O altă geneză...

Azi stele au căzut,
ape s-au revărsat,
sori s-au întunecat,
inima mi-a tăcut...

lacrimi cad,
se lovesc de pământ,
se preface-n vânt
un oftat adânc...

zile cândva însorite
se prefac în neguri,
mai am doar gânduri
şi sentimente rănite...

poezie de Mihail Simionescu din Încă nu a apărut
Adăugat de Mihail Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva... Şi acum...

Am avut cândva o mamă,
Însă a plecat la cer.
Azi zâmbeşte dintr-o ramă,
Sufletului meu stingher.

Am avut cândva speranţe,
Dar s-au dus încetişor.
N-am acum decât restanţe
Şi în inima doar nor.

Am avut cândva iubirea,
Dar am rătăcit-o-n drum,
Mi-a rămas dezamăgirea,
Viselor făcute scrum.

Am avut cândva petale
Peste crângul zorilor,
Dar anii s-au dus agale
Spre albul ninsorilor.

Am avut, dar nu ştiu încă,
Zile, câte-oi mai avea
Şi aş vrea să fiu de stâncă,
Dar în gând port spaimă grea.

Am avut şi am şi-acuma,
Credinţa că Dumnezeu
Îmi va alunga cutuma,
Care arde-n trupul meu...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două lacrimi

Două lacrimi am văzut în salba
Unui nor ce mi-a ieşit în cale.
Două lacrimi au căzut în iarba
Unde se târăsc melcii agale.

Două lacrimi curăţă pământul
Năpădit de buruieni amare.
Două lacrimi s-au uscat în vântul
Legănat din zare-n altă zare.

Două lacrimi las acum să cadă,
Umerii pomeţilor să-mi spele.
Două lacrimi n-au cum să se vadă
Între-atâtea mii şi mii de stele!

Două lacrimi reci, rostogolite
Peste lume, cât e ea de mare.
Două lacrimi calde, înflorite
Într-un plâns de sălcii curgătoare.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au trecut anii

Am îmbătrânit
Mi s-au ars coatele şi tălpile
am ajuns să fiu ca o năluca
necunoscută de nimeni, neîmblânzită
cu ochii sticliţi
şi burta flămândă

trenţele, zdrenţele
s-au răsfăţat cândva
ca un fuior călător
pe pulpă şi pe umeri
acum au căzut adânc în pământ
sunt goală
sunt descoperită
cocoloşită ca o muscă
pe o balegă strivită de copită
sunt şi nu-s
sunt

cu frica şi spaima
m-am împrietenit
cu vaca şi porcul
cuvânt
sunt şi nu-s
în gară, pe peroane
am fost cândva ca o furnică
ca o albină
ca o veveriţă
acum nu mai sunt
acum mai sunt ce-am fost
când n-am mai vrut
sa fiu ce sunt

poezie de Laura Soltuzu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pa

râmele ce ne legau la ţărm
s-au insolat s-au bronzat s-au uscat
îndeajuns
mi-a fost vara asta cu tine în soare: intru
puţin sub pământ

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Artă poetică

Ploaia şi
deodată stelele
s-au revărsat în afara cerului,
peste lume.
Unele s-au aşezat
aici în marginea albă a paginii
şi aşteaptă să se nască poemul
în camera tăcută cu pian,
sau pe strada îngustă a vechiului oraş.
Adun câteva sentimente,
le aşez pe hârtie,
modelând cu grijă literele, cuvintele.
Îmi scot din piept inima
şi le încălzesc la flacăra ei.
Întinde mâna,
poţi să o atingi, să o săruţi...
Ai grijă să o aşezi la loc.
Din ea ies visele mele
ca nişte păsări
care fac autostopul
către inima ta
cu sonete medievale.

poezie de Mariana Dobrin din Îngerul albastru
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe acest pământ, cu bune şi cu rele,
Eu mă consider doar un simplu om,
Nu-s nicidecum vreun cititor în stele
Dar nici un fraier, ce-a căzut din pom.

catren de Mariana Simionescu (27 septembrie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru vremuri triste

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
S-au înălţat nămeţii înspre stele
Şi stelele din ceruri au căzut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Scumpă măicuţă. Ştiu că te-am pierdut.

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
În Univers te-ai rătăcit tăcut.
La tine oare cine-o să mai vină
Să-ţi mângâie tăcerea din mormânt?!
În ochiul tău cel sfânt, zadarnic lacrimi
Se risipesc. Făclii îmi ard la geam,
Şi-am dus durerea morţii după datini
Şi doar în gânduri, mamă, te mai am.
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Un timp fatidic ţi-a furat menirea,
Mamă, de-ai fi cu noi mereu, aici!
Tu mi-ai îndoliat nemărginirea.
Eu îngenunchi de-acuma în zadar
Şi rog la ceruri, mamă, îndurare,
Ciorchini de lacrimi azi îmi bat în geam,
Durerea mea e veşnică şi mare.

S-a-ntunecat privirea ta divină,
Furtună e în cer şi pe pământ,
A încolţit un sâmbur de lumină,
La cele sfinte. Dincolo de gând,
Când ard în mine litere de gheaţă,
Tu-ai să te naşti poem de catifea,
Căci vei zidi în noapte, ca şi-n viaţă
Versuri de lacrimi şi frânturi de stea.

Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
Şi caut clipa revenirii tale,
Tu dormi, măicuţă, nu te mai ridici
Spre cer înalţi un zid de întristare.
Pe drumul tău, plecând, s-au arătat
Îngeri vuind de lacrimă şi jale,
Te-ai adâncit în clopote deodat'
Şi ne-ai lăsat cu sufletele goale.

S-au înălţat nămeţii înspre cer
Şi s-a zidit tăcere în morminte,
Iar eu aici sunt un străin stingher,
Rămas doar cu aducerile-aminte.
E pleoapa grea de plâns şi-ndoliată,
Nici lacrimi nu mai am, măicuţa mea,
Eşti de plecarea asta vinovată
Şi vânt de dorul meu vei suspina.

Şi stelele din ceruri au căzut,
Nu-ţi mai ridici privirea către mine,
Plecarea ta, măicuţă, m-a durut...
Din lumea-aceea nimeni nu mai vine.
Şi stelele pe cer se sting tăcut,
Te-ai dus în zbor de pasăre măiastră,
Măicuţa mea, ce tare m-a durut
Că ai plecat, că ai plecat de-acasă...

Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Şi candela se stinge-n noi tăcut,
Mamă, s-a stins lumina vieţii mele
Şi să te am aproape n-am putut.
Ţi-e trupul lut şi te-a chemat destinul
Să mergi să te-ntrupezi cu Dumnezeu,
Măicuţă bună, prelungindu-ţi chinul,
Poate că aş fi suferit şi eu.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut.
Te-ai rătăcit spre nicăieri în noapte
Şi mângâierea-ţi simt şi te ascult
Strigându-mă, tu, înger, de departe.
Te-ai risipit în stele şi în ploi,
În lacrimă de foc şi în furtună,
Dar va veni un timp când amândoi
Destine frânte, fi-vom împreună.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele
Şi stelele din ceruri au căzut,
S-au înălţat nămeţii înspre stele.
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici,
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

PETALE DE MACI

Aş fi venit cu flori să te întâmpin
Dacă-mi vorbeai despre Ursa Mare
Sau stăvilare, zdrobite-n drum....
Aş fi călcat pe spini să te ascult
Vorbind de mări si de oceane
Cu intuneric in adânc si coame-n soare
Răvăşitoare cărări de dor!

Dar n-ai venit... florile s-au uscat,
Ghimpii s-au infipt adânc in inima mea
Revărsând roşu in petale de maci
Purtate de vânt pe cărări neştiute
Sub un cer aducător de ploaie si tristeţe.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au spulberat

S-au spulberat atâtea ceasuri rele,
Ce parcă nu au încetare,
S-au spulberat visele mele,
Sau poate şi asta mi se pare?

S-au spulberat razele clare,
Care mi-au năpădit cândva privirea,
S-au spulberat zilele care,
Am rătăcit simţind mâhnirea?

S-au spulberat zările-nalţe,
Spre care eu zburam mereu,
S-au spulberat şi multe alte,
Pe care nu le mai ştiu eu?

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noah 7

Numărat, judecat, pedepsit,
Înot pe spate, voios,
O durere din adânc,...
Din care adânc?
Nu suntem oare, frunze
Sau trestii gânditoare?
Adânc este doar Oceanul,
Spun, "quia absurdum est",
Un protest, dar ce folos?
Mă apropii de mal,
Doamne ce nuferi, ce nalbe?
Plutim de la un mal la altul.
Aceasta e trecerea?

Dispreţuim noi trupul,
Lui nici nu-i pasă, ucigaşul e firav,
nu are minte, aşa vorbea şi soacra mea Zarathustra,
cea cu zacusca, predicatorii sunt morţi,
moartea predică singură,
în piaţa publică muştele îşi scriu memoriile,
copilul veni cu oglinda,
se scutură grinda de atâţi spânzuraţi,
vânt de sare şi soare îl biciuieşte.
Se plimbă gol pe malul abrupt.
Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează.
Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea.
Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile?
Norii se depărtează imperiali.
Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi.
Barba se ia ca o cenuşă pe degete,
goluri de timp, goluri de memorie,
cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa.
Erau dureri cândva, s-au dus cu norii,
străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul
cum pluteşte cu vioara sub bărbie,
stelele îi cântă-n strună,
el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva.
De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele
şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început...

Cândva, demult, demult,
Mai pe când lumea era încă la început,
In Universul mare, dar prea plin cu stele,
Multe stele n-au mai încăput,
Aşa că s-au apucat
Să-si construiască o planetă primitoare
Şi Gingaşă şi Albastră
Cu o inimă mare, ca de foc
Pe care si stelele să poată avea câte un loc
Şi un pic mai mult noroc.
S-au îmbrăcat apoi cu haine noi, de lut
Devenind oameni, miliarde,
Dar sufletul lor de stele
mai departe străluceşte
Şi cândva se vor intoarce
Intr-un Univers acum mult mai mare
In care loc vor avea şi stele şi suflete...

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În penitenciarul devenirii

În penitenciarul devenirii
S-a-nchis tăcut fiinţa mea abstractă
Şi convergentă, mi-a căzut privirea
Pe nesfârşita-ntindere de piatră.

Ecoul, ca un albatros rănit, în spaţii,
Pornit să-nfrunte moartea fiinţei mele
Se înălţa pe plaja de lumină,
Iar marea,-n ceruri, picura sub stele...

Era durere, lacrimă sau pace?!
Ce plângeri false-mi biciuiau tăcerea?!
În moarte, ca un clopot evadase,
Flămând şi grav, înflămânzindu-mi vrerea.

Şi s-au ascuns şi zări şi nemurire...
Un arhitect le-a risipit pe cer...
În penitenciarul devenirii,
Tăcut şi grav, ca pasărea-am să pier...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă pe Pământ

Cocorii au plecat demult
Cad frunze pe alei
Şi vântul toamnei îl ascult
Prin crengile de tei

Văd frunzele cum cad din ram
Şi tremură în vânt
Se-aprind gutuile în geam
E toamnă pe Pământ

Şi florile s-au veştejit
Şi berzele s-au dus
Şi zilele s-au risipit
Şi crinii au apus

Şi nopţile parcă prea lungi
Mai văd un răsărit
Şi plopi cu umbrele prelungi
Gonesc un asfinţit...

Şi vara ce ne-a părăsit
Cu-a florilor veşmânt
Ori nu a fost ori n-a venit
E toamnă pe Pământ.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închinare

V-apropiaţi din nou, figuri şovăitoare,
Cari ochiului de timpuriu s-au arătat.
Să-ncerc a vă reţine – acum – putea-voi oare?
Mai este sufletul visării aplecat?
Vă îmbulziţi. Ei bine, adăstaţi prin preajmă,
Aşa cum răsăriţi din negură deodat'.
Adânc mişcat se simte pieptu-mi, tinereşte,
De adierea vrăjii ce vă însoţeşte.

Icoane-aduceţi voi din zile fericite,
Prin faţă-mi trec atâtea umbre dragi şi vii.
Asemeni unei vechi legende-aproape stinse
Apar întâile iubiri şi prietenii.
Durerea-nvie, tânguirea mai repetă
Al vieţii labirintic mers rătăcitor,
Şi pomeneşte de cei buni, cari de norocuri
Crunt înşelaţi, 'naintea mea s-au stins de zor.

Cei duşi nu mai aud cântările din urmă,
Ei cari, întâile, pierduţi le-au ascultat.
S-a risipit înghesuiala prietenească,
Pe rând ecoul cel dintâi s-a destrămat.
Azi neştiută e mulţimea ce aude
Durerea, cântecul ce-ncerc a spune.
Cei ce cândva de stihul meu se bucurară,
Rătăcitori ei sunt, de mai trăiesc pe lume.

Uitat de mult, mă prinde-un dor din cale-afară
De-acel tăcut şi grav tărâm, unde s-adună
Înalte duhuri, şi-n nehotărâte tonuri,
Asemeni harfei lui Eol, cântarea-mi sună.
Fiori mă iau, şi lacrimi, lacrimi printre gânduri.
Severa inimă devine moale, blândă.
Ce e de faţă, vede-se ca-n depărtare,
Şi ce-a pierit, aievea e ca o izbândă.

poezie celebră de Goethe din piesa de teatru Faust (1808), traducere de Lucian Blaga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancora sufletului

apasă gânduri pe umeri
atârnă veghea pe gene
în labirintul gândului nespus
picură ceară din neguri uitate
susură amintiri din amintirile moarte
eu scriu pe coji roase de arţar cuvinte
le aşez tăcute pe aripi rupte între coperţile timpului
ochii aprind stele
căutând pietre pe fundul mărilor
ei, un demiurg, tăcut...
un fir de iarbă
a rămas agăţat într-un zbor
ţipăt ascuns într-un crin
se aprind aripi de humă
urcând către piscuri străine
cu făclii de amurg în privire
nisipul s-a revărsat din clepsidră
în mână a rămas fir de lut astupând sângele pierdut
pulsează timpul în artere
ceasornicul a stat
catargul agătat de nori printre stele
ancora s-a rostogolit în nisip
urlă zadarnic steagul căzut
eu scriu un vers pe matca timpului pierdut
mă ridic pe vârfuri de gânduri
netezind tăcerea din adâncuri
orologiul a încremenit
plouă cu flori în abisul privirii
cuvântul meu, un strigăt în apus

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am simţit o Înmormântare în Creier

Am simţit o Înmormântare în Creier,
Bocitoare se jeleau neîncetat
Umblând - de colo colo - până când
Şi Judecata mi-au întunecat

Iar când s-au potolit cu toate,
O Slujbă ca o Tobă s-a pornit -
Bătând într-una până ce
Şi Cugetul mi-a amorţit -

Am auzit apoi săltând o Lacră
Pe suflet parcă-mi scârţâiau anume
Cu-aceleaşi Încălţări de Plumb
Spaţiul întreg - a început să sune,

Şi parcă Cerul tot era un Clopot,
O singură Ureche, tot ce era Suflare
Eu şi Tăcerea, ciudată Pereche
Naufragiate aici, solitare

Am căzut apoi adânc, adânc -
O Scândură s-a rupt în Mintea mea -
În cădere mă loveam de Lumi -
Epuizând - Cunoaşterea

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă caut

de-o lună prin buzunare
ştiu că mi-am pus în adânc
luna şi stelele fumate
într-o pipă de marinar alcoolic
scotocesc bine adâncurile
câteva piese de artilerie grea
pierdute cândva într-o furtună
s-au aciuat într-un pliu candriu
luna străluceşte printre florile
de crin clătinate de-un vânt suav
mâinile mângâie buzunarele
s-au sofisticat puţin de la foile
de ţigări pe care am scris versuri

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stea şi luceafăr să fim

S-au întors zilele-n nopţi
şi nopţi s-au întors în zile.
Tu iubit-o nu mai poţi,
pe pământ să fii cu mine.

Când pe cer stele se-aprind
eu te caut printre ele.
Te văd fată strălucind,
Stea Polară între stele.

În zadar mă străduiesc,
în vis noaptea să apari.
Tot nu pot să te-întâlnesc.
În zorii zilei dispari.

Pe drum de Cale Lactee
Stea şi luceafăr să fim.
Lângă noi îngeri să steie,
pe boltă să strălucim.

Când lumea se va sfârşi
vom coborî pe pământ
Adam şi Eva vom fi,
trimişi de Domul cel Sfânt.

Gustând din fructul interzis
o lume nouă vom clădi.
Şi cum în biblie e scris,
Credinţă nouă vom primi.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaudeamus

Zădarnic flaute cântă
În aste zile păgâne -
La vânt s-au dus aspiraţii,
Nimic nu rămâne...

În vânt şi uitare tot stând,
Cu zile grele, stăpâne -
Oricine, orice au trăit,
Nimic nu rămâne...

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere grea

S-a stins lumina-ntre pământ şi cer,
Întunecarea m-a cuprins deodată,
În viaţ orice gând e efemer...
Sunt flori de soare şi copaci de vată.

S-a desfrunzit polpoana unui nor
Şi-n labirint de vise se roteşte,
Timpii-oglinzi, de suflet, ca de-un gol,
S-au strâns... Şi val de vânt ne urgiseşte.

Să ne cuprindă tainicii fiori?!
Să ne ascundă-n luminişi de stele?!
Ne amintim de toate uneori...
De teamă, de iubire, de durere...

S-au descarnat furtună, vuiet, clopot,
De-al vieţii noastre şi-al durerii ropot...
Un ruginit ceasornic peste care
S-a abătut un vânt de remuşcare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!