri nimic în schimb
Ţie îţi datorez acum faptul că am învăţat să râd...

Cum am să te răsplătesc, cum am să îţi mulţumesc
Căci în Ajun de Crăciun simt că sunt un om mai bun?!
Cum oare am să pot să îţi ofer mai mult decât însăşi viaţa mea?

Nici o viaţă nu ar ajunge să îţi arăt cât te iubesc
Nici o viaţă nu ar fi suficientă căldura să îţi ofer,
Tu eşti visul devenit realitate ce dă sens vieţii mele neînsemnate!

poezie de Mădălina Gheorghe (25 decembrie 2013)
Adăugat de Mădălina Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia şi dorul de ea... poezia mea

Un dor nebun de poezie m-a ridicat în noapte
Visul l-a risipit în zorii lăcrimaţi
Nu mai doresc atingeri diafane
Mă mulţumesc cu strângeri de mâini
Sau de cuvinte în tolba nemuririi.
De fiecare dată mi-ai amintit de noi
Mi-ai zâmbit şi mi-ai hrănit iubirea
Eu nu mai plec de lângă tine niciodată
Ea este ca un semn de carte.
Tu nu mai poţi zâmbi altor femei
Doar eu sunt cea ce te mângâie atent
Tu îmi răspunzi ca unui sentiment
Eu mă ridic cu fiecare cadru adiacent
De ce mă cauţi în noaptea sfântă?
Eu sunt aici pentru un tainic scop
Pot adânci privirea ta, o altă sută
Fără a putea schimba iubirea mea
De ce mă strigi cu fiecare carte?
De ce mă aprinzi în stil macedonean?
Am aspirat la o ultimă răsplată
Eu pot scrie o viaţă într-un volum.
Sunt singură, sunt pură şi mereu acasă
Am să te caut ca pe-un pescăruş
Pe care-l voi striga în noapte
Când nu-l voi mai privi prin adverbele "aici şi acum".

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera mea e un aerodrom

pe comodă, la loc de cinste, este o fotografie format a4
chiar dacă nu îi sărut în fiecare zi, ei sunt acolo, mereu frumoşi, mereu ai mei
şi din fotografie îmi zâmbesc de fiecare dată când simt că depărtarea mă apasă
şi-aş vrea să fiu acasă, să stăm cu toţi la masă

în fiecare zi idei-vise aterizează sau decolează din camera mea
eu sunt un biet controlor de zbor care de multe ori uit să deschid fereastra
şi multe idei rămân afară, cad la pământ şi-n uitare
şi nici nu ştiu dacă e bine. dacă mă doare

sunt zile când iau fotografia-n braţe şi vorbesc cu ei
dar depărtarea nu ţine de cald şi-atunci parcă ceva mă-înţeapă-n ochi
şi ies din casă. dar afară plouă cu lacrimi şi ninge cu oftaturi
iar cerul cenuşiu se şterge cu un nor

astăzi visele mele au intrat în grevă şi-aerodromul pare-abandonat
mi-e poza foaie albă şi greul de sub pat m-aşteaptă să-înnoptez
vorbele curg în şoaptă, mi-e rece şi mi-e greu
adorm cu ei în gând, mă răsucesc, mă regăsesc, mă pierd...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn

nu vreau să mă vezi noaptea
nu pot trimite fotografii
am ochii roşii, un blitz defect
şi câteva dâre de lumină pe inimă

mă gândesc să nu-ţi mai trimit niciodată fotografii
sunt prea încărcate de melancolie
m-am săturat să-mi plimb tristeţea pe sticlă
urăsc reflectoarele, picturile şi pictorii, pe tata
da, îl urăsc, pe bunul meu tată
îl urăsc
nu-l mai urăsc
bat câmpii şi devin alta
urăsc-iubesc
iubesc-urăsc

cu pumnii strânşi, sper că
nu voi mai scrie niciodată poezie.
uită-te la mine, dragul meu
fotografiile şi poeziile mele stau pe ape
eu merg înainte şi n-am chef de nimic
las uşile deschise, nu mi-e frică de nimeni
vreau să-mi pui întotdeauna întrebări simple

acum vreau să dorm
fără nici o întrebare, nici o fotografie, nici o poezie
vreau să mă ascund în aşternuturi
nu ţi-am spus, ştiu să-mi fac cruce cu limba
tot tata m-a învăţat
dar mi-e frig, ţin mâinile împreunate

mă rog să nu-mi vadă niciodată fotografiile, răspunsurile, poeziile
să nu vadă decât atât
aş putea să fiu o soţie bună
amanta perfectă
aş putea să fiu copil, o altă mamă
aş putea să fiu a ta în fiecare noapte
aş putea să nu mai scriu nimic
acum
şi cu toate astea
de mâine, n-o să-i mai spun nimic mamei
am s-o îmbrăţişez cu toată dragostea
fără să ştiu de ce în fiecare noapte
o doare atât de tare
Dumnezeul meu

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare are propria experienţă de viaţă şi eu respect asta. Fiecare are valori şi convingeri, lucruri care îl ung la suflet şi lucruri pe care le dispreţuieşte. Fiecare are nişte preferinţe muzicale, culinare, religioase, sexuale, spirituale. Până aici totul e ok. Dar acum, să ne punem întrebările bune. Cât de bine mă servesc convingerile şi preferinţele mele? Sunt eu o persoană fericită şi împlinită în acest moment? Ce rezultate am avut până acum cu ce ştiu eu? Care este gradul de adevăr al principiilor care mă ghidează în viaţă? Am mici succese care să mă încurajeze să continui pe aceeaşi linie sau trebuie să schimb tot ce ştiu şi ce fac într-un mod profund şi fundamental? Dacă nu ai ceea ce vrei în viaţă, dacă cel puţin nu te îndrepţi spre cele mai îndrăzneţe visuri şi dorinţe ale tale, tot ce crezi tu şi tot ce ştii tu acum, este GREŞIT. Ai eşuat. Dă-i un reset şi ia-o de la capăt. Nu e o ruşine să accepţi o înfrângere cât timp eşti decis să câştigi războiul. E ruşine să crezi că deţii adevărul suprem şi viaţa ta să fie o mizerie. Pune-ţi întrebările corecte şi dacă răspunsurile nu sunt pozitive, treci la pasul 1 şi porneşte la luptă din nou, de la zero, dar cu bagajele de cărămizi inutile lăsate deoparte.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Rechinii" sunt liberi

Temniţele-ntunecoase
Pline sunt de mici tâlhari.
Sunt tavanele prea joase
De nu intră şi cei mari?

epigramă de Titu Ionescu-Boeru din Urmaşii lui Cincinat (2004)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima adresă

eu stau undeva, unde timpul a stat
mă caut, ştiu că mă am
am pus la cap un gând din clipa dintâi
căutam nişte paşi să ajung iarăşi la mine
ultimii paşi dintre cei rămaşi
păşeam înapoi printre ace de brad, prin frânze uscate de griji
plecam dincolo, noi, amândoi
de ajuns nu a ajuns decât pasul, noi am rămas suspendaţi între noi
acoperiţi-mă iarăşi cu flori
potecile zac stranii la picioare de nori
şuvoi de sânge ţipă în mine, arterele sunt pline de glod
cad firele vieţii când pleci
mă caţăr pe firul de iarbă
mă aştepţi iarăşi în prag
offf, mi-e dor de cel drag
dar pasul e gol, se afundă în nămol
vroiam să mă nasc, dar unde să fac acel pas
acum zac în firul de iarbă ţesut între noi
poarta e deschisă dar pragul e gol
sunt pasul uitat într-un veac
şi plâng astăzi, mă plâng
eu am plecat cel dintâi
adresa mea o găsiţi, mâine, la căpătâi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua 1

Între noi a apărut un teren viran tot mai greu de cuprins
Drumul pe care altădată mergeam azi e plin de buruieni
Dacă m-aş încumeta mi-aş zgâria nu doar picioarele
Ci şi mâinile, aşa sunt de înalte, ne facem tot una cu ghimpii
Ca să mai salvăm câteva cărămizi, da, câteva cărămizi şi câteva celule
În fond tu asta ai mai rămas: un amestec de sânge şi mâl
Un bulgăre uscat pe care-l pot sfărâma oricând între degete
Să pot îngraşa pământul altui iubit din gunoiul tău
Din piept se ridică o tristeţe, un puroi care se va sparge curând
E tot mai mare şi copt şi-n fiecare noapte m-apasă la fel de mult
Cum mă apăsai tu astă vară cu trupul şi-mi spuneai:
Ţine-ţi respiraţia bine şi aruncă-te-n mine
Şi eu mă aruncam ca de pe o stâncă foarte înaltă
Fără să ştiu cu cine am de-a face, dacă am plasă
Sau pur şi simplu dacă e o mare foarte adâncă
Dar toate astea acum sunt numai poeme scrise prin gări
Vreascuri uscate pe un drum oarecare al unei păduri
Pe care toată viaţa ţi-ai sădit-o cu grijă în minte
Le-ai adunat şi le-ai dat foc, acum sunt o scânteie-n fereastră
Atât cât are nevoie o casă pe un deal să-şi pâlpâie amintirea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua ta, tată

Tată, îţi vorbesc într-o zi de toamnă târzie când e ziua ta,
când avionul tău de-abia a decolat de pe o pistă cu brumă,
când nu mai sunt flori de vânzare la supermarket
şi când mama de mult ţi-a făcut semn uitat cu mâna prin mine,
eu, zdreanţa ta, din lichidul amniotic pervers şi ridicol.

Tu mi-ai spus să merg după tine, dar nu punându-mi pantofii
ci să încep întâi să ştiu cum să fiu liber.
Prima lecţie a fost despre mândrie când tu tată, mi-ai zis ca pe-o pildă
să nu cumpăr case pe unde urgia vulcanului Kīlauea va izbucni curând,
ci să fiu plecat.
Dar te-ai ascuns şi mi-ai spus să rămân să mai învăţ despre mânie,
cum să vorbesc cu ea, cum să încerc s-o înduplec, cum să negociez cu ea
s-o trimit la discuţiile cu comisiile de birocraţi,
cu oamenii grăbiţi, superficiali şi nervoşi ai unui consiliu al păcii.

Tată, tu acum eşti dincolo de graniţă dar eu sunt înăuntru.
Tu ai vrut să te retragi într-un paradox şi să mă faci să veghez,
mi-ai trimis mesajul printr-un fax chiar la stelele chiaune de lumina zilei
şi mi-ai zis să te caut.
De-odată-n iarnă, din toate conductele de gaze întinse să încălzească ţara,
din ghipsul ce înveleşte clădiririle, când oamenii se ascund în blocuri,
asemena viermilor în cotorul de piersică,
tu mi-ai trimis porunca să fiu şoimul tău.
Şi-am zburat şi-asta am fost...

Tată, tu m-ai pus să te desenez
dar nu cu mâinile ci cu gândurile şi cuvintele mele.
Tu scoţi acum o cană de vin şi te-nveseleşti la masă
dar m-ai trims să-mi frec părul şi paşii de toate ţărmurile,
cu oameni de toate naţiile, de pe toate continentele,
ca să ştiu ce e dorul şi să-l am în mine fără să pot vorbi despre el.
M-ai trimis să-mi izbesc gândurile şi speranţele mele toate
de zidurile bisericilor, templelor, s-ating icoane vechi, statui şi talismane,
să simt ce este mântuirea, să-mi fac lăcaşul meu, să învăţ să le păzesc
şi să-mi fie frică să nu le risipesc în vorbe şi în vise proaste.
Căci eu le simt ca pe-un smartphone lipsă şi doar le simt că ar putea fi bune
şi poate e mai bine aşa să le ştiu, dar să rămân orb,
să fiu nesigur că le am şi să-mi fie mereu teamă că le pot pierde pentru totdeauna.

Tată, tu eşti un amfiteatru roman în Pompei înaintea vulcanului ce va erupe.
Eu am rămas gladiatorul luptând în arenă iar tu doar râzi brutal
când eu mă odihnesc după prietenii pierduţi şi rănile tot mai multe
şi încă îmi câştig războaiele astea, de fiecare dată.
Dar până când oare, tată?

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rechinul sau omul? Credeţi că rechinii sunt cruzi, nu-i aşa? Credeţi că sunt cele mai crude animale de pe Pământ, nu-i aşa? Aşa ni-i arată filmele horror, nu-i aşa? Atunci cum i-am putea numi pe vânătorii de rechini, care îi capturează, îi imobilizează şi le "recoltează" înotătoarele, adică le taie de pe rechinii vii cu o lamă de metal încinsă şi aruncă rechinii înapoi în apă, fără înotătoare? Pentru că nu mai pot să înoate, rechinii se scufundă în apă şi mor sufocaţi, iar dacă reuşesc să plutească un timp la suprafaţa apei, sunt ucişi de prădători. Vânătorii de rechini vând înotătoareele pe piaţa neagră cu cca 1200 USD/kg. Pentru om, "recoltarea" înotătoarelor de rechin este tot atât de morală ca şi recoltarea castraveţilor. Iar omul face asta din lăcomie de bani şi pentru că din înotătoare se prepară "supa de înotătoare de rechin", pe care unii o consideră o delicatesă, sunt destul de snobi şi au destui bani ca să plătească această supă extrem de scumpă. Aşadar, cine e mai crud: rechinul sau omul? Rechinul, care ucide din instinct, pentru că îl împinge foamea, care ucide pentru a trăi, sau omul, care ucide din lăcomie de bani şi pentru plăcerea pe care i-o dă snobului bogat "delicatesa" "supă de înotătoare"?

George Budoi în Peştii, pescarii şi pescuitul în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (28 noiembrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autorul: Iubito... Te rog!... Sunt epuizat...
Femeia (îşi desface nasturii de la bluză): Doamne! Cum o să te descurci? Dragostea nu e treabă uşoară! Cum o să faci faţă exigenţelor impuse de legislaţia unională armonizată? Nu simţi ce tare m-am încălzit! Iubi! Sunt un vulcan activ, în prag de erupţie!... (Îl zgâlţâie, cu pasiune.) Am nevoie de tine, Iubi!...
Autorul: Nu pot acum!...
Femeia: Trebuie să poţi! (Tremură. Scoate o carte groasă din poşetă.) Uite!... Ţi-am adus un stimulent! Dicţionarul Explicativ al Limbii Moderne... Cartea aceasta te-a excitat de fiecare dată!...
Autorul (iritat): Am spus că nu pot!
Femeia: Bine, dar sunt în prag de erupţie! Eşti amantul meu! De ce-mi faci asta? Vrei să erup de una singură?
Autorul: Te descurci tu cumva! Eşti femeie măritată...

replici din piesa de teatru Herghelia albastră (Forţa imaginaţiei), scenariu de Valeriu Butulescu (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vagabond

Nu ştiu de ce, nici cum, de glorie sau de dezastru,
Şi nici n-aş putea spune c-am ştiut vreodată.
Raiul pentru mine e cerul cel albastru,
Pământul e drumul pe care paşii mei îl calcă.

Nu le ştiu numele şi nici ce sunt – nu li-s grănicer –
Şi nici n-aş putea spune că voi şti, atâtor lucruri.
Nu ştiu cine-i Dumnezeu, e doar o stea sclipind pe cer
Deasupra dealului bătut de vânturi.

Nu ştiu nimic despre Viaţă,-i o capcană doar
De când fac ochi, în zori, şi până la culcare.
Nu ştiu ce-i Moartea, poate-i numai o piatră de hotar
Plină de păducei şi de muşchi moale.

De ce trăiesc şi de ce planeta se roteşte de-ani şi ani?
Sunt întrebări pe care nu le pun – puse deoparte, vraf.
Semnul meu e hanul dosnic, focurile-aprinse de ţigani
Şi drumul singuratic, plin de praf.

poezie de John Masefield,1878-1967, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creionul fermecat

Am găsit pe raft uitată-n
colţ o călimară
Cu zâmbet purpuriu şi
roşu de cerneală
Mă aplec să iau o coală
goală
Şi toate filele din carte
-mi zboară
Să iau creionul eu nici
n-am apucat
El desenează singur un
cerc neregulat
O radieră în mâna dreaptă
am luat
Să şterg tot ceea ce creionul
dansând a desenat
Dar lacrimile-mi curg mereu
inima mi-e grea
Nu pot sa fiu acea fiinţă
rece, rea
Nu pot sa-i şterg pe acei
ce se iubeasc
Sunt doi, nu vreau, nu pot
să îi rănesc
Pe coala albă simplu se
iubesc
Din coala de hârtie imi zâmbesc
Din ochii mei izvor de
lacrimi sincere curg
Şi buzele uscate mă ustură
mă frig
Râd, las totul baltă, nu
mai scriu nimic
În suflet mă privesc, sunt liniştit,
Creionul desenează, acum e fericit
Pun de o cafea şi-n carte
am privit
Să văd creionul fermecat
de a obosit!

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimp de cuvânt

Sub fiecare piatră
stă o vorbă umbră.
În fiecare floare
stă parfum de şoapte
In fiecare strop de ploaie
se ascund vorbe mute
In fiecare rază soare
sunt cuvinte pure
In fiecare ninsoare
stă glas de amăgire
Vorbele
ne sunt anotimpurile

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poftă de viaţă

Sunt tristă şi viaţa mă respinge
Şi toţi acum îmi râd în nas,
Dar nu mă las eu voi învinge,
Atâta timp cât mi-a rămas.
Credeam că totul e la fel,
Credeam că eu sunt cel învins,
Acum nu pot să cred că cel
Cărui eu mâna am întins,
Este cu mine bun şi deschis.
Iubirea ta nu la fel o simt,
Simt doar o inimă împietrită,
Eu te iubesc de ce să mint,
Vreau din nou să fiu fericită.
Mie dor să mai fii cum eu te ştiu
Şi seara să te-aştept în prag,
Crear dacă un pic bolnavă o să fiu,
Să mă ajuţi din nou cu drag.
Tu faci lumină când e noapte,
Din întuneric faci dimineaţă,
Ca tine nimeni nu mai poate,
Să-mi dea mereu pofta de viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (28 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare lucru te caut

În fiecare poem mor câte un pic de dragul tău,
când scriu, mă trec cruci de jar
şi cerul începe a mă ustura sub pleoape,
simt picioare de sfinţi, trecându-mi prin ochi
apăsând-i până la lacrimi,
dar eu nu mă opresc
până nu storc din cuvinte toată viaţa.

În fiecare piatră te caut cu dalta sufletului
şi te cioplesc până îţi simt zâmbetul că se zbate,
la fel ca pasărea din colivie, flămândă de cer,
apoi te pipăi cu toate simţurile
ca şi când aş sărută degetele lui Dumnezeu
în care stau atârnată...

În fiecare durere mă sprijin de tine
şi tot ce sunt mă transform
într-o pâine fierbinte, din care aş vrea
să rupă îngerii în fiecare dimineaţa,
să înfloresc la fiecare înghiţitură a lor,
fluturând in tine rochia de mireasă a cărnii mele.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!