Eu,o farama de infinit

E asfinţit.
Soarele se retrage sângerând,
cedând câmpul de bătălie al pământului
în favoarea întunericului.
Doar la zenit, lupta fantastică mai continuă încă
şi norii se zbat maiestuos, îşi învolbură culorile şi
îşi rănesc puritatea
cu pete de violet, roşu, albastru şi negru.
Ziua agonizează sub genunchiul crud al nopţii,
se scurge lumina ca sângele dintr-o corp decapitat.
Dar crepusculul şterge toate urmele cu tuşe de întuneric...
Învingători şi învinşi, luna şi soarele
păstrează un moment de reculegere
în cinstea orelor care au murit;
şi apoi roata vieţii se învârte iar.

A mai trecut un pic din eternitatea lumii...
Înfipte în noapte ca nişte făclii, stelele dau de ştire
că dincolo de cer se întinde Universul.
Fiecare apus e splendidă, copleşitoare,
tăcută demonstraţie de forţe.
Deşi conştient de micimea mea,
azi nu dau bir cu fugiţii
din faţa infinitului, nu mă sperii,
nu implor, nu cerşesc nemurirea.
Căci azi am priceput că sunt parte din întregul acesta,
martor şi trup al eternului,
fărâmă a necuprinsului;
fără mine, deşi toate rămân neschimbate,
nimic nu ar mai fi la fel.

poezie de Cosmin Soames
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân doar până termin această ultimă ţigară

Rămân doar până termin această ultimă ţigară,
Un scurt moment acum când am ajuns la capătul a toate,
Când pe podele scrumul în tăcere cade,
Iar în jarul focului luminând albastru-n seară
Se insinuează-o muzică de jazz, tristuţă şi bizară,
Rezonând cu-un dans frânt de umbre pe pereţi; se poate
Ăst timp să îi permit memoriei să răscolească şoapte
Sau să recheme chipul tău, de gândurile-mi îndrăgit foarte.
Şi-apoi, adieu – te du cu bine – s-a terminat un vis.
A ta-i faţa pe care pot s-o uit în ora care vine,-adâncă,
La fel culoarea pielei, trăsăturile, întregul paradis;
Cuvintele n-o să le uit în veci, iar zâmbetul... nu încă;
Dar în ziua ta de astăzi, acest moment e soarele precis
La asfinţit, deşi la orizont se vede sus, pe stâncă.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este Soarele?

Încă din anul 10.000 înainte de Christos, istoria abundă de scrieri şi picturi ce reflectă respectul şi adoraţia oamenilor pentru acest astru şi nu e greu să înţelegem de ce, de vreme ce Soarele răsare în fiecare dimineaţă, aducând lumina, căldura, speranţa şi siguranţa, salvând omul de frig, de pericol şi prădătorii de la adăpostul nopţii. Civilizaţiile au înţeles că în absenţa Soarelui grânele nu ar creşte, viaţa pe planetă nu ar supravieţui. Aceste realităţi fac ca Soarele să fie cel mai adorat lucru din toate timpurile de către om.

Însăşi dictatorii au subliniat adoraţia Soarelui, atribuindu-şi Soarele în persoană – ei fiind soarele şi dumnezeul naţiunii din care făceau şi ei parte ca simpli muritori.

Civilizaţiile timpurii nu doar au urmărit soarele şi stelele, dar le-au şi personificat prin mituri elaborate privind mişcările şi legăturile dintre ele. Soarele, dătător de viaţă, era considerat reprezentantul Creatorului nevăzut sau Dumnezeu.

DUMNEZEU-SOARE, LUMINA LUMII, MÂNTUITORUL OMENIRII.

Camelia Opriţa în WordPress.com, La porţile universului
Adăugat de Elena Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încet ajungem parte a nopţii

dincolo de noi sunt toate cuvintele spuse
şi dincolo de toate rostirile sunt tăceri ascunse în noapte
vulturul a murit sau a uitat să mai vină
şi-atunci ne sfâşiem singuri ficatul
ca să nu piară obişnuinţa
cândva, demult, am văzut lumină
ne îmbrăcam în lumină,
ne spălam în lumină
şi eram lumină
între timp am asfinţit
coborând în noapte cu toate istoriile nespuse

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Razele s-au aprins prin atmosfera Pământului, orizontul a devenit portocaliu, trecând treptat în toate culorile curcubeului: de la albastru deschis la albastru închis, la violet şi apoi la negru. Ce o gamă de culori de nedescris! La fel ca picturile artistului Nicholas Roerich.

citat din Iuri Gagarin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul

Când cerul se lasă
Şi blând cântă
Lumina pătrunde în inimi,
Coboară sufletul în fluture
Şi zboară cu o săgeată aurie
Plătind aerul şi viaţa
Cu un destin primit din cer.
Când nunta cerului cu sufletul
Se îndreaptă spre catedrală,
Se aprind stelele şi Luna
Şi se îmbrăţişează cu Soarele
Dansând aerul mirii nevăzuţi
Care unesc Soarele cu cerul
Luna, stelele cu Dumnezeu,
Nunta cerului şi a sufletului
Cu eternitatea şi Tronul Divin
Şi ating drumul-Lumină
Al prinţului suflet
Albastru, auriu şi violet!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce frumuseţe! Am văzut norii, luminile şi umbrele lor, pe îndepărtatul şi dragul nostru Pământ... Apa părea întunecată, cu pete uşor strălucitoare... Când am privit orizontul, am văzut brusc contrastul dintre tranziţia de la culorile deschise ale suprafeţei Pământului şi cerul absolut negru care mă înconjura. M-am bucurat de bogăţia spectrului de culori de pe Pământ. Acesta este înconjurat de o aureolă de lumină albastră, care se închide treptat, devenind turcoaz, albastru închis, violet şi în cele din urmă cărbune negru.

citat clasic din Iuri Gagarin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexii

O ploaie de rubine se scurge prin văzduh
Când soarele coboară cu mintea spre apus
Iar norii se aprind de iz portocaliu
Când seara se arată pe cerul străveziu.

Simţim cum astrul zilei iese din văzul vieţii,
Cum umbra, veste nopţii, ne mângâie pereţii.
Răspunsurile-s scurte, apoi mai cresc şi-s lungi
Când bezna şi lumina se interpun în dungi.

În soare fierb idei din elemente rare,
Lumina-i infinind descoperiri de zare.
Un soare ştim a fi iar luna e tot una
În lumea noastră gri şi colorată-ntr-una.

Un singur soare, da, când bate-n zi înaltul,
Dar dacă-n altă zi şi soarele e altul?
O lună prea măiastră ce noaptea o-nfioară,
Dar noapte după noapte aceeaşi n-ar fi iară...

Cu zi de zi e altul, noapte de noapte-i alta,
Coloana-i infinită şi neştiută dalta,
O mie de simboluri palpită-n orice punct,
Cuvânt e şi-n tăcere, tăcere-i şi-n cuvânt.

Ascult la noi, la voi, la ei în jurul meu
Şi-ncerc să pot simţi fără să-mi fie greu...
Când soarele apune de ei, de voi sunt plin,
Doar noi încă mai suntem când astrul pleacă lin.

Înaintând în noapte şi noi ne-nsingurăm,
Morbidul izolării meniţi să-l încercăm.
Dar totu-i trecător şi ştiu, şi ştii, şi ştie
Că izvorând lumină o zi iar va să vie.

poezie de Radu Bucelea
Adăugat de Radu Bucelea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul Pământului, sau cel aparent al Soarelui, căci e totuna, e şase luni de-asupra ecuatorului ceresc şi şase luni sub ecuator. Numai de două ori pe an e tocmai pe ecuator. Astfel, putem să înţelegem de ce iarna vedem alte stele decât vara; Soarele ascunde cu lumina lui stelele prin cari trece, dar mişcându-se mereu, le ascunde treptat dinspre apus spre răsărit. Drumul lui pe cer se numeşte ecliptică şi cam acest drum îl au toate planetele, cum şi Luna care se învârteşte în jurul Pământului. Constelaţiile prin cari trec Soarele, Luna şi planetele se numesc constelaţii zodiacale.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în alb şi negru

#alb

ceaţa a făcut ravagii pe teritoriile noastre sunt rochii de mireasă pe care le-am purtat în fiecare zi am închis ochii şi în loc de întuneric am văzut vulpi polare lingându-mi mâinile zăpada a curs ca o apă dar nu era zăpadă nu erau lacrimi nu era cerul vărsând ploaia eram eu ascultând de dorinţele mele imaculate eram eu cea mai bună fată care a uitat violenţele din copilărie
am înnodat toate aceste amintiri am făcut un fular alb şi am zâmbit în faţa aparatului de filmat cât de mult am putut

apoi a curs filmul alb, cadru cu cadru până la sfârşit

#negru

rochiile de mireasă sunt acum negre le-am purtat în fiecare zi în care a murit cineva le-am purtat toată viaţa mă întreb de ce frunzele sunt negre ca şi cum ar fi suportat o operaţie am înotat într-o apă mâloasă neagră nu am reuşit să ies la suprafaţă
noaptea mă îndrăgostesc de linişte dar e o linişte neagră şi sunt tot eu ascultând-o sparg o veioză ca întunericul să rămână deplin sunt tot eu cu toate rochiile de mireasă negre înfăşurată ca o mumie soarele s-a dezlănţuit peste camera mea soarele negru la care ne închinăm când nu se mai vede lumina

apoi a curs un film negru, cadru cu cadru, până la sfârşit.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culorile roz

dragul meu,

ţi-am spus, o să am răbdare
vezi, stau cu mâinile întinse

încerc să ţin în priviri echilibrul oglinzii
aşteptarea ia uneori forma argintului

pe undeva prin centrul pământului plouă
n-am să ştiu niciodată cât întuneric ascund trupurile

cineva mă priveşte de-aproape
fiecare literă se desfăşoară de la cer la pământ

urmele albe fără ecou au doliu străveziu
ferestrele sunt toate deschise, umbrele se depărtează de suflet

apele încremenesc la intrarea în gânduri
trec păsări scheletice cu răsăritul pe umeri

în rest nu e nimic
lutul portretelor nu mai răspunde

au murit toate culorile roz...

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asfinţitul

Întunericul se întinde din asfinţit,
Şi îmi strecoară umbra pân' la piciorul tău,
Culorile sale se -neacă în mine, nefericit,
Ştiu că-i ultima noastră clipă şi îmi pare rău,
Cu-adevărat eu te-am iubit...

Amintirile vor fi mereu prea triste,
Şi mi-aş dori să le uit pe toate,
Cumva şi asfinţitul nu şi-ar dori să existe,
Martor acestor lacrimi ce ţi le-ntind în spate,
Inim-ar vrea să mai insiste...

Ai fost mereu atât, atât de bună,
Şi chiar de-acum îţi pare prea târziu,
Nu părăsi lumina, nu fi precum o lună,
Nu fugi-n întuneric să nu pot să te ştiu,
Nu fi motivul nopţii ce vine de nebună...

Opreşte asfinţitul, eu nu vreau să dispari,
Cerul serii pare că vrea să mă înece,
Cumva îţi văd privirea, aşa de tristă-mi pari,
Îngheţ acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Camera în care am stat împreună,
Fotografiile în care ne plimbam pe plajă,
Ce ne-am promis dispare, ne spunem noapte bună,
Voi fi atât de singur, cu dor de a ta vrajă,
Am să ascult lacrimi din cer cum cad, cum sună...

Dacă îmi sunt doar sentimente ce-am să le uit cândva,
Tu spune-mi să te-aud, aici sunt, te ascult,
Dacă nu vrei de azi să mai fii doar a mea,
Te rog spune-mi acum, nu mă răni mai mult.
În întuneric inima...

Uşor, uşor soarele apune în distanţă,
Mă simt secătuit, îmi plouă adânc în suflet,
Nu te întorci din drum, chiar nu mai am speranţă,
Pierdut în întuneric încet, încet, încet,
Pe tot ce am iubit nu mai am singuranţă...

Opreşte asfinţitul, eu nu vreau să dispari,
Cerul serii pare că vrea să mă înece,
Cumva îţi văd privirea, aşa de tristă-mi pari,
Îngheţ acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Este în regulă de-oi plânge
Atunci când nu vrei fi aici,?
De lacrimi să nu-ţi peste, nici chiar de-or fi de sânge,
Să curgă şi să-ngheţe tot ce-am trăit, tot ce n-ai reuşit să zici,
N-aş fi crezut că asfinţitul de azi mă va înfrânge...

Mi-aş fi dorit să faci cumva soarele să nu apună.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era un împărat şi se numea împăratul Roşu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră soarele şi luna de pe cer. Trămise deci oameni prin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea de ştire tuturor că oricine se va găsi să scoaţă soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă şi încă jumătate din împărăţia lui, iară cine va umbla şi nu va izbândi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul. Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; şi când la treabă, hâţ în sus, hâţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o sfârşească, vezi că nu toate muştele fac miere. Împăratul însă se ţinu de cuvânt.

Petre Ispirescu în Greuceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crepusculul

Când ziua se îmbină cu noaptea
şi-n ochii mei se pierde crepusculul,
stai pe prispa casei.
Culorile capătă viaţă pe faţa ta albă
şi se metamorfozează
în iubire divină.

Toate clipele se concentrază la un loc,
să mă uimească.
Ca o vinovăţie iertată în ochii celorlaţi,
se stabilesc punţi peste inimi
pe care n-o să le mai uit,
îşi neglijează durerea lor pentru a mea
şi-mi plimbă prin suflet
cuvinte mângâietoare.

Aici mă voi regăsi
şi mă zidesc în stâlpii tăi de rezistenţă
până-ţi voi duce iubirea desăvârşind-o
în crepusculul muşcat de soarele dimineţii.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevralgie

De ce mă îneci în a ta linişte?
Ce-mi sâcâie capul a sticksuri,
Ca nişte urlătoare tălăngi, de sună...
A fanfară doar cu amintiri în
Galben şi albastru. La un moment dat,
Pic în vid, adânc în negru şi roşu.
Mă asfixiez în ceaţa de ocean, ce tu...
M-ai uitat cu ochii-n luna ce are cratere.
Aşa cum sunt şi eu aruncat într-un crater,
Uitat. Privesc cum felinarul stă cu mine,
Ca eu să nu mai văd roşu şi negru, dar... degeaba.
Hah! Uite cum e roşu şi albastru, ce-mi zguduie...
Tâmplele ca tălăngile atât de grele,
În chiorâş privind cum ceasul...
Arată a fi ora 03:00, dar e galben.
Sunt ca o planetă uitată-n cosmos,
La distanţă prea mare de tine, soarele meu.
Mai dă-mi o lacrimă de toamnă albastră, ce,
Aş pigmenta pământul în albastru. Cu doar,
Simple siluete în galben, dansând cu şalul negru.
Dar şi cu o spânzurătoare neagră,
În timp ce pufăie ca trenul în nevralgie, a pipetă gri umană.
Hah! Zăresc nişte siluete din îndepărtare...
Cum muşcă dintr-un măr atât de roşu,
Se aude muşcătura, se simte cum,
Îmi ies picături din tâmplele obosite.
În timp ce muşcă cu pasiune, a înghiţit gutuia!
Îmi ating tâmplele cu buricele degetelor, ce-mi..
Ţipă în surdină ca fantomele, atunci când inima le cedează.
Înlemnind cu ochii căscaţi la siluetele, Ce le aud cum dă de ortul popii,
Ca şi cum odată cu ele, eu nu voi mai exista.

poezie de Ionuţ Dumitru (23 ianuarie 2019)
Adăugat de Ionuţ Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi inimile ne cântă la fel

paşii ni se împleticesc a depărtare
nu ne mai prind nici îmbrăţişările
atârnăm parcă de-o parte şi de alta a lumii
ca doi vestitori de primăvară abia spălaţi de iarnă
fiecare în emisfera sa
fiecare cu steaua lui polară
altfel zis fiecare în parte cu cerul său
parcă am fi unul luna şi celălalt soarele
poate de aceea ne sărută aşa frumos la răsărit
şi atât de duios la apus
ca şi cum s-ar frânge de fiecare dată lumea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aprilie

mă simt ca într-o continuă mascaradă
deşi promisesem că lăsăm măştile deoparte
nimeni nu vrea nimic de la tine
şi nimic de la mine

suntem noi cei care ne simţim datori
să dăm explicaţii
să îndreptăm erori
deşi încă avem surâsul de prunc imprimat în noi

mă simt ca şi cum lumea se învârte prea repede
e un carusel al nebunilor
nu pot să ţin pasul
pot doar să joc rolul ce-l ştiu pe de rost

cât despre trenul dorinţelor noastre
acesta s-a oprit demult
dar refuzăm să-l lăsăm
căci ştim că mai bine de atât nu ar fi fost

şi văd cum se perindă prin noi
dureri şi simţiri
iubiri şi tăceri
(şi te întrebi de ce mă ascund?)

poezie de Adina Pietrosanu (16 aprilie 2007)
Adăugat de Adina Pietrosanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţă irealizabilă

Ca ploaia anii ni se scurg,
Şi omului dau ştire
Că viaţa intră în amurg,
Se-ndreaptă spre pieire.

E drept. Soarele apune,
Dar a doua zi răsare.
Iar încălzeşte o lume
Din care omul dispare.

Precum soarele apune
Şi în zori răsare iară,
Noi am vrea ca astă lume
Din moarte să reapară.

Însă viaţa-i guvernată.
Legile sunt neschimbate.
Natura e structurată,
Pune ordine în toate.

De multă vreme omu-a vrut
Să schimbe lumii mersul.
S-a străduit, dar n-a putut
Să schimbe Universul.

poezie de Dumitru Delcă (5 iunie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Struguri

Soarele a căzut în panere,
Albastru, violet, auriu,
Soarele dealurilor mele,
Soarele dulce pe care îl ştiu.

Strugurii mei, luminile mele,
Gem în panerele lumii,
Soarele din viile acestea mustoase,
Soarele căzut pe mâinile tale.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi pot aşeza universul în două cuvinte

mie îmi place să folosesc toată cleveteala lumii
de la bing bang până la te iubesc iubire
ca mai apoi prin fiecare vocală
să mă adresez absolutului
ca şi când stelele ar privi spre mine
printr-un hublou de sticlă afumată

chiar de iubesc să înspumez cuvintele
apoi să le dichisesc cu dragoste
ca pe nişte fluturi jucăuşi
dintr-un curcubeu într-altul
prefer să reduc tăcerea la tăcere
prin axiome crude
de care să leg nemărginirea
ca pe un bidiviu nărăvaş

deşi pot reduce viaţa
la ceva stupid şi aproape inutil
din doar două cuvinte
prefer să tac
apoi să mor
fără să stric poezia
cu un adevăr

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!