Pandantive vii...

Când luna vălul de mătase îşi scutura,
Pe toată valea răpusă de tăcere,
Îmbrobodiţi în scutecul iubirii,
Vrăjile nopţii pe drumuri ne purtau,
Sfidând statura lunii pline.

Şi mânâ în mână colindam păduri, câmpii virgine,
Botezate de mirul florilor alese enigmatic,
Descântaţi de spiritul divin şi singuratic,
Ne înfrăţeam cu cerbul mândru şi ciuta săltăreaţă,
Când veveriţele se speriau de şoapta noastră,
De orice foşnet viu din lumea lor măreţă.

Ce înalt era focul, ce-l aţâţa-i voios,
Cu cetină de brad sfidând bolta crească şi pădurea,
Mă răsfăţai cu glume şi gesturi copilăreşti,
Ca amintirii noastre să nu-i ştirbim statura,
Când pipa fericirii noi amândoi scrumam.
Potcoava găsită, acum e mărturia.

Şi toată valea era atunci a noastră,
Chiar şi când ceaţa dimineţii pe umeri ne cădea,
Cine, era ca noi în libertatea sfântă, neînţârcată?
Cine, se mai iubea ca noi la glezne de izvoare?
Sfinţind iubirea îmbăiată în concert de greieri,
Cine se înfiora în marea înrourată, verde?
Când ochii lumii lacomi, ne pândeau.

O, sfântă iubire! Ce minţile omului tulburi fără vrere,
Să nu slăbeşti centura celor ce-ţi preţuiesc esenţa adevărată,
Eşti toată bogăţia pământească,
Fără tine viaţa omenirii va fi moartă.

poezie de Valeria Mahok (12 februarie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pandantive sufleteşti...

Iubite! Hai, să fumăm din nou pipa timpului frumos,
petrecut cândva de amândoi,
un Cătălin şi-o Cătălină sub clar de Lună plină,
deocheaţi de un Luceafăr trecător,
când cerul scâteia feeric,
în nopţi târzii pe daluri şi câmpii
şi în tainică noastră grădină,
Cu râu la picioare.

Iubite! Hai, aprinde-mi o ţigară,
din rugul încins în focul inimii flămânde de iubire,
cum numai tu poţi şi ştii că îmi place,
să botezăm din nou cu vin roşu amorul sfânt,
iar nunta de fluturi ce ne-a înconjurat,
rămâie argumentul celor viitoare,
în amintirea noastră, trandafir neuitat.

Iubite, mai strânge-mă în braţele tale ocrotitoare,
aşa cum numai tu şi iedera ştie s-o facă bine,
să adormim din nou împleticiţi în patul fericirii,
ca doi copii cuminţi, aleşi de soartă,
uitaţi de lumea frământată de neputinţi,
uitaţi de griji, sub stele fără plată.

Iubite! Hai, să culegem iarăşi menta fericirii,
să botezăm iubirea, cu esenţa ei fidelă, vie,
printre flori de câmp şi murmur de izvoare,
desculţi prin roua dezmierdărilor,
în fugă nebună de răul ielelor neiertătoare.

Iubite! Hai, să reaprindem focul iubirii noastre,
sugrumat dintr-o simplă prostie,
ca soarta Desdemonei.
Iubite, pandantiv sufletesc, mi-e dor de tine!
Şi de păcatul nostru lumesc,
sfinţit de iubire târzie.

poezie de Valeria Mahok (12 februarie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţă de lumină...

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul de afară,
Trec mută, ca o moartă vie,
Printre ecouri vesele, divine,
Poveşti de vis, ce-au fost odinioară
Şi inima înfierbântă la oricine.

Vise dospite sub clarul viu de lună,
În sărutări ţinute strâns de mână,
Nopţi albe minunat pierdute,
În focuri de iubire -nvăluite,
Când stelele îmi împleteau cunună
Dulce visare, lângă marea furtună.

Tinereţea şi-a spus atunci cuvântul,
Şi-a amprentat intens orice chemare,
Regretele dormeau nevinovate în faşă...
Instinctiv, ştiau, că nu vor pierde rândul,
Pe drumul iertăciunilor,
Îngenunchiate la marile altare.

Cine, ar fi crezut atunci,
Că flacăra iubirii timpul o va stinge?
Precum o candelă uitată pe perete,
Cine, ar fi crezut atunci?
Că şi iubirea moare, în amintiri fugare,
Îndoliindu-mi sufletul, sfâşietor de tare.

Trec anii mei în fugă,
Sub cerul ce-l vedeam cândva feeric
Şi plin de stele norocoase...
Acum neiertători, ca niciodată...
Rupându-mi vălul negru de pe ochi,
Cum rupe vântul norii de pe cer,
M-am trezit în cruda realitate.

Pe cine am iubit, ca o nebună?
Şi am crezut că-mi va purta icoana către cer...
Ce am primit în schimb, sub clar de lună?
Întreb destinul meu, din marea umbră,
Privind în gol afară, cu ochii plini de ger,
Pe cine am iubit, greşind?
A meritat să cadă în gura lumii strâmbă,
Veşnicul meu crez în iubire,
Veşnica mea pată pe zăpada albă
A sufletului meu.

Acum încerc să-mi scot acuzele,
Din gura leilor flămânzi,
Păcătoşi, cu mult mai rău ca mine.
Şi râd de-al meu curaj prostesc.
Buimacă de uimire,
Am întrebat pe bunul Dumnezeu:
-Doamne, numai eu, în lumea asta am iubit?
Când marea asistenţă urla la întâmplare,
De ce-i atâta sfidare pe pământ?

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul trecător...
Îmi iert păcatele din mers,
Spre drumul Judecăţii de apoi.
Acum, am înţeles!
Iubirea merită purtată în spate toată viaţa,
Numai esenţa ei curată, statutul omenirii a -nălţat
Şi viaţa mea curată.

poezie de Valeria Mahok (14 ianuarie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut (Priceasnă)

Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.
Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.

Maica Sfântă a cerului
Bucuria Domnului
Eşti mijlocitoarea noastră
Pentru noi roagă-te.

Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.
Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.

Maica celor oropsiţi
Şi pe pământ pedepsiţi
Tu ne faci viaţa uşoară
Atunci când ne rugăm.

Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.
Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.

Maica fiului cel Sfânt
Soare în cer şi pe pământ
Zorii toţi ar fi apus
Fără de Iisus.

Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.
Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.

Toţi îngerii duc în zbor
Vestea bucuriei lor
Că tu eşti mărirea noastră
Maica tuturor.

Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.
Sfântă Marie, pentru noi te-ai născut.

cântec, versuri de Valeria Mahok (25 august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să murim, să re-nviem şi iarăşi...

E-n esenţa noastră să ne punem
Peste rănile naive, sare.
Falsul răsărit în timp ce-apunem —
Cine nu se minte când îl doare?!

E-n esenţa noastră să ne-ascundem,
Noi de noi, sub masca neputinţei.
Aparenţei, dacă corespundem,
Ne ia valul nerecunoştinţei.

E-n esenţa noastră să ne-abatem
De la bine, -n drum către ruine.
În zadar pentru frumos ne zbatem,
Când o facem numai pentru sine.

E-n esenţa noastră egoismul,
Fără să-nţelegem că-i opusul
A tot ce ne unge mecanismul —
Fericirii-accelerându-i pulsul.

E-n esenţa noastră lipsa vieţii,
Să murim, să re-nviem şi iarăşi
Să cădem în mrejele tristeţii,
Morţii, oferindu-ne, tovarăşi.

E-n esenţa noastră decăderea,
Tot ce ne orbeşte, fără milă.
Renunţăm la miere şi bem fierea,
Cum să-i fie lumii de ea silă?!

E-n esenţa noastră neştiinţa,
Rar când ne trezim din adormire,
Fără să ne-apese conştiinţa —
Când ne-mpiedicăm de răstignire.

E-n esenţa noastră ofilirea,
Da'-n esenţa noastră-i şi minunea
Ce ne poate-aduce mântuirea,
Chiar şi-atunci când ne-a-nghiţit genunea.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţă de lumină...

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul de afară,
Trec mută, ca o moartă vie,
Printre ecouri vesele, divine,
Poveşti de vis, ce-au fost odinioară
Şi inima înfierbântă la oricine.

Vise dospite sub clarul viu de lună,
În sărutări ţinute strâns de mână,
Nopţi albe minunat pierdute,
În focuri de iubire învăluite,
Când stelele îmi împleteau cunună,
Dulce visare, langă marea furtună.

Tinereţea şi-a spus atunci cuvântul
Şi-a amprentat intens orice chemare,
Regretele dormeau nevinovate în faşă...
Instinctiv, ştiau, că nu-şi vor pierde rândul,
Pe drumul iertăciunilor,
Îngenunchiate la marile altare.

Cine, ar fi crezut atunci,
Că flacăra iubirii timpul o va stinge?
Precum o candelă uitată pe perete,
Cine, ar fi crezut atunci?
Că şi iubirea moare în amintiri fugare,
Îndoliindu-mi sufletul, sfâşietor de tare.

Trec anii mei în fugă,
Sub cerul cel vedeam cândva feeric
Şi plin de stele norocoase...
Acum, neiertători, ca niciodată,
Rupându-mi vălul negru de pe ochi,
Cum rupe vântul norii de pe cer,
M-am trezit, în cruda realitate.

Pe cine am iubit, ca nebună?
Şi am crezut că-mi va purta icoana către cer...
Ce am primit în schimb, sub clar de lună?
Întreb destinul meu, din marea umbră,
Privind în gol afară, cu ochii plini de ger.
Pe cine am iubit, greşind?
A meritat să cadă în gura lumii strâmbă,
Veşnicul meu crez în iubire,
Veşnica mea pată, pe zăpada albă...

Acum încerc să-mi scot acuzele,
Din gura leilor flămânzi,
Păcătoşi cu mult mai rău, ca mine,
Şi râd de-al meu curaj prostesc.
Buimacă de uimire,
Am întrebat pe bunul Dumnezeu:
-Doamne, numai eu, în lumea asta, am iubit?
Când marea asistenţă urla la întâmplare?
De ce-i atâta sfidare, pe pământ?

Pe lângă brazii încărunţiţi,
De gerul trecător...
Îmi iert păcatele din mers,
Spre drumul judecăţii de apoi.
Acum, am înţeles!
Iubirea merită cărată în spate viaţa toată,
Numai eseţa ei curată statutul omenirii a înălţat
Şi viaţa mea curtată.

poezie de Valeria Mahok (14 ianuarie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt

ceafa pârjolită de soare se frânge sub sloiul de gheaţă al spaimei
dacă eu mă tem şi ei se tem de mine.
nu pentru că aş fi eu mai bun
nu pentru că aş fi eu mai puternic
ci doar pentru faptul că iubesc
şi ştiu că iubirea doare
lumea fuge de iubire şi se mulţumeşte cu surogate
da, nu e uşor să iubeşti sau să fii iubit
mai ales atunci când te arunci cu toată fiinţa
împrăştiindu-te-n bucăţi
ce cad şi se usucă.
nedorite.
dacă toată lumea ar putea fi doar iubire şi iertare
atunci răul s-ar strânge în hăuri
în hrube, în deşert
fugind fără să înţeleagă ce-l mână
iubirea e o rană ce nu se vindecă, o porţi ca pe-o plagă
la vedere căci nu poţi s-o ascunzi
ea se revarsă ca lumina, îmbrăcându-te
dar cine mai are nevoie de un suflet împlinit
când totul în jur se năruie?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce frumos e...

Ce frumos e muntele!
Când şi-arată semeţia,
Ascunzându-şi bogăţia,
Sfidând toate zările.

Ce frumos e dealul!
Când şi-arată neamul
Şi toate podoabele
Încă fără lacăte.

Ce frumoasă e câmpia!
Când împarte florăria
Şi sfinţeşte armonia,
În toată gospodăria.

Ce frumos e cerul!
Când alungă gerul
Şi umple de bucurie
Tot ce primăvara învie.

Ce frumoasă e marea!
Când sfidează zarea,
Schimbându-şi culoarea
Ca şi omul starea.

Ce frumos e omul!
Când îl ajunge dorul
Şi iubirea cu drag o sfânţeşte,
Iar înţelepciunea bine stăpâneşte.

Ce frumoasă e nobleţea!
Care alungă urâciunea
Şi înalţă frumuseţea,
Speranţa şi tinereţea.

Ce frumoasă e ştiinţa!
Împăcată cu credinţa,
Când n-a părăsit fiinţa
Şi învinge suferinţa.

Ce frumoase sunt darurile toate!
Pe pământ lăsate,
Când iubirea e pace şi dreptate,
De Dumnezeu binecuvântate.

poezie de Valeria Mahok (11 aprilie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine la cine se-mparte?!

cine la cine se-mparte?!
când scrii cu sufletul celuilalt -
de la mine la tine atâta cale vin
atâta drum...
simt o asuprire tandră
şi-o altfel de singurătate -
iubire fragilă regizată de destin...
lumea dinafara iubirii nu există,
e o formă de disperare iubirea -
şi viaţa ta toată e rece
şi locuieşti acelaşi trup
în care nu-ţi regăseşti ispăşirea...
dar sufletul meu te petrece
bântuit de aceeaşi iubire-ntr-un vers
între fascinaţie şi sărut
dacă iubeşti, iubirea nu-ţi trece
şi nu mai ştiu în care vârtej,
din care tumult
viaţa noastră în doi capătă alt înţeles...
eu scriu cu sufletul tău acum,
de la mine la tine atâta cale vin
cu aceeaşi asuprire tandră
din aceeaşi iubire fragilă
regizată de destin.

poezie de Daniela Pârvu Dorin
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Numai când iubim,
Duşmanii, ca fluturii nopţii ni-i înmulţim.
Numai când iubim,
Prieteniile vechi, cu fericirea noastră nebună,
Fără să vrem strivim şi suferim.
Numai când iubim,
Esenţa vieţii cu adevărat o simţim
Şi spiritul ei în creaţii minunate voit îl slăvim...
Şi în eternitate dorim să-l răstignim,
Numai când iubim.

poezie de Valeria Mahok (august 2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire eternă

Acum, când simt că te-am pierdut pentru vecie,
Iubirea noastră suferă de amnezie...
Sentiment, joc, ascuns în cufărul uitării,
Ce dau fiorii tragici ai durerii.

Iubirea noastră a-ngheţat precum în luna lui Gerar,
Iar inimile noastre au promoroacă;
Fulgii ce îşi cântă dansul efemer,
Iubirea noastră a rămas doar un mister.

Te caut zi de zi, în tăcere,
Iubirea mea, te-ai rătăcit prea devreme...
Este prea mare puntea între noi,
Acum, când ceasul dragostei a stat,
Iar florile iubirii au îngheţat.
Livia Mătuşa

poezie de Livia Mătuşa din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre iubire

Întotdeauna,
iubirea fără trădare
şi fără minciună,
aduce alinare
când suntem împreună.

Iubirea fără suferinţă,
fără dezamăgiri,
sădeşte în noi credinţă,
că dobândim împliniri.

Iubirea adevărată
înseamnă fericire.
Când este nepătată
are dăinuire.

Când trupul nu cuvântă,
de suflet se desparte,
Iubirea este sfântă
şi dincolo de moarte.

poezie de Dumitru Delcă (6 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare cine eşti tu, fată?!

Lacrima e fructul sfânt,
E al inimii cuvânt,
În vremi când sufletul tace
Neaflându-şi a sa pace...
Când glasul s-a săturat
Să mai strige-n lung şi-n lat,
Ofuri vii ce-l încovoaie,
Răscolind prin măruntaie.
Colţ de suflet sfâşiat
În vreun spin înveninat,
Perlă icnind fără vrere
Şi născută din durere,
Oare cine eşti tu, fată
Şi de cine ne-ai fost dată?!

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinereţe

Tinereţe, leagăn dulce,
care legeni omenirea,
Pîn' la tine nu-mi ajunge
nici condeiul, nici gândirea.
Cine te-a trăit odată,
nimic n-are mai de preţ
decât dulcea amintire
a trecutei tale vieţi.
Nu e grai să poată spune,
nici condei să poată scrie,
tinereţe, tinereţe,
viaţa ta de poezie...
Viaţa ta – grădină sfântă –
cu flori mii, în mii de feţe,
e fermecător de dulce,
tinereţe, tinereţe...

Tinereţe! O, ce dulce
e viaţa ta de vis,
când tu faci întotdeauna
ceea ce Isus a zis...
Când în ritmul cald al slovei
şi-n al notei picur dulce
tu slăveşti cu heruvimii
Jertfa sfântă de pe cruce,
şi mireasma ta din suflet
– zări de sfinte dimineţe –
Răspândeşte lumii pacea,
sfântă eşti tu, tinereţe...

Şi nepreţuit de scumpă
eşti atuncea când îţi pui
focul dragostei la crucea
lui Isus şi-n slujba Lui.
Când Îl cânţi în mii de chipuri
şi-L slăveşti în mii de feţe,
ce-i mai dulce decât tine,
tinereţe, tinereţe?...

Când Îl cânţi cu glas de înger
şi-L înalţi mai sus de soare,
tinereţe, tinereţe,
cine te-ar întrece oare?...
Chip sublim cu raze sfinte,
ce străluce-n mii de feţe,
mult mai mult decât frumoasă...
tinereţe, tinereţe...

Tinereţe, viaţă sfântă,
zi de vară, cer senin,
când însemn aceste rânduri,
câte-n minte nu-mi mai vin?...
Când cântam cu glas de înger
pe sub bolta de jugaştri,
cu mânuţe-mpreunate
şi cu ochii mici, albaştri,
străbăteam frunzişul verde,
floarea albă ca şi crinii,
şi cântam pe când, din ramuri,
flori ningeau din crengi mălinii,
aninându-se ca roua,
în a mele bucle creţe...
... O! Viaţa ta cea dulce,
tinereţe, tinereţe...

Tinereţe, floarea vieţii,
roi de dulci şi mândre clipe,
tu dai visului putere
şi dai gândului aripe...
Tu m-ai înălţat încetul, sus,
cu mult mai sus de stele...
... Tinereţe, tinereţe,
cuibul versurilor mele...

O, ce dulce şi senină e viaţa tinereţii
Atunci când Stăpân îi este
Domnul morţii şi al vieţii...
Înger sfânt, cu harfă dulce,
care cântă-n mii de feţe,
E viaţa ta senină,
Tinereţe, tinereţe...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

"Isus este iubire."
(Goethe)

Fără de tine orişicare
Osteneşte în zadar
N-are bucuria vieţii,
Nu-i frumos, este murdar.

Cine te simte, îţi ridică
Templu zilnic, tot mereu
Nu mai simte osteneala,
Nu mai simte o dată greu.

Cine te simte şi devine,
Astă lume un poet
Cin' te simte, fredonează
Zi de zi dulce sunet.

Chipul tău iubire sfântă,
Pururi este luminat
Bunătatea ta străluce
Mai dulce şi mai curat.

Boala ta e boală sfântă,
Doar tu eşti bogată-n miere
Nu cunoşti vreo depărtare,
Nu ai aceste bariere.

Zi de zi tu eşti aproape
Scumpă şi trandafirie
Fără tine întreaga viaţă
Este searbădă, pustie.

Zi de zi eşti mai frumoasă,
Niciodată cu tristeţe
Faţa ta întrece-n lume
Orişicare frumuseţe.

Dintre lucrurile lumii
Pururi eşti cea mai de preţ
Şi-n anii de copilărie
Şi în seri pline-n nămeţi.

Glasul pururea ţi-e dulce,
Ochii tăi făr' nici o ură
Mai de preţ în astă lume
Chiar un strop, o picătură.

Ca zi zorii dimineţii
Îţi e privirea mai senină
Zările tale mai dragi,
Mai măreţe şi-n lumină.

Făr' de tine bucuria
Din viaţă ea dispare
Cerul nu-i senin vreodată
Se întunecă în zare.

Lumea întreagă-i mohorâtă,
Făr' de tine doar în chin
Chiar şi mierea fără tine
E simţită doar pelin.

Doar prin tine se clădeşte
Orişicare viitor
Doar prin tine orişicare
Devine un visător.

Orişice-ar veni pe lume,
Orişice s-ar întâmpla
Tu rămâi la fel de dulce,
Mila o vei contempla.

Anii tăi pururea tineri
Vor rămâne-n orice prag
Chipul tău iubire sfântă
Pururea rămâne drag.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele trei ispitiri

Cu cine, oare, să vorbesc
Aici, când nu am grai ceresc,
Pe care l-am pierdut demult
În al păcatelor tumult?

Cu cine, oare, să mai fiu,
Ca Domnul, rege în pustiu,
Sfidând pe Diavolul pervers
Ce-mi cere să fac pâine-n vers?

Cu cine, oare, să discut
Când Diavolul mă vrea pierdut,
Ca pe Hristos, cu-mpărăţii,
Promise-n lumea celor vii?

Dar pot în Dumnezeu să sper,
Că de m-arunc, din Cer, nu pier,
Cum Diavolul s-ar bucura...

poezie de Pavel Lică din Trubadurul cerului albastru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nu spune "lumea e frumoasă"...
Când ai văzut tu lumea?
Nu spune "iubirea e tristă"...
Când ai cunoscut tu iubirea?
Nu spune "viaţa e scurtă"...
Când ai măsurat tu viaţa?
Nu spune "eu sufăr"...
Cine eşti tu, cel dinăuntru?
Cine te-a învăţat suferinţa?

poezie celebră de Cecilia Meireles
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La miezul nopţii va cădea o stea

la miezul nopţii va cădea o stea
purtând cu ea toată iubirea mea,
va ninge peste tine linişte senină,
chemând dorinţa de mine să vină...

la miezul nopţii am să te chem, iubire,
cu patimă îin suflet şi-n privire,
din depărtări de dor de tine pline,
de şoapte blânde, de tandre suspine,
dorind ce ştiu că tu nu poţi să-mi dai,
cerând iubirea-ţi, desi ştiu că n-ai...

la miezul noptii va cădea o stea
ducând cu ea toată iubirea mea...

poezie de Elena Vlădescu (30 decembrie 2006)
Adăugat de Elena Vlădescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine stabileşte şi cine măsoară hotarele vârstei şi ale vârstelor? Cine poate decide când începe, când poate să înceapă şi când se încheie marea iubire? Şi când avem, şi când nu avem dreptul la ea?

Dinu Săraru în Dragostea şi revoluţia (1981)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine, om frumos...

Mi-e dor de dorul tău de mine,
Nu cel de acum, de cel ce-a fost odată,
Când gura îţi rostea numai cuvinte tandre,
Ce inima-ţi simţea cu adevărat,
Iar dragostea-ţi era înflăcărată.
Un Romeo îndrăgostit erai din poartă.

Mi-e dor de doruL meu de tine,
Nu cel de acum, certat cu timpul nou,
De cel ce-a fost o dată de simţuri sufocat,
Când sărutările fără nesaţ mă înfiorau
Şi inima în pieptul meu bătea s-o spargă.
O Julietă eram, înflăcărată toată de iubire.

Mi-e dor de îmbrăţişările curate,
Ce nu credeam că vor pieri vreodată,
Mi-e dor de cerul înstelat privit din iarba înaltă
Şi de concertul greierilor fascinant,
(când urşii rătăciţi aproape ne gâdilau în talpă)
Când Luna curioasă ne însoţea discretă.

Mi-e dor de râsul nostru sănătos şi însetat de glume,
(ce uimea mereu auditorii)
De băile de apă şi de soare lângă stânci abrupte
Sau lângă focuri înalte ce Luna eclipsau,
În mijlocul naturii uimitoare,
Când frăguţele aromate
gurile ne îndulceau mărinimos,
Iar zilele noastre musteau de încântare.

Mi-e dor de tot ce-a fost frumos odată,
De tinereţea noastră mereu invidiată,
De dragostea cu timpul ei discret.
Mi-e dor de tine, om frumos!
Greşelile cândva nesuportate ţi-am iertat...
Dar timpul nu le iartă,
Doar dorul a rămas nevinovat.

poezie de Valeria Mahok (3 decembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri verzi...

La umbra salciei pletoase adesea am poposit
Şi pe băncuţa firavă ca mintea omenească,
Multe lucruri în şoaptă ne-am vorbit,
Multe fapte au pecetluit iubirea noastră.

Vecinul salciei, un râuleţ de munte
Se zbătea iute între maluri, ca gândul în torente...
În valuri reci, voioase, cristaline,
Când pleata salciei a lene în apă atârna;
Vântul uşor o mângâia pe fruntea verde,
Iar gândurile noastre se împleticeau ciudat,
Sub matinale gene, dulci, răzleţe,
Doi tineri răsfăţaţi fără pereche,
Când soarele de după deal pândea.

Masa cea rotundă de alături,
Cu amintiri voioase şi de neuitat,
Ne îmbia de fiecare dată să ne oprim în loc,
Să-i complectăm tăcerea şi spiritul de gazdă,
Cu gânduri bune şi încă o poveste,
În cartea vieţii, din enigmatic raft.

Când noaptea rece pe umeri ne cădea,
Un foc măreţ sub ochi de stele vii ne încălzea povestea,
Cu lumânări aprinse îi răsfăţam centura
Şi îi pecetluiam în minte frumuseţea,
Când martorii jocului nostru naiv
Cu ochii dilataţi se minunau.

La umbra salciei pletoase lăsatam amintiri de vis,
Trăite cu patos nefiresc, doar de noi doi simţite
Iar din ţigara timpului fumam nesăţios,
Parcă simţeam că totul şi toate-s pe sfârşite,
Ca orice lucru din lume, omenesc.

Salcia într-o zi a fost tăiată crunt...
Aşa cum timpul taie din lista omului iubirea,
Iar masa amintirilor hazlii a dispărut,
Lăsând în locul ei îmbătrânit tăcerea.

Doar râuleţul repejor ne poartă amintirile în timp,
Căci drumul lui întortocheat ca firea omenească,
Pe lângă noi şi-acum trece grăbit, cu vântul,
Ce matură în amurg ecourile de iubire ale tuturor,
Lăsând în urma lui necruţătoare dorul.

poezie de Valeria Mahok (29 martie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!