Ziua 1

Între noi a apărut un teren viran tot mai greu de cuprins
Drumul pe care altădată mergeam azi e plin de buruieni
Dacă m-aş încumeta mi-aş zgâria nu doar picioarele
Ci şi mâinile, aşa sunt de înalte, ne facem tot una cu ghimpii
Ca să mai salvăm câteva cărămizi, da, câteva cărămizi şi câteva celule
În fond tu asta ai mai rămas: un amestec de sânge şi mâl
Un bulgăre uscat pe care-l pot sfărâma oricând între degete
Să pot îngraşa pământul altui iubit din gunoiul tău
Din piept se ridică o tristeţe, un puroi care se va sparge curând
E tot mai mare şi copt şi-n fiecare noapte m-apasă la fel de mult
Cum mă apăsai tu astă vară cu trupul şi-mi spuneai:
Ţine-ţi respiraţia bine şi aruncă-te-n mine
Şi eu mă aruncam ca de pe o stâncă foarte înaltă
Fără să ştiu cu cine am de-a face, dacă am plasă
Sau pur şi simplu dacă e o mare foarte adâncă
Dar toate astea acum sunt numai poeme scrise prin gări
Vreascuri uscate pe un drum oarecare al unei păduri
Pe care toată viaţa ţi-ai sădit-o cu grijă în minte
Le-ai adunat şi le-ai dat foc, acum sunt o scânteie-n fereastră
Atât cât are nevoie o casă pe un deal să-şi pâlpâie amintirea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul sacru

Mai aruncaţi nişte vreascuri
În soare,
Am auzit c-o să se stingă
Peste câteva miliarde de ani.

Şi dacă nu mai sunt vreascuri,
Aruncaţi în soare
Câmpiile care ar fi putut foarte bine
Să fie păduri,
Munţii, luna şi cerul
Care nici nu ştim sigur dacă sunt
Păduri.

În orice caz,
Mai aruncaţi ceva în el,
Nişte vreascuri,
Nişte vieţi.

Că, uite, a şi început să pâlpâie
Pe feţele noastre,
Făcându-le frumoase şi urâte,
Făcându-le noapte şi zi,
Făcându-le anotimpuri şi ani.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cursa

Poeţii în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd
Sunt acoperiţi de ei înşişi, de acest strat negru, de smoală
Cu care se lipesc de alţi oameni, şi tot aşa
La rândul lor oamenii îşi lipesc fisurile între ei
Cu aceeaşi tristeţe caldă, domoală
Pe care o vezi uneori deasupra caselor
Ca un şoim în căutare de pradă
Şi te întrebi, oare de ce în ziua mare
Se închid toate ferestrele, gândurile
Cad din cerul gurii forjat, înţepenit
De fiecare dată se întâmplă la fel
Deşi ştii lecţia foarte bine, tot cazi
Şi tot cazi în mintea ta ca-ntr-o ţesătură
Făcută din propriile vene
Care te-aruncă în sus, în jos ca pe un acrobat
La ultimul număr de circ

Şi cu toate astea nu ar trebui să vorbesc despre poeţi
Dar ei totuşi există, în carne şi oase, la fel ca efemeridele
Stau cu anii în mâl până într-o zi când nu mai pot vorbi
Maxilarul le e blocat de propria frumuseţe
Viaţa le oferă apoi doar câteva ore să iubească
Câteva ore şi atât, în rest poeţii sunt oameni în carne şi oase
Toată ziua nu fac decât să se ascundă de urâţenia lor
Sub pielea marilor oraşe

Şi eu am fost îndrăgostită de un poet...
După ce pleca obişnuiam să-i port cămaşa prin casă
Mergeam desculţă, poate ca vecinii să nu-mi audă paşii
Care trosneau a corp uscat, bolnav, şi nu-mi plăcea
Să creadă că deja-l locuiam de sus până jos
În cămaşa lui eram ca-ntr-un fel de penitenciar
Şi-abia acum îmi dau seama, el ştia de la bun început
Şi lăsa cursa asta deschisă la nasturi să intru de bună voie
Ca-ntr-un cuib alb, imaculat, fără greşeli
Toată ziua nu-mi era foame, nu-mi era sete, tot ce voiam
Era să-l văd pe fereastră venind cu pâinea sub braţ
Cămaşa-mi pătrunsese adânc până-n oase, ningea uşor
De câte ori îl îmbrăţişam ne făceam de omăt
Şi-acum iată-ne aici în toată splendoarea
Topiţi, împroşcaţi pe foi
Iar rândurile astea nu sunt decât
Nişte vreascuri, lemne, buşteni
Din care încerc să fac un stăvilar să-l pot opri
Să-l pot opri şi atât

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă adun

încă de dimineaţă pornesc truda
mă adun de pe jos
bucată cu bucată
aşa risipită cum sunt
în o mie de mărgele, o mie de petice,
pietre îngrozitor de triste
câteva fete culegând smochine pe malul Dunării
frunze
şi acest aer în ştreang
ah, zeilor, el e singurul bărbat pe care l-am iubit

aş întreba cât costă viaţa în care nu aş fi intrat niciodată
dacă îmi erai atât de puţin
dar nu mai am pe cine
e un octombrie surd,
zidul din care cad
are cărămizi foarte singure

eu nu ştiu să lipesc scrisori,
nu ştiu să lipesc prăpăstii,
în general nu ştiu mai nimic
nici taina acestui miracol nătâng
că îmi lipseşti şi tremur

cineva ar putea face din mine o cruce
cineva ar râde
e noapte
încă
de dimineaţă pornesc truda.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Poţi să-mi explici şi mie ce este asta, frumosule?! Sunt convinsă că ţi-e foarte cunoscut acest obiect. Iar tu, lunganule, dă-te mai încolo! Deci, ce ai de zis în apărare, frumosule?! Hmm... N-aud nimic! Te ascult, comandante!
Lucian: Ce-ai vrea să-ţi spun?!
Stela: Adevărul. Ce-ai zice despre asta?
Lucian: Adevărul?! Bine, recunosc... Am luat câteva pastile de acolo, să mă ajute să dorm. Nişte somnifere...
Stela: Câteva, zici?! Doar câteva?! Atunci, explică-mi, te rog, de ce cutiuţa asta, care până în urmă cu câteva zile, era plină ochi, e acum aproape goală?! Nu lipsesc deloc doar câteva, cum zici tu!
Lucian: Bine, de acord, am luat mai multe, poate. Dar nu pe toate deodată. Câteva doar. Le-am luat... în etape; două sau patru, la câteva ore distanţă...
Stela: Asta ar mai fi lipsit, să le fi luat pe toate deodată! Şi acum... Poţi să-mi spui sincer, ce naiba se petrece cu tine, pentru că eu nu-mi dau seama!? Eşti cumva inconştient când procedezi astfel, ţi-ai pierdut complet minţile, sau ce?! De ce taci, comandante?! Te rog, spune-mi, ce naiba e cu tine?! Eşti anormal, sau cum?!
Lucian: Nu ştiu...
Stela: Nu ştii?! Nu te simţi bine până nu faci câte o boacănă din asta, mare de tot?! Desigur, n-ai mai fi tu dacă ai renunţa la toate prostiile astea... Vorbeşte odată! De ce taci?! Încă aştept explicaţii din partea ta... Să te aud, comandante! Ce ai de zis în apărare?
Lucian: Ce-aş putea spune?! N-am ce explica! Îmi pare rău...
Stela: Ah... Îţi pare rău, nu?! Şi cu asta crezi că ai rezolvat totul?! Eşti complet nebun! Nebun, nu glumă!
Lucian: Nu ştiu; probabil...
Stela: Probabil?! Nu probabil, ci foarte sigur!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Volum: Ferestre spre marginea lumii. Editura: Pim/Iaşi, (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog de dragoste şi uitare

cât de nervoasă sunt –
îmi spunea ea –
bineînţeles că pe tine
sau poate că nu
oricum, nu mă interesează
am chef să ţip la tine
asta e tot -

în timpul acesta
eu o urmăream cu privirea
prin casă
cum îmi aducea o cafea neagră
şi mă tachina
spunându-mi că a pus zahăr în ea

apoi a devenit iarăşi serioasă: -
nu pot scăpa de sentimentul
că vorbim
ca doi morţi

te-am visat acum câteva zile
e prima oară când te visez
trebuia să scriu ceva important
eram foarte emoţionată
iar tu ţi-ai tăiat mâinile
de la încheieturi
şi mi le-ai dăruit

apoi am aflat că mâinile tale
îmi trebuiau
abia ziua următoare
iar ele, nefolosite
începuseră deja să putrezească
şi nu te mai găseam
să ţi le dau înapoi

atunci am început să râd
ore întregi
fără sens
atât de zgomotos
dar fără sens

vezi tu – continuă ea
între noi doi nu există învingători
ci doar învinşi

poezie de Adrian Creţu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ei, bine, ce vrei să-mi arăţi aici?! Eu nu văd nimic interesant.
Lucian: Le recunoşti cumva?
Lia: Foile astea... Sunt cumva din jurnalul meu?!
Lucian: Exact.
Lia: Dă-mi-le, imediat!
Lucian: Nu încă. Nu-ţi fie teamă! Le vei recupera, imediat, pe toate, intacte.
Lia: Cum au ajuns astea la tine?!
Lucian: Le-am rupt eu din jurnalul tău, cu câteva zile în urmă, mai exact joi... Ştii tu, când erai la baie.
Lia: Îmi amintesc! Iar când te-am întrebat ce-ai făcut între timp, mi-ai spus că nimic deosebit, doar m-ai aşteptat pe mine...
Lucian: Şi ce-ai fi vrut să-ţi fi spus?! Că ţi-am găsit între timp jurnalul personal, l-am răsfoit fără acordul tău şi am oprit câteva file din el?! Am preferat să ţin secret acest lucru, câtva timp.
Lia: De ce le-ai rupt?!
Lucian: Pentru că aici scrie ceva foarte interesant, care mi-a atras de îndată atenţia. Scrie că... Mă iubeşti. Mai exact, scrie că te-ai fi îndrăgostit de mine, fără ca măcar să mă fi cunoscut, doar din descrierile pe care mi le-au făcut colegele tale, demult. Este sau nu aşa?! Corectează-mă, dacă greşesc!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opium

mintea mea e macul copt care a explodat în sute de seminţe întunecate
acolo e opiumul care hrăneşte iluzia fericirii

toată siguranţa pe care o simt
e ireală
trec cu degetele prin ea ca printr-un roi
de musculiţe
se agită puţin şi apoi se dispersează
o ştiu acum
ştiu că sunt singură
e doar datoria mea să mă apăr

strâng din dinţi
mi se blochează toată ura în piept şi mă doare

şi ce dacă sunt iubită
şi ce dacă sunt nevinovată

furtuna de deasupra
coboară în mine
şi rămâne

cât de aproape e moartea uneori
îi simt respiraţia pe piele
se abureşte ca o oglindă

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost foarte flatat de rândurile ce mi le-ai trimis referitor la acele fragmente de tinereţe. Tu ştii că eu nu sunt scriitor român şi că nu-mi prea place să scriu cărţi. Mai bucuros stau de vorbă, ca să conserv, încă o dată, nimicnicia adevărurilor. Din tot ce am făcut până acum, iubesc numai ceea ce a dispărut fără urmă, vreau să spun câteva tristeţi în nopţi, câteva grandomanii şi gelozii pe fiinţe invizibile. Numai în dispreţul faţă de Dumnezeu m-am simţit bine şi la mine acasă.

Emil Cioran în scrisoare către Petre Ţuţea (25 iulie 1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi- a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre capătul lumii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ca să vezi; ce de foi ai luat! Tocmai din jurnalul meu... Şi eu nici măcar nu le-am observat lipsa!
Lucian: Nu aveai cum să observi, pentru că am avut grijă să nu las semne vizibile. Poate n-ar fi trebuit să-ţi înapoiez foile astea, pentru că sunt foarte importante pentru mine!
Lia: Mai bine că mi le-ai înapoiat. Am să încerc să le ataşez la locul lor; se vor păstra mai bine astfel.
Lucian: Adevărat. Şi deci, mai erau şi alte lucruri interesante de aflat, scrise acolo? Poate ar fi trebuit să fi luat tot jurnalul, să-l citesc, nu doar câteva foi.
Lia: N-ai fi putut, i-aş fi sesizat lipsa.
Lucian: Poate, dar eu tot aş fi aflat acele amănunte importante, despre care nu vrei să-mi vorbeşti.
Lia: Probabil că le-ai fi aflat. Dar de moment ce n-ai luat jurnalul... Şi mai bine că nu l-ai luat; m-aş fi supărat prea rău pe tine, dacă ai fi procedat astfel. Nu cred că ţi-aş fi acordat prietenia mea, în acel caz... Parcă şi aşa îmi vine să reconsider ideea asta.
Lucian: Poftim?!
Lia: Glumeam, Luci... Nu-ţi fie teamă; nu-mi retrag hotărârea. Suntem prieteni, cel puţin. Dar să nu mai rupi alte file din jurnalul meu. Vorbesc foarte serios!
Lucian: Bine. Promit! N-am să rup altele.

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme, în timp, ale unei alte

am adunat câteva cuvinte pe care nu le mai folosesc –
câteva cuvinte uzate, bancnote vechi, ieşite din uz
ca hârtiile albastre de o mie de lei
pe care le-am găsit intr-o zi în haina bunicii.
ce bine ar fi, m-am gândit, dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
cu hârtiile de cincizeci de mii şi de zece şi de o mie de lei
toate rămase nefolosite de la eclipsă.
ce bine ar fi dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
măcar în parte cu toate posibilităţile rămase nefolosite
ca nişte baloane vechi în care nimeni n-a suflat aer
şi de care nu s-a bucurat nimeni
aşa cum nimeni n-a gustat din bomboanele tăvălite în pudră de ciocolată amară
pe care bunica le-ar fi putut cumpăra de la magazin.
câteva cuvinte, câteva mii de lei rămase nespuse, rămase nefolosite de prea multă vreme,
uitate undeva unde ceva ar fi putut începe,
unde s-ar fi putut deschide o rană
numai ca să se vindece
unde ceva ne-ar fi tăiat răsuflarea
sau ar fi deşteptat în noi acele gesturi, acele trăiri
de care întineresc până şi oamenii cei mai bătrâni.
acum, când adun toate cuvintele astea care au rămas
de atât de mult timp nespuse încât, rostindu-le azi,
mi se par scofâlcite ca nişte mere stricate,
îmi dau seama că viaţa mea e plină de hârtii albastre de o mie de lei
împrăştiate peste tot, de hârtii portocalii de cinci mii,
de hârtii de o sută de mii pe care nu le-am folosit niciodată
şi cu care nu voi mai putea cumpăra niciodată nimic.
şi toate bancnotele astea sînt ţesute în trecutul meu
ca nişte ochiuri pe dos într-un model foarte complicat
din care e foarte greu să înţelegi ceva
iată, părinte, nimic n-a rămas necheltuit sau nespus,
nimic n-a rămas netrăit, nimic nu poate fi adus împotriva fiinţei mele
i-a strigat fiul risipitor tatălui
şi tatăl l-a îmbrăţişat şi a tăiat viţelul cel gras
bucurându-se.
iată, părinte, am pierdut şirul celor nefăcute,
celor nespuse, celor netrăite
aş fi spus eu, gândindu-mă la toate acele hârtii albastre
de care am uitat aproape cu totul şi în care viaţa mea a fost de tot atâtea ori amânată
lăsată pe altă dată, nerostită până la capăt
iată, părinte, neîntregul fiinţei mele
aş fi strigat eu,
Vindecă-mă!
dar unele minuni nu le poate face nimeni
aţa nu se mai înfăşoară niciodată în ghem
ci ne scapă încet printre degete
până când nu mai rămâne din ea nimic
afară de câteva bancnote albastre de o mie de lei
ca nişte cioturi, ca nişte urme, în timp, ale unei alte vieţi
tot a ta, dar pe care n-ai apucat s-o trăieşti niciodată.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunia omului de rând

să arunc tot ce-mi vine în mână,
să fac totul una cu pereţii,
să stau calm şi să aştept să treacă,
dar nu pot,
e acolo în mine.

femeile plâng din ce în ce mai mult,
din ce în ce mai mulţi bărbaţi dependenţi de băutură,
majoritatea oamenilor se cred bolnavi psihic,
însă în capul lor prostia se loveşte de pereţi.

nu poate trece de la sine;

credeam că sufăr din cauza unei iubiri pierdute
până când m-am trezit cu un mesaj de la ea,
deja avea 3 copii şi era în plin divorţ.
mi a spus că încă mai simte ceva,
cu fărâma aia de suflet care i-a mai rămas,
dar nu pentru mine,
pentru un altul,
care nici măcar nu a încercat să se sinucidă.

acum câteva zile am băgat un câine în casă,
l-am curăţat şi i-am dat ceva de mâncare,
nu era chiar atât de rău.

aveam nevoie de cineva cu care să comunic
până într-o zi când s-a pişat pe mine în timp ce dormeam,
l-am scos afară în frig.

a doua zi, i-am simţit lipsa,
l-am hrănit, i-am făcut baie,
acum stă în colţul lui liniştit
cu bucata aia de carne în gură,
şi-a învăţat lecţia.

soldaţii mor pe fronturi,
fluturând sticle de vin
şi nevestele lor fac sex cu alţi bărbaţi
care nu sunt chiar atât de proşti, încât să-şi rişte viaţa pentru idealuri care nu-şi au rostul.

e o nebunie,
e trist să te gândeşti la asta,
e trist să scrii asta,
e trist, foarte trist.

dar nebunia e o formă de normalitate
dacă ţi-ai petrecut toată viaţa printre oameni simpli
care se cred nebuni.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românii de acum sunt liberi. Nu ştiu dacă toţi îşi mai dau seama. Dar, la fel, cum pot eu (şi cu ce drept, trăind în Franţa), în câteva cuvinte, să descriu un fapt atât de vast, de complex? Ceea ce m-a fascinat întotdeauna, şi se vede în cultura noastră foarte bogată, este complexitatea spiritului românesc: latini înconjuraţi de slavi, europeni, foarte mult influenţaţi de Occident, dar balcanici şi cu sufletul un pic şi spre Orient, cu un umor autoironic şi fatalist; ce bogăţie! Şi avem şi noi câteva defecte acolo...

citat din Radu Mihăileanu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

s-a-ntâmplat azi noapte să te visez
rar
foarte rar
dar se mai întâmplă
şi oricum te caut printre vise
ca printre hârtiile mele vechi
cu poezii

văzusem un documentar
cu ada lovelace
şi-n visul meu tu erai ada
îmbrăcată ca atare
într-o grădină cu trandafiri
ca-n rochia de acum câteva zile

şi-mi spuneai ceva
dar era foarte mult zgomot

şi nu ştiu să citesc de pe buze

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ţi pasă, tinere poet? De ce vrei tu să ştii cine sunt şi de unde vin eu?... M-am născut, ca şi tine, în valea plângerii şi toţi nefericiţii care se târăsc pe pământ sunt fraţii mei. Aşadar, este oare atât de mare acest pământ, pe care îl cuprinde un singur gând şi pe care o rândunică îl înconjoară în numai câteva zile? Ce poate fi atât de ciudat şi de misterios într-o existenţă ome­nească? Ce influenţă atât de mare crezi tu că ar avea o rază de soare căzând, mai mult sau mai puţin vertical, peste creştetele noastre? Haida-de! Toată lumea aceasta este foarte departe de soare — este o lume foarte rece, foarte palidă şi foarte îngustă, întreabă vântul câte ore îi trebuie ca s-o răscolească de la un pol la altul.

citat celebru din romanul Lelia de George Sand
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!