Esenţă de lumină...

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul de afară,
Trec mută, ca o moartă vie,
Printre ecouri vesele, divine,
Poveşti de vis, ce-au fost odinioară
Şi inima înfierbântă la oricine.

Vise dospite sub clarul viu de lună,
În sărutări ţinute strâns de mână,
Nopţi albe minunat pierdute,
În focuri de iubire -nvăluite,
Când stelele îmi împleteau cunună
Dulce visare, lângă marea furtună.

Tinereţea şi-a spus atunci cuvântul,
Şi-a amprentat intens orice chemare,
Regretele dormeau nevinovate în faşă...
Instinctiv, ştiau, că nu vor pierde rândul,
Pe drumul iertăciunilor,
Îngenunchiate la marile altare.

Cine, ar fi crezut atunci,
Că flacăra iubirii timpul o va stinge?
Precum o candelă uitată pe perete,
Cine, ar fi crezut atunci?
Că şi iubirea moare, în amintiri fugare,
Îndoliindu-mi sufletul, sfâşietor de tare.

Trec anii mei în fugă,
Sub cerul ce-l vedeam cândva feeric
Şi plin de stele norocoase...
Acum neiertători, ca niciodată...
Rupându-mi vălul negru de pe ochi,
Cum rupe vântul norii de pe cer,
M-am trezit în cruda realitate.

Pe cine am iubit, ca o nebună?
Şi am crezut că-mi va purta icoana către cer...
Ce am primit în schimb, sub clar de lună?
Întreb destinul meu, din marea umbră,
Privind în gol afară, cu ochii plini de ger,
Pe cine am iubit, greşind?
A meritat să cadă în gura lumii strâmbă,
Veşnicul meu crez în iubire,
Veşnica mea pată pe zăpada albă
A sufletului meu.

Acum încerc să-mi scot acuzele,
Din gura leilor flămânzi,
Păcătoşi, cu mult mai rău ca mine.
Şi râd de-al meu curaj prostesc.
Buimacă de uimire,
Am întrebat pe bunul Dumnezeu:
-Doamne, numai eu, în lumea asta am iubit?
Când marea asistenţă urla la întâmplare,
De ce-i atâta sfidare pe pământ?

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul trecător...
Îmi iert păcatele din mers,
Spre drumul Judecăţii de apoi.
Acum, am înţeles!
Iubirea merită purtată în spate toată viaţa,
Numai esenţa ei curată, statutul omenirii a -nălţat
Şi viaţa mea curată.

poezie de Valeria Mahok (14 ianuarie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţă de lumină...

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul de afară,
Trec mută, ca o moartă vie,
Printre ecouri vesele, divine,
Poveşti de vis, ce-au fost odinioară
Şi inima înfierbântă la oricine.

Vise dospite sub clarul viu de lună,
În sărutări ţinute strâns de mână,
Nopţi albe minunat pierdute,
În focuri de iubire învăluite,
Când stelele îmi împleteau cunună,
Dulce visare, langă marea furtună.

Tinereţea şi-a spus atunci cuvântul
Şi-a amprentat intens orice chemare,
Regretele dormeau nevinovate în faşă...
Instinctiv, ştiau, că nu-şi vor pierde rândul,
Pe drumul iertăciunilor,
Îngenunchiate la marile altare.

Cine, ar fi crezut atunci,
Că flacăra iubirii timpul o va stinge?
Precum o candelă uitată pe perete,
Cine, ar fi crezut atunci?
Că şi iubirea moare în amintiri fugare,
Îndoliindu-mi sufletul, sfâşietor de tare.

Trec anii mei în fugă,
Sub cerul cel vedeam cândva feeric
Şi plin de stele norocoase...
Acum, neiertători, ca niciodată,
Rupându-mi vălul negru de pe ochi,
Cum rupe vântul norii de pe cer,
M-am trezit, în cruda realitate.

Pe cine am iubit, ca nebună?
Şi am crezut că-mi va purta icoana către cer...
Ce am primit în schimb, sub clar de lună?
Întreb destinul meu, din marea umbră,
Privind în gol afară, cu ochii plini de ger.
Pe cine am iubit, greşind?
A meritat să cadă în gura lumii strâmbă,
Veşnicul meu crez în iubire,
Veşnica mea pată, pe zăpada albă...

Acum încerc să-mi scot acuzele,
Din gura leilor flămânzi,
Păcătoşi cu mult mai rău, ca mine,
Şi râd de-al meu curaj prostesc.
Buimacă de uimire,
Am întrebat pe bunul Dumnezeu:
-Doamne, numai eu, în lumea asta, am iubit?
Când marea asistenţă urla la întâmplare?
De ce-i atâta sfidare, pe pământ?

Pe lângă brazii încărunţiţi,
De gerul trecător...
Îmi iert păcatele din mers,
Spre drumul judecăţii de apoi.
Acum, am înţeles!
Iubirea merită cărată în spate viaţa toată,
Numai eseţa ei curată statutul omenirii a înălţat
Şi viaţa mea curtată.

poezie de Valeria Mahok (14 ianuarie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să vă spun....

N-am să vă spun pe cine am iubit,
N-am să vă spun câte păcate am făcut,
N-am să vă spun numele si vârsta păcătosului
Pentru care mi-am întristat Mângâietorul in fiecare ceas.

N-am să vă spun ce nume a primit de sus,
N-am să vă spun de crede in Isus Hristos,
N-am să vă spun câte dureri am scris şi înălţat
Pentru acest nebun-frumos iubit de Dumnezeu prin mine.

Daa, prin mine!!! Am murit şi-am înviat în versuri
O mie de poeme am tot scris plângând,
Am unit de-atâtea ori pământul cu doi ochi albaştri
Ucigându-mi rând pe rând din mine anotimpuri.

În ele era tot-viu Hristos şi îngerii înlăcrimaţi
Martori la fiecare respiraţie şi recele pumnal,
Înfipt de mii de ori în dragostea Lui Dumnezeu
Cu ploi de lacrimi nesfârşite şi-amarele oftaturi.

N-am să vă spun pe cine am iubit,
N-am să vă spun de merita a-mea iubire,
Dar recunosc că am ucis din mine bucuria
Vărsată de-al meu Tată cu minunatul Har.

Daa, în mine a turnat răbdare şi iubire,
Uitare şi iertare pentru toate câte-am scris,
Lungi versuri in care mi-am ucis pacea şi timpul
Două daruri de la Dumnezeu ce-mi ţine viaţa.

N-am să vă spun pe cine am iubit,
Dar ştiu că sunt şi alţii rămaşi la fel ca mine,
Blânzi păcătoşi ce-şi scriu şi-acum iubirile pierdute
Cu lacrimi nesfârşite şi mâini închinătoare spre Hristos.

N-am să vă spun pe cine am iubit.... nu are importanţă!
E-un păcătos la fel ca mine! E tristul ce mă plânge pe ascuns
Cu inima, cu amintirile, cu ochii, dar nepriceput
A se-nchina în versuri spre Cel ce a născut Iubirea.

N-am să vă spun pe cine am iubit, dar am iubit!
Iubesc şi nu am vindecare! Iubesc şi sunt un trecător
Un trecător bolnav ce a murit şi-a înviat în mii de versuri
Un neiubit în ochii pământenilor cu inimile reci.

N-am să vă spun pe cine am iubit!
Dar azi am înţeles că prima mea iubire
A fost mâna dreaptă ce-a slăvit Mângâietorul
Închinându-se cu Unul, din Sfânta Treime.

poezie de Adelina Cojocaru (septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pandantive vii...

Când luna vălul de mătase îşi scutura,
Pe toată valea răpusă de tăcere,
Îmbrobodiţi în scutecul iubirii,
Vrăjile nopţii pe drumuri ne purtau,
Sfidând statura lunii pline.

Şi mânâ în mână colindam păduri, câmpii virgine,
Botezate de mirul florilor alese enigmatic,
Descântaţi de spiritul divin şi singuratic,
Ne înfrăţeam cu cerbul mândru şi ciuta săltăreaţă,
Când veveriţele se speriau de şoapta noastră,
De orice foşnet viu din lumea lor măreţă.

Ce înalt era focul, ce-l aţâţa-i voios,
Cu cetină de brad sfidând bolta crească şi pădurea,
Mă răsfăţai cu glume şi gesturi copilăreşti,
Ca amintirii noastre să nu-i ştirbim statura,
Când pipa fericirii noi amândoi scrumam.
Potcoava găsită, acum e mărturia.

Şi toată valea era atunci a noastră,
Chiar şi când ceaţa dimineţii pe umeri ne cădea,
Cine, era ca noi în libertatea sfântă, neînţârcată?
Cine, se mai iubea ca noi la glezne de izvoare?
Sfinţind iubirea îmbăiată în concert de greieri,
Cine se înfiora în marea înrourată, verde?
Când ochii lumii lacomi, ne pândeau.

O, sfântă iubire! Ce minţile omului tulburi fără vrere,
Să nu slăbeşti centura celor ce-ţi preţuiesc esenţa adevărată,
Eşti toată bogăţia pământească,
Fără tine viaţa omenirii va fi moartă.

poezie de Valeria Mahok (12 februarie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a fost să fie decât ultima iubire. Cred că atunci când am găsit-o a fost prea tarziu. Fiecare lucru are timpul său. Am iubit cu patimă, cu disperare, am crezut că am să mor de durere şi, nici acum, după ani buni de la despărţire, nu-mi revin, şi acum îmi plânge sufletul numai când îi aud vocea şi mă revoltă gândul că altcineva îmi împarte iubirea.

citat celebru din Tatiana Stepa
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere

Nu sunt bolnavă!
Dar inima mă doare,
Că ai plecat de tot,
Şi m-ai lăsat, în lumea asta mare,
Şi tare greu, îmi este fără tine,
Măi, omule! Unde te-ai dus,
Îţi merge bine?
Nu-ţi este dor, să fii,
Din nou cu mine?
Plumburiu e cerul
Şi plouă tare afară,
În casă, liniştea-i apăsătoare,
Privesc tabloul nostru, pe perete,
Mă uit la poze,
Că mi-e dor de tine,
Şi sufletul, tare mă doare,
Că nu eşti lângă mine.

Mi-e tare foame, şi-aş mânca,
Dar n-am cu cine împărţi mâncarea,
Şi mi se pune iarăşi,
Noduri mari în gât,
Şi plâng cu mult amar,
Fulgerătoarea ta plecare.
Căci, fără tine, viaţa e pustie,
În casă, lipseşte gălăgia ta,
Copiii îmi vorbesc mereu de tine,
Şi mie, mi se frânge inima.
Ce scurtă-i viaţa, şi nu o preţuim,
Ce scurtă-i fericirea,
Şi câţi, de ea au parte?
Ce minunat era, când eram toţi,
Şi câtă tăcere după a ta moarte.
Acum pluteşte în casă,
Liniştea, şi umbra amintirilor,
Cu vise, încerc să m-amăgesc,
Şi false stări de bine.

poezie de Valeria Mahok (15 iunie 2001)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu luna

Am privit în faţă, pe bătrâna lună
Şi am stat de vorbă, atâta timp
Şi n-a ştiut săraca, să îmi spună
De ce drumul vieţi, n-am cum să-l mai schimb

Oricât ar fi de bine şi oricât de rău ar fi
Când multe ai vrea să faci, dar nu şti pentru cine
Cine oare-n viaţa te va preţui?
A tale fapte bune, cui vor aparţine?

Nui păcat să mori, când drumul ţi s-a şters!
Când tu eşti pentru uni, o pată dintr-un vers
Şi-n alte pânze albastre şi pe-un drum mai larg
Când cerul tot se crapă şi stelele se sparg.

Atunci în fericire şi-n valurii de sclipirii
Să te renaşti din moarte şi făr de amintirii
Doar tu-ţi vei căra viaţa şi o vei ţine-n mână
Şi n-ai să mai ţii cont, de soare şi de lună.

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine la cine se-mparte?!

cine la cine se-mparte?!
când scrii cu sufletul celuilalt -
de la mine la tine atâta cale vin
atâta drum...
simt o asuprire tandră
şi-o altfel de singurătate -
iubire fragilă regizată de destin...
lumea dinafara iubirii nu există,
e o formă de disperare iubirea -
şi viaţa ta toată e rece
şi locuieşti acelaşi trup
în care nu-ţi regăseşti ispăşirea...
dar sufletul meu te petrece
bântuit de aceeaşi iubire-ntr-un vers
între fascinaţie şi sărut
dacă iubeşti, iubirea nu-ţi trece
şi nu mai ştiu în care vârtej,
din care tumult
viaţa noastră în doi capătă alt înţeles...
eu scriu cu sufletul tău acum,
de la mine la tine atâta cale vin
cu aceeaşi asuprire tandră
din aceeaşi iubire fragilă
regizată de destin.

poezie de Daniela Pârvu Dorin
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am crezut

N-am crezut că vreodată,
O să-mi spui cu adevărat că mă iubeşti.
Am crezut că sunt doar o frumoasă iluzie,
În visurile tale tinereşti.

N-am crezut că vreodată,
O să mă săruţi pe buze cu atâta dor.
Că sunt o beată fată,
Care cerşeşte amorul tău nemuritor.

N-am crezut că vreodată,
Atâtea flori o să-mi dăruieşti.
Am crezut că sunt de mult uitată
Şi tu pe alta o iubeşti.

Dar acum când stai lângă mine
Şi cu dragoste în ochi mă priveşti
Mă simt atât de bine.
Şi înţeleg cât de mult mă iubeşti.

poezie de Vladimir Potlog (26 mai 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu e acasă

mi-ai spus că Dumnezeu
a murit strivit de întuneric
şi nu te-am crezut
mult mai târziu
mi-ai spus că
Dumnezeu a înviat
şi te-am crezut
a păşit printre suflete
a pus durere lângă durere
viaţă lângă viaţă
şi ne-a privit

am uitat să-ţi spun că
unul din mine l-a iubit deşi
nici măcar nu l-a cunoscut...

sunt prea independent şi
stau în spatele unui răsărit
din când în când
îngenunchez
la capăt de zi
şi te strig
vino iubito fii complice
la viaţa asta trăită printre oameni

unde e Dumnezeu e şi lumină

poezie de Teodor Dume (14 aprilie 2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu e acasă

mi-ai spus că Dumnezeu
a murit strivit de întuneric
şi nu te-am crezut
mult mai târziu
mi-ai spus că
Dumnezeu a înviat
şi te-am crezut
a păşit printre suflete
a pus durere lângă durere
viaţă lângă viaţă
şi ne-a privit

am uitat să-ţi spun că
unul din mine l-a iubit deşi
nici măcar nu l-a cunoscut...

sunt prea independent şi
stau în spatele unui răsărit
din când în când
îngenunchez
la capăt de zi
şi te strig
vino iubito fii complice
la viaţa asta trăită printre oameni

unde e Dumnezeu e şi lumină

poezie de Teodor Dume din Fără grupă sanguină (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zero drama

Hainele
împrăştiate prin cameră
la orice oră
în vârtejul tehnicolor al nebuniilor noastre,
şi noi apoi, aproape cadaverici, în semiobscuritatea camerei,
respirând accelerat, cu ochii în tavan,
rememorând
extazul, teleportându-ne
în mica noastră iubire, orbitoare
ca o cameră de azil,

într-un final toate piesele
din puzzle-ul acesta imposibil
şi-au găsit ordinea, cine ar fi crezut,
tocmai noi, care am tras atâta timp
de dragostea asta din spatele ecranelor,
ca de o păpuşă cu corzi,
avem acum curajul
să traversăm
cele mai negre închipuiri
şi sângele
ca un circuit cu infinite
mutaţii,

cine ar fi crezut
că am putea fi cu adevărat fericiţi,
cine ar fi crezut
că vom duce totul
până la capăt.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În-credere

Am crezut în fericire
înainte ca Destinul să-mi răscolească dezamăgirea.
***
Am crezut în speranţă
Înainte ca Viaţa să mă-nveţe ce e singurătatea.
***
Am crezut in iubire
Înainte ca Vântul să-mi îndoaie aşteptările
***
Am crezut in destin
După ce Plânsul şi-a spus povestea.

poezie de Lucreţia Ionescu Buiciuc
Adăugat de Lucreţia Ionescu Buiciuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoapta florilor de mac

Doamne, de ce îmi trimiţi, iarăşi, grei fiori de moarte
care-mi ţipă în urechi că iubirea mea-i nebună,
de ce nu îmi spui chiar Tu prin scrisoare sau prin carte
ci, mă laşi în miez de noapte să cat eu pe cer cu lună?!

Doar că luna se piteşte supărată printre nori
şi în frământări de pâine îşi ascunde a sa faţă,
unde pot găsi eu visul ce-a fugit tocmai în flori
şi-a lăsat abia o urmă, acest gând, această aţă?!

Prima noastră întâlnire pe acest tărâm de vise,
într-un parc, în miez de iarnă, lângă brazii argintii,
ne-a unit în picătura unei lacrimi fin prelinse
dintr-o rouă tremurândă printre norii pământii...

De atunci... trecut-au veacuri, veacuri lungi de suferinţi
care mor, se nasc, renasc, numai Tu le ştii secretul
dar, şi veacuri de uitare, de strigări, de rugăminţi
şi-am ajuns tocmai acolo unde a vrut timpul, şiretul!

În acea călătorie ce-am avut de străbătut
de la alpha la omega pân' la marele popas,
cântecul numit speranţă s-a întâmplat că l-am pierdut...
Numai florile de mac mă pot scoate din impas!

Plecând capul în pământ, într-un glas, ele şopteau:

"Noi, atunci, eram fecioare şi treceam la horă în sat,
de pe prispă, într-o noapte pre când stelele dormeau,
cea mai mică dintre noi a greşit şi... l-a furat!

Astfel că, trecut-au anii... şi-a venit o primăvară
când, râvnind la frumuseţe, într-o zi sfântă de mai,
am uitat şi noi pe prispă, ca şi tine, tot afară,
visul care a prins aripi şi-a fugit în cer, spre Rai...

De acolo se pogoară ori de câte ori doreşte
să ne dea dulce sărut, să ne mângâie gingaş...
Iartă-ne dar, te rugăm şi în secret te pregăteşte
a-l primi din nou în suflet dar, acum e... fluturaş!".

poezie de Emma Hartt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici Luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am, şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub clarul de lună

sunt la vârsta la care nu mai fac nazuri
las timpul să-mi picure în vene mulţumire
am strâns în suflet bucurii şi necazuri
astfel ca tot omul nutresc curată iubire.

fericiri din tinereţe au rămas amintiri
sunt umbre de visare nopţi la rând
din tâmplele cărunte bizare străluciri
alunecă spre inimă spre fiecare gând.

am trăit să iubesc tot ce m-anconjurat
prin păduri de ploi am alergat nebună
am râs cu fluturi cu obraz îmbujorat
şi mi-am păzit credinţa de furtună.

sunt fericită cu tot ce Dumnezeu mi-a dat
mă tratez de tristeţe noaptea sub clar de lună.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Ascult cum vântul bate clopotele mării
Lovind în pulberi de argint
Privesc cum se deformează norii
Şi-n depărtare braţele-şi întind.

Ale voastre puteri naturale
Imaginaţia pământenilor le controlează
Şi rupe a voastre grele zale
Şi ca într-un vis, în realitate visează

Culeg apa mării şi încerc s-o adun pe toată
Şi într-o călimară, aş purta-o cu mine
Şi apoi să mă apropii, de ea în şoaptă
Să-i fur comorile ascunse şi să nu ştie cine.

Să schimb a lumii dimensiune
Să deschid uşa şi să ies din realitate
Marea mă cheamă mai tare la ea
Dar eu ma duc, mă duc mai departe!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Interzis la dragoste?

Motto: "Nu e nimic mai trist decât tristeţea unui om vesel."(Armando Palatio Valdes)

De ce n-am înţeles...? Îţi este interzis să mă iubeşti...
Astre, spirite divine sau cele pământeşti,
Nu m-au lăsat să te ating,
Deşi, atât de aproape, pe lângă mine
Tu treceai zâmbind...
De ce n-am înţeles că dintr-o durere
Primeşti doar migrene şi a lor avere
Iar din oceanele şi mările ce-am strâns
Sufletul se stinge cu râsete de plâns...?
De ce n-am înţeles eu că o privire,
Nu valorează decât o rătăcire
Venită pe moment neinspirat,
Şi zugrăvită-n minte să doară intenţionat...?
N-am înţeles cum muguri de iubire
Păstrează parfum neconsumat în amintire,
Oricâtă viaţă trece, sau anii se adună,
Nicicând nu poţi ascunde o dragoste nebună!
Oricât te-ndepărtezi spre a uita,
Cu-atât te-nnobilezi şi creşti odat' cu ea...
De ce n-am înţeles...? Îţi este interzis să mă iubeşti...
Poate acum, aş fi zâmbit ca tine,
Trecând pe lângă mine
Fără nimic: gol, rece şi sec... aşa ca tine,
Puteam fi oricine şi orice s-aleg!
De-aş fi-nţeles atunci, cumva... totuşi,
Să mă iubeşti, îţi este interzis...
Zadarnic încercam să îmi opresc
Dragostea curată ce a fost un vis,
Dintr-un destin ars, acum rămasă e iubirea
Chemându-ne pe-acelaşi drum slăvind regăsirea.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dudu...

Dedicaţie, nepoatei mele, Ioana

Cine-i Dudu? Ce rang are?
Este prietenul Ioanei,
Un pitic frumos de pluş,
Cu scufie albăstrie
Şi un zâmbet plin de tuş.

Nici prin cap să nu vă treacă,
Că Ioana şi-ar lăsa
Prietenul la întâmplare,
În drumul spre grădiniţă,
Sau seara, când s-ar culca.

Când pe perină îşi pun capul,
Amândoi ca să se culce,
N-ai să vezi cât vei trăi,
O pereche aşa de dulce,
Şi-o iubire aşa de grea.

Şi ferească sfântul mare,
Lângă ea să nu-l găsească,
La trezirea din somnic,
Plângând, strigă în gura mare,
Ridicând casa în picioare,
De la mic, pân"la cel mare,
Cu zel aprins ca de războinic.

Dudu e iubirea ei,
Ori ce-ar face, e cu Dudu,
Fiincă se înţeleg perfect,
Unul vorbeşte prea mult,
Celălalt tace chitic.

Ah, de-ar avea Dudu viaţă,
Când Ioana îl strânge în braţe,
Cine ar fi mai răsfăţat
Şi iubit de a lui soaţă?
Nimeni, nimeni, niciodată.

poezie pentru copii de Valeria Mahok (10 iunie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!