Siretul copilariei

Imensitatea gliei oprită stă sub ţărm
Tăiat de apa dură şi rece lasă semn,
Un piedestal pe care nu poate să mai urce
Şi umezeala apei spre luncă o aduce.

El poartă înspre mare pe valurile tulburi,
Prisosul ce natura aruncă de prin cuiburi,
Aruncă înspre maluri reziduuri putrezite,
Ce-au fost utile poate, dar nu mai sunt iubite.

Şiret el şerpuieşte şi îşi adună pruncii,
Care la fel ca dânsul dau umezeală luncii,
El sapă pe sub maluri spre a-şi lua tributul,
Aduce cu el moartea, sfidând necunoscutul.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul gând

Se-agită-n furtuna ce fruntea-i înclină
Spre apele reci, spre vârtejul sălbatic
Ce-aleargă, bezmetic, prin albia plină
Şi muşcă pământul.
E iadul acvatic.

Priveşte spre cer şi adună putere
În scurtele clipe când vântul o iartă,
Nici timp nu mai are să simtă durere
Când crengile-s rupte.
Credinţa-i deşartă.

Îşi simte, de-acum rădăcinile-n apă
Şi ştie că-i vremea, nu poate să scape,
Căci vântul o bate, iar apa dezgroapă
Tot ce o mai ţine.
Sfârşitul e-aproape.

Se simte-mpăcată când ştie că pleacă
Pe ultimul drum, dar purtată pe valuri,
Privind alte sălcii cum par că se joacă
În plete cu vântul.
Şi nu plâng pe maluri.

Îşi lasă în urmă vlăstare firave
Cu trupul subţire, ce-aşteaptă să crească,
Frumoase fecioare pe ţărmuri jilave,
Privind înspre Soare.
E voia cerească.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici se aruncă zaruri

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.

Poate nu chiar atât de singur,
dacă ţine strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,

care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neştiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzeşte,

dar care străluceşte în inima lui
şi în inima mea, totuna
şi focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viaţă

şi care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
şi tineri bărbaţi cu iarba în dinţi
le poartă pe braţe până în inima casei.

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică uşor din vioara omului singur
şi zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despletită-n mii de fire ...

De prin picuri adunate
Din pâraiele umflate,
Rătăcite în avaluri
Prinse-n menghină-ntre maluri,
Pic cu pic sporiră râul,
Ce se-nvârte ca şi brâul
Şi cu muget se prăvale
Peste pietre ancestrale.
Lovind, valuri după valuri,
Scurmă iute înspre maluri,-
Negăsind zăgazuri rupte
N-au putut să se înfrupte.
Nevoite-au fost, cu trudă,
Înfruntând natura crudă,
Să-şi croiască pe-ndelete
Alte drumuri deşuchete.
Vor răzbi într-o grăbire
Adunând ca suvenire,
Oameni, case, acareturi,
Ca în lupte pe afeturi.
De nu vor rătăci matca,
Încleştând de ciudă falca,
Ajunse la disperare
Vor părea mai răbdătoare,
Şi în undele-i tihnite
De raze însufletite,
Copii mulţi, cât pietre-n prunduri,
Se vor scălda rânduri, rânduri...
Când se vor buluci norii,
Apa trece-n scocul morii,
Mestecând cu dinţi de piatră,
Boabe de grâu, pentru vatră.
Şi-apoi trece mai departe
Între maluri se tot zbate,
Despletită-n mii de fire,
Are-n luncă întâlnire.
Mânioasă şi avidă,
E în stare să ucidă.
Târziu, poposeşte-n mare,
Trecând văi, călcând ponoare,
Răpusă de ostenire,
S-a dus în nemărginire...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre Inalt

Iubire pe verticalã
dinspre jos înspre Sus,
dinspre omenesc înspre Absolut:
-Altar înã lţat prin Cuvânt.

Iubire pe verticalã,
dinspre Sus înspre jos,
dinspre Nemã rginit înspre cei mulţi:
-Luminã revã rsatã în noi
spre Înalt.

poezie de Adriana Weimer
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul trase cu urechea la zgomotul paşilor care se îndepărtau. Înainte de a lăsa şervetul din mână şi de a-şi continua dejunul, se uită plin de îngrijorare înspre fereastră. Apoi luă o îmbucătură, aruncă din nou o privire bănuitoare spre geam, mai luă o îmbucătură... în cele din urmă se ridică şi cu şervetul în mână, merse spre fereastră şi trase jaluzelele până în dreptul perdeluţelor de muselină albă, care acopereau partea de jos a geamurilor. Camera se cufundă în penumbră. Uşurat, se întoarse la masă şi-şi reluă prânzul.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre crenguţe de stele

Printre crenguţe de stele visele plutesc spre mare,
Forţe-nnoitoare poartă şi credinţa mea-n spinare...

O aripă-adună pene într-un zbor de peste dealuri
Poleite cu rugină, cu spumă-adusă de valuri...

Îngerii cu nuferi, sigur, sunt simbol în gând rebel,
Sub o crenguţă de soare speranţa e ghiocel...

Fericirea noastră gustă frunza veacului rămas
Să tot meargă înspre mare cu lumina în extaz...

Forţe-nvolburate trag viaţa către maluri noi,
Ne murdărim de lumină şi rămânem în ea goi...

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi nelinişti amurgul!

Nu-mi mai scormoni prin toamne, lasă-mi frunzele să cadă,
Nu-mi nelinişti amurgul strâns în pumni, pe la răscruci!
Caii tăi îmi dau târcoale, când cu tine-n cavalcadă
Tropotesc prin pacea nopţii, alergând prin vis, năuci.

Şi mă ispiteşti, iubite, să-mi las anii pe bordură,
Să-i ia selul înspre mare, în şuvoi învolburat,
Când din şaua tinereţii, îmi aluneci înspre gură
Şi cu un sărut mă tulburi şi mă umpli de păcat.

Şi ce dulce-mi e secunda dimineţilor vrăjite,
Când îmi pui oglinda-n faţă, să mă văd, cum nu mai sunt!
Numai tu mă duci în raiuri, să mă nasc din nou, iubite
Şi să mai gustăm o dată legendarul amănunt.

Dacă tot îmi vii prin toamne, să-mi tai lanţuri şi lăcate,
Adu-mi mânzul alb din iarna-n care m-ai lăsat să mor,
Să pot evada din anii pe care îi car în spate,
Şi cu murgii şi cu roibii, să încerc, din nou, să zbor...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre altă poartă

Simt timpul peste anii mei cum zboară,
cu aripile-ntinse mă seduce,
din depărtări, în fiecare seară,
un dor pribeag în suflet îmi aduce.

Îl pun în partituri pe triolete,
să îi alin durerile-ancestrale,
dar răscolind apusuri violete
el îşi adună armele virale...

Mi-aduce amintirile păstrate
pe brâul sacru-al marilor redute
din neuitări de visuri adunate
sub umbrele iubirilor trecute.

Adorm târziu când luna, la fereastră,
coboară în tăcere sub o stâncă,
iar florile, uitate într-o glastră,
parfum vrăjit prin cameră aruncă.

Şi visul meu ajunge, peste vreme,
pe-o margine de amintiri uitată,
ca de acolo-n grabă să te cheme,
să te mai văd zâmbind încă odată.

Dar vremea care trece nu mă iartă,
povara anilor devine tot mai grea,
însă-mi apare-n faţa altă poartă,
mă luminez mergând smerit spre ea!...

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâcuri, Ed. ePublishers, Bucureşti, 2018
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre altă poartă

Simt timpul peste anii mei cum zboară,
cu aripile-ntinse mă seduce,
din depărtări, în fiecare seară,
un dor pribeag în suflet îmi aduce.

Îl pun în partituri pe triolete,
să îi alin durerile-ancestrale,
dar răscolind apusuri violete
el îşi adună armele virale...

Mi-aduce amintirile păstrate,
sub brâul greu al marilor redute,
într-un seif de visuri adunate
din umbrele iubirilor trecute.

Adorm târziu când luna, la fereastră,
coboară în tăcere sub o stâncă,
iar florile, uitate într-o glastră,
parfum vrăjit prin cameră aruncă.

Cu visul meu ajunge, peste vreme,
pe-o margine de amintiri uitată,
ca de acolo-n taină să te cheme,
să te mai văd zâmbind încă odată.

Dar vremea care trece nu mă iartă,
povara anilor devine tot mai grea,
însă-mi apare-n faţa altă poartă,
mă luminez mergând uimit spre ea.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă

toti ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în şara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume

o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă

din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc

mamă, sunt copilul tău şi-a ştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog, priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu poate fi oprită

Moartea nu poate fi oprită,
Viaţa n-o putem salva.
Poate fi doar prelungită.
Mai mult nu putem spera.

În faţa morţii care vine
Rămâne omenirea mută.
Nu poate schimba destine
Când viaţa-n moarte se mută.

Când firul vieţii s-a-întrerupt,
Omul, marele absent
Din timpu-n care s-a născut,
Nu mai răspunde prezent.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

****

am luat în braţe marea
valurile m-au aruncat în sus
de bucurie plâng şi-nmulţesc apa şi sarea
iubite, nu mă privi...
aruncă-te-n ea!

o plută vie trasă de curenţi spre larg
ploile ne taie respiraţia
ne şterg strâmbăturile triste
nu suntem zei
dar putem fi o zi

întinderea apei oglindă-i
norii se prefac în conduri
pescăruşii fac cercuri pe aceeaşi rază
în ce piesă suntem acum?

marea şi cerul decoruri
poate fi viaţa din mare un vis
sau poate
poate un înec

poezie de Zeciu Anca Cristina
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puntea

Între maluri ancorată
Puntea de la Siribelea,
Când o treci întâia dată
Ţi se încreţeşte pielea.

Şovăiam în pas sfios,
Îmi spunea să iau aminte:
"Să n-apleci capul în jos,
Să priveşti tot înainte."

Trecerea e mai uşoară
Înspre capătul de trepte.
Un tren ce soseşte-n gară
Nu poate să mai aştepte.

Eşti o sfântă trecătoare
Pe-al apei fir ca o minune,
Ca o rampă de lansare
Ce leagă satul de lume.

N-am să pot uita vreodată
Chiar dac-am albit la frunte,
Că mi-a fost dragă o fată
Pe uliţa de la punte.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecem prin timp...

Îmbătrânim şi toate le lăsăm
Prin clipe dăltuite-n arca vieţii,
Ne poartă valurile spre un ţărm
Ascuns în amintirea tinereţii.
Rugina toamnei se-mprăştie discret
Pe căile ce paşii ni-i adună,
Ne lasă la fereastră-un,, Te-aştept!"
Şi noi păşim... făr-a privi în urmă...
Lăsăm buchete dragi de amintiri
Să le-ngrijească muguri ce-o s-apară,
Zâmbim la câmpul viu cu răzvrătiri
C-o lacrimă, a nu ştiu câta oară!
Mai căutăm un ram cu verde crud
Printre livezi ce gândul îl străbate...
,, Durere, nu te simt şi nu te-aud,
Te rog, din calea-mi, dă-te la o parte!
Şi lasă-mă prin toamne să păşesc,
Prin frunzele ce vor să mă-nvelească,
Din acest mers nu pot să mă opresc
Şi nimeni nu mai poate să m-oprească!"

poezie de Lili Şipoteanu (3 octombrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roata

aproape înţelept
tristeţea se plimbă
pe maluri de iluzii
în sfârşit de aprilie
ninge cu flori de salcâm
peste ajungerea searbădă
într-o lume fragilă
delicată şi sumbră
ce reverberează mereu
înspre diguri de timp

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am descins de azi la mare

Am descins de azi la mare
La o mare care nu există
Câtă vreme mai persistă
Aderenţa la eroare

Cocoţat pe-un colţ de stâncă
Mă prefac că aştept corăbii
Şi trec prin zăngănit de săbii
Piraţii-n noaptea mea adâncă

Singur. Nimeni împrejur
Cale de-o leghe sau mai multe
Vin pescăruşii să asculte
Al catedralei ape, murmur

Şi mă bronzez. Am pielea arsă
La ţărm pierdutele iubiri
Făcând recurs la amintiri
Asupra mea se iar revarsă

Un vânt de senectute adie
Reconfortant pe deal şi luncă
Şi hăituit ca la poruncă
Mereu cu lipsuri la simbrie

Şi stau aşa înfipt pe scaun
Pun valurile să vibreze
Zvârlindu-se spre metereze
Pe care s-a urcat un claun

Mi-nchipui sarea de omăt
Pe harta vieţii cum transpare
Un punct de dincolo de zare
Din viitor spre îndărăt

Pe alţii poate îi intrigă
Improvizaţia această
Când nu fac parte din vreo castă
Dar au pretenţii la cvadrigă

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul cu ochi de ţărână

Uite cerul cum răsună!...
Iar pe drum fără pereche
Şi cu ochii de ţărână,
Vântu' umblă într-o ureche.

Izbi salcia subţire
De fântâna părăsită,
Şi trezi din amorţire
Cumpăna hodorogită.

Se înalţă şi aruncă
Norii-n vârful satului.
Nalte ierburi de pe luncă
Au adăpostit un pui.

Ridicându-şi peste nori
Aripile de balaur,
Suflă furios pe nări
Înspre soarele de aur.

Dar tiranic iar se aruncă
Prin fâneţele în floare,
Legănându-şi coama adâncă
În poiene solitare.

Stropii de mărgăritare
Spală vatra satului.
Iar un câine latră-n zare,
Împotriva vântului.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Anotimpul cu aripi de copil (27 martie 2016)
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

lasă-mi un semn
cât dunga unui bisturiu
doar ca să ştiu că treci
cu marea la reflux
în altă jumătate

lasă un semn aici pe ţărm
un bob de grâu adus de vânt
în ochii unei scoici

şi îţi promit si-ţi jur
că n-am să mai culeg nicicând
din ape tulburi
cu mâna amforă
vreun crab

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu...

Pentru lume sunt doar o piesă
Pe această imensă masă de şah.
Un pion nevinovat amestecat
În planurile vieţii,
O frunză neînsemnată
În acest copac uriaş...
Dar poate, pentru cineva,
Sunt mai mult de atât.
Poate sunt răsăritul
Care îi aduce lumină în viaţă,
Sfidând puterea întunericului...
Sau poate doar un fior
Care îi tulbură noaptea somnul...
Nu ştiu cine sunt...
Sau poate nu vreau să ştiu
De frica a ceea ce s-ar putea sa aflu.

poezie de Elisa Mihaela Iordache
Adăugat de Marina Dinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!