Atinge-mă

Vara e târzie, inima mea.
Cuvinte ivite din aer
acum patruzeci de ani,
când eram îndrăgostit nebuneşte
şi aproape sfâşiat în două,
cad ca nişte frunze
în această noapte cu ploaie şi vânt.
Inima mea este cea care mai întârzie,
cântecul meu a cărui melodie nu se mai aude.
Ieşit după amiază din casă,
trecând agale prin grădină,
sub cerul gri, de oţel,
am îngenunchiat lângă greierii care cântau
în apropiere ca şi cum
ar fi-încercat să ţâşnească afară din carcasa lor.
Şi, copil din nou,
mă miram că se-aude-atât de limpede
acea muzică îndrăzneaţă, ieşind
dintr-o maşină atât de minusculă.
Ce o face pe maşină să funcţioneze?
Dorinţa, dorinţa, dorinţa.
Dorinţa de-a dansa
freamătă în viaţa îngropată.
Încă un anotimp –
şi s-a terminat.
Aşa că lăsaţi bătrâna, zbuciumata salcie
să bată-n cercevelele ferestrelor
şi bârnele casei să scârţâie.
Îţi mai aminteşti, iubito,
de omul cu care te-ai căsătorit? Atinge-mă,
aminteşte-mi cine sunt.

poezie de Stanley Jasspon Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!