Închinare

V-apropiaţi din nou, figuri şovăitoare,
Cari ochiului de timpuriu s-au arătat.
Să-ncerc a vă reţine – acum – putea-voi oare?
Mai este sufletul visării aplecat?
Vă îmbulziţi. Ei bine, adăstaţi prin preajmă,
Aşa cum răsăriţi din negură deodat'.
Adânc mişcat se simte pieptu-mi, tinereşte,
De adierea vrăjii ce vă însoţeşte.

Icoane-aduceţi voi din zile fericite,
Prin faţă-mi trec atâtea umbre dragi şi vii.
Asemeni unei vechi legende-aproape stinse
Apar întâile iubiri şi prietenii.
Durerea-nvie, tânguirea mai repetă
Al vieţii labirintic mers rătăcitor,
Şi pomeneşte de cei buni, cari de norocuri
Crunt înşelaţi, 'naintea mea s-au stins de zor.

Cei duşi nu mai aud cântările din urmă,
Ei cari, întâile, pierduţi le-au ascultat.
S-a risipit înghesuiala prietenească,
Pe rând ecoul cel dintâi s-a destrămat.
Azi neştiută e mulţimea ce aude
Durerea, cântecul ce-ncerc a spune.
Cei ce cândva de stihul meu se bucurară,
Rătăcitori ei sunt, de mai trăiesc pe lume.

Uitat de mult, mă prinde-un dor din cale-afară
De-acel tăcut şi grav tărâm, unde s-adună
Înalte duhuri, şi-n nehotărâte tonuri,
Asemeni harfei lui Eol, cântarea-mi sună.
Fiori mă iau, şi lacrimi, lacrimi printre gânduri.
Severa inimă devine moale, blândă.
Ce e de faţă, vede-se ca-n depărtare,
Şi ce-a pierit, aievea e ca o izbândă.

poezie celebră de Goethe din piesa de teatru Faust (1808), traducere de Lucian Blaga
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!