Blestemul Pământului

Doborât de-a soarelui dogoare
Te tot rogi române la Cel Sfânt
Însă ai uitat să ceri iertare
Gliei strămoşescului pământ

Ţi-au lăsat în dar înaintaşii
Tot ce-aveau pe lume mai de preţ
Cu ce drag îţi dezmierdai privirea
De la şes la muntele semeţ...

Codrii atrăgeau precum magnetul
Norii grei aducători de ploi
Pajiştile cu imaşui grase
Erau raiul turmelor de oi

Prin artere largi de irigaţii
Unduia mereu al vieţii râu
Câmpul devenind o-împărăţie
De porumb, de floare şi de grâu

Vii cât vezi cu ochii pe coline
Şi livezi cu rod bogat pe ram
Şi grădini mănoase, mândre sere
Doamne, toate-n ţară le aveam

Dar te-a prins în gheare nebunia
Şi plecând urechea la duşmani
Mi te-ai năpustiit pe pe sfânta glia
Şi-ai făcur-o zob în câţva ani

Codrul ce ţi-a fost mereu un frate
L-ai ucis cu otrăvit topor
Astăzi munţii despuiaţi şi singuri
De pădurea lor li-e tare dor

Praful s-a ales de irigaţii
Seceta ne-a prins cumplit în lanţ
Nu mai e o dală pe canale
S-au furat şi ultimii hidranţi

Ai distrus şi sere şi plantaţii
Tot ce s-a clădit cu greu cândva
Ia aminte la vecinii noştri
Nimeni n-a făcut aşa ceva

Nu e faptă fără de răsplată
Glăsuieşte un străvechi proverb
Nu te temi când vezi acum pământul
Mutilat, părăginit şi sterp?

Te-a ajuns blestemul lui năprasnic
Vin nenorocirile ciopor:
Ieri era potopul să ne-înghită
Astăzi toată ţara-i un cuptor.

Lanurile s-au făcut tăciune
Ard păduri şi mirişti în pârjol
A secat şi laptele din uger
Din fântâni nu scoţi decât nămol

Ce ţi-a mai rămas acum române?
Să-îngenunchi pe glie, s-o implori
Ca să curme repede blestemul
Şi să-ţi dea putere să nu mori

De-ţi va fi căinţa fără margini
Rugăciunea va avea ecou
Vei afla curând cărarea dreaptă
Vei putea să te ridici din nou

Şi cu mintea clară, înţeleaptă
Şi cu braţul hărnicind cu spor
Să faci ţara iarăşi ca o floare
Şi pământul iarăşi roditor!

poezie de Gelu Oproiu din Lumea Satului, nr.16(45): 16-31 august,2007
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai strigat... şi Ţi-a răspuns

Ai strigat în toiul nopţii
Când inima-ţi era plină
De adânca beznă-a morţii
Şi-ai primit pe loc lumină;
Domnul ţi-a îndreptat iar sorţii
Pe cărarea Sa divină...

De vrăjmaş întemniţat
Şi legat în întuneric,
Ai văzut când ai strigat
La Domnul Atotputernic,
Cum ţi-a fost iluminat
Iar sufletul cadaveric...

Ai fost groaznic înrobit,
Prins în cursă, la răscruce,
Cu tot sufletul zdrobit...
Dar când te-ai plecat la cruce
Dumnezeu te-a izbăvit
Şi ţi-a dat o pace dulce...

Ai strigat în viaţa ta
De nenumărate ori
La Domnul cu inima,
Strâns de-ale vieţii vâltori
Şi-ai văzut tăria Sa
Chiar cu ochii-ţi muritori!

Ai strigat la Cel ce-aude
Şoapta din inima ta
Şi suspinul ce se-ascunde
De atâtea ori în ea
Şi-ai văzut cum îţi răspunde
Domnul în dragostea Sa...

Ai strigat din strâmtorare
Şi întorsuri fără ieşire
Către Cel plin de îndurare,
Bunătate şi iubire
Şi-ai văzut ce Mână tare
Ţi-a dat grabnic izbăvire!

Ai strigat când lupta vieţii
Era aşa de înverşunată
Încât "Zorii Dimineţii"
Nu părea să-i vezi vreo dată,
Dar lumina libertăţii
Ţi-a fost grabnic arătată!

Ai strigat învins de lipsuri
Către Cel ce totul poate
Şi-ai văzut frumoase visuri
Împlinindu-ţi-se toate
Căci din orişice abisuri
Domnul pe ai Lui îi scoate!

Ai strigat când Mărturia
Se izbea de ziduri reci
Şi tu nu găseai tăria
Peste-acestea să mai treci,
Dar Domnul ţi-a dat bucuria
Să-aduci roadă pentru veci!

Ai strigat când disperarea
Sfredelea-n sufletul tău
Şi din umbră încercarea
Te îmbrâncea din rău în rău
Şi atunci ţi-a schimbat starea
Dumnezeu cu braţul Său!

Ai strigat când neputinţa
Ţi-a îngenuncheat din plin
Perspectiva şi fiinţa
Şi-ai văzut Harul divin;
Ţi-a dat Domnul biruinţa
Izbăvindu-te deplin!

Aminteşte-ţi şi răspunde
Înaintea Celui care
Vede totul şi aude,
Şi în bunătatea-I mare
Niciodată nu Se-ascunde
Refuzându-ţi vreo chemare;

Ai strigat la El mereu
Şi-ai primit întotdeauna
Ajutor când ţi-a fost greu
Ori te sugruma furtuna...
Dar faţă de Dumnezeu,
Tu te-ai răzvrătit întruna.

Ai strigat când ţi-a fost greu
Şi-ai primit răspuns de sus
Însă, ai uitat mereu
Să-I dai slavă lui Isus!
L-ai păstrat cumva pe - eu
Totdeauna mai presus!"

Ai strigat din groapa morţii
Şi-ai privit la Cel ce aude
Şi cu drag îndreaptă sorţii
Celor morţi pe căi zălude...
Ţi-A răspuns şi-n miezul nopţii
Dar tu tot nu-I vrei răspunde...

Ai strigat din încercare
Surprins de boli fără leac
Şi-izbăvirea ţi-a fost mare
Căci din veac şi până-n veac
Domnu-I plin de îndurare,
Dar tu-L tot respingi buiac...

Ai strigat când te îngrozea
Valul morţii, furios
Şi-ai putut mereu vedea
Slava lui Isus Hristos,
Dar te complaci în a cădea
Iar în spaţiu întunecos...

Dus de marea înfuriată
Ai strigat întotdeauna
Din bărcuţa inundată;
Domnu-A potolit furtuna,
Nu te-a lăsat niciodată
Dar Tu L-ai rănit întruna...

Ai strigat... căci deznădejdea
Te-a înfrânt şi umilit
Dar când în Hristos nădejdea
Ţi-ai pus, ai fost izbăvit,
Dar n-ai fugit de primejdea
De-a fi iarăşi înrobit....

Ai strigat... şi Ţi-a răspuns
Totdeauna Dumnezeu,
Dar lăsatu-te-ai pătruns
De răspunsul Lui, mereu,
Sau încă nu ţi-a ajuns
Bunătatea Lui la – eu?!

O, părăsit şi uitat de lume
În necazuri şi la greu...
Domnul te-a strigat pe nume
Şi te-a căutat mereu,
Să înţelegi un lucru anume:
- Eşti iubit de Dumnezeu!

Eşti iubit de El şi-aşteaptă
Să iei azi o hotărâre
De-apuca pe calea dreaptă
Fără nici o şovăire...
Şi cu inimă înţeleaptă
Să răspunzi la Mântuire!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Vasile Brendea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai pune-te, române, cu burta şi pe carte!

(replică după "Deşteaptă-te, române")

Mai pune-te, române, cu burta şi pe carte,
Şi nu mai fi cu mintea la faimă şi la bani!
Renunţă la mândrie, acum când eşti pe moarte,
Priveşte-adânc în tine şi nu la alţi duşmani.

Acum ori niciodată, salvează al tău nume,
Ce se confundă-adesea cu nemuncitul ban,
Şi demonstrează-ţi ţie şi-apoi la-ntreaga lume,
Că ai şi-alte origini, de dac şi de roman!

Mai lasă celularul, de vrei să-ţi fie bine,
Învaţă şi munceşte, ai grijă de copii,
Iubeşte-i şi pe alţii cum te iubeşti pe tine
Şi zi-le vorbe bune cât încă mai sunt vii.

Respectă cu stricteţe preceptele divine,
Şi lasă moştenire credinţa la nepoţi,
Şi nu-ntreba adesea: la mine, Domnul, vine?
De ce nu am avere, să o împart cu toţi?

Mai lasă pizmuirea, barbara răutate,
Şi fii curat la suflet, la cer ca să răzbaţi,
Trăieşti într-o-nchisoare, iar sfânta libertate
O vei avea cinstindu-i pe toţi cei încercaţi.

O mamă ţi-a dat viaţă, un om cu suflet mare,
De ce nu eşti ca dânsa şi pe-alţii îi dobori?
Renunţă la blesteme, la neagra supărare,
Să-ţi iasă doar căldura din ochii zâmbitori.

Cuvintele să-ţi fie ca viaţa ta frumoasă,
Să-ţi fie bunătatea mereu pe primul loc,
Să-ţi fie ţara - mamă şi-ntotdeauna - casă,
Iar pentru toţi românii, să bagi şi mâna-n foc.

Pe-oriunde vei purcede, să faci doar fapte bune,
Să îţi deschidă poarta spre-un viitor sublim,
Şi dezlegat de rele, prin sfânta rugăciune,
Să vezi întreaga lume din zbor de heruvim.

Renunţă la negare, renunţă la trufie,
Acceptă transformarea, fii omul cel mai bun,
Pe toată seminţia din dulcea Românie,
Să o inviţi la masa de Paşte şi Crăciun.

Acum ori niciodată, nu o lăsa pe mâine,
Salvează al tău suflet, aşa vei fi erou,
Şi-mparte tuturora din codrul cald de pâine,
Fără s-aştepţi cerşirea sau falnicul ecou.

Mai pune-te, române, cu burta şi pe carte,
Şi nu mai fi cu mintea la faimă şi la bani!
Renunţă la mândrie, acum când eşti pe moarte,
Priveşte-adânc în tine şi nu la alţi duşmani.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani, Brăila - 651 de ani

O floare-ţi prind la tâmpla ce-au albit-o anii,
Îţi freamătă de dor salcâmii şi castanii,
Ţi-au plâns pe umeri, trişti, în vremurile grele,
Curaj ţi-au dat să treci prin veacuri peste ele.

ORAŞUL CU SALCÂMI te-a alintat SEBASTIAN,
Vântul l-a stârnit ISTRATI prin CIULINI DE BĂRĂGAN,
În miez de noapte în COMOROFCA lui CODIN
S-a stins încă un tânăr răpus de-al vieţii chin.

Buchet de flori ţi-aduce astăzi CHIRALINA,
Cât te-a iubit, nu te-a uitat, bătu-o-ar vina!
Cu felinaru-aprins, tanti ELVIRA-ndată
Îţi cere scuze c-a greşit, ca orice fată.

Martor ai fost la aventura lui TERENTE,
E vina ta, ai cele mai frumoase fete
Mândre si gingaşe ca nuferii din BALTĂ,
Curtate-n paradisul din trestia înaltă.

Părinte bun, l-ai însoţit în greu urcuş,
L-ai ocrotit, ţi-a fost alăturea FĂNUŞ,
Copilul tău ce te-a iubit atâţia ani
Ne-a dat curaj să nu ne pierdem prin Balcani.

Te-a legănat pe braţe DUNĂREA bătrână,
Te-a mângâiat, te-a apărat, ţi-a-ntins o mână,
Sub cerul tău străluce STEAUA FĂRĂ NUME:
-Să nu te stingi! Eşti tot ce-avem mai scump pe lume!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu uita binefacerile Lui

Nu uita ce ţi-a făcut
Domnul tău, Stăpânul vieţii
Cum atunci când te-a durut
În necazul tău acut,
Când erai în umbra ceţii
Ţi-a fost ghid şi ţi-a fost scut.

Binefaceri ştii c-au fost
Sute, mii... nenumărate
El ţi-a fost un adăpost,
A plătit grozavul cost
Să te ia-n eternitate,
A dat vieţii tale rost.

Cum din vid te-a ridicat
Aminteşte-ţi toată viaţa
Dor de Cer El a plantat
Şi în har te-a îmbrăcat
Şi-a topit în tine gheaţa
Şi pe braţe te-a purtat.

Prins în drama nopţii reci
A venit să-ţi dea căldură
Când căzut-ai pe poteci
Te-a-nălţat să poţi să pleci
Să te plimbi, să faci lectură
Despre viaţa cea de veci.

Nu uita cum te-a scăpat
Din noian de nepăsare
Cum, apoi, te-a înzestrat
Cu-n avânt ce s-a dublat
Să-L slujeşti cu consacrare
Şi când traiu-i complicat.

Binefaceri ieri şi-acum
Toate-s pentru-a ta-mplinire
Sunt merinde pentru drum
Nu le pierde nicidecum
Căci vorbesc despre-o iubire
Îmbrăcată în parfum.

poezie de George Cornici din Pelerini printre versuri (2 ianuarie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Cine-i cea mai scumpă-n lume?
Nu e greu ca să-ţi dai seama.
Cine ţi-a dat viaţă, nume,
Dacă nu iubita mamă?!

Mama te-a adus pe lume,
Te-a crescut la sânul ei,
Te-a-nvăţat să-ţi alegi drumul,
Să rezişti în anii grei.

Ochii mamei îţi zâmbesc,
Când îţi merge şi-ai succes,
Lacrimile-o podidesc,
Dacă-n viaţă nu ţi-a mers.

Mama te aşteaptă-n prag,
Când te-ntorci din pribegie
Şi la pieptul ei cu drag,
Ca pe-un prunc ea te mângâie.

poezie de Tudor Gorgos din La pragul destăinuirii (2010)
Adăugat de Mihai Cucereavii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina codrului

copacii amuţesc sub scrâşnet de topor
munţii-s despăduriţi cât vezi cu ochii
glia sărăceşte sărmana n-are spor
trecută prin blestemul babei Dochii.

nemulţumirea creşte în popor
iarna îşi etalează geroasele rochii
copacii amuţesc sub scrâşnet de topor
munţii-s despăduriţi cât vezi cu ochii.

strigăt de valuri răsună pe vapor
timpul înebunit dansează pe muchii
scoate aburi de sminteală prin por
şi pune pe jar inima rărunchii.

copacii amuţesc sub scrâşnet de topor
munţii-s despăduriţi cât vezi cu ochii.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Române!

Române, niciodată nu uita patria ta,
Oriunde-n lume te-ai afla,
În Europa, Asia ori America
Fii mereu mândru că prin tine curge
Sânge de viţă veche, de arian,
De trac şi de geto-dac.

Române, vorbeşte-n limba păcii,
Căci aşa tu vei trezi raţiunea şi
Pacea din cei ce vor să te supună,
Cum de milenii mulţi au încercat,
Să stârpească naţia străbună.

Române, în apărarea ta, a neamului român,
Graiul dulce al doinei şi-al Baladei Mioriţa,
Să-ţi fie scut pe oriunde te vei duce
Să răsune –n lume şi să trâmbiţeze
Biruinţa câştigată-n lupte grele.

Române, fii dârz şi drept ca bradul
Că eşti înrudit încă din vremuri bune
Cu multe naţii, cu care cândva ai trăit ca fraţii,
Prieteni buni iarăşi să-ţi devină
Şi-n horă planetară să daţi mână cu mână.

Române, nu uita că în universul durerii
Te-ai călit precum oţelul din sabia
Lui Voievod Ştefan şi alte săbii,
Ce-au spulberat fără zăbavă,
Dorinţa-nversunată şi atroce
A celor care vrând să te supună
Şi vasal să fii şi să rămâi.

Române, ridică steagul pe catarg, cât mai sus,
Să fluture semeţ şi o lume-ntreagă să ştie
Că –i ţara ta în care te-ai născut, crescut
Şi-o aperi cu a ta fiinţă, cu destoinicie,
În rolul tău de ambasador în lume,
La rangul cel de sus, Tu s-o aduci.

Române, nu uita vreodată că-n
Straie româneşti cu ii, iţari, opinci
Ţăranii, de la munte şi câmpie se îmbracă,
Ei să demonstreze încă o dată,
Că talpa lor amprente multe lasă
Pe moşia noastră strămosească.
.

Române, ridică fruntea sus şi nu te injosi,
C-ai apărat cu preţul vieţii şi cu ai tăi fii,
Cu cutezanţă şi credinţa-ţi neînvinsă,
Glia ce de la geto -daci o moştenim,
Iar de gloria-ţi măreaţă, noi, toţi românii, ne mândrim,
Şi cu lauri te slăvim şi răsplătim.

poezie de Georgeta Ganea (3 septembrie 2019)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capcanele timpului

Eram altfel cândva, cu toţii...
Nu ne plângeam pe atunci morţii;
Şi chiar şi noi eram mai vii...
Mă-ntreb dacă mai ştii?!

Mai ştii de unde vii, hai spune:
De ce ţii astăzi cont de lume
Şi uiţi de tot ce ţi-ai promis...
Mai ştii c-aveai un vis?

De ce pretinzi că nu mai eşti,
Astăzi, tu - cel ce-ai fost?
Împreună, am scris poveşti...
Îţi ştiu povestea pe de rost!

Nu poţi nega că ai uitat,
De vremea când îţi permiteai,
Să fii TU: cel adevărat...
De vremea când trăiam în Rai!

Mă-ntreb ce oare te-a făcut,
Astăzi, să fii absent,
S-ajungi de nerecunoscut,
Atât de neglijent?

Atât de mic în ochii mei!
Mă doare să te ştiu,
Astăzi, atâta de pustiu,
De parcă nu mai vrei,

Să simţi ce-nseamnă să trăieşti
Cu-adevărat, să faci -
Parte din acele poveşti,
Ce azi te fac să taci...

Spune-mi, încotro ai de gând,
Să te îndrepţi acum?
Oare-ai putea să fii mai blând,
Cu tine-n primul rând?

De tot ce am trăit cândva,
Observ că ai uitat!
Astăzi, aspiri spre altceva...
Cine-o fi vinovat?

Viaţa? Deşi nu sunt convins
Că ea mi te-a furat...
Mă-ntreb cine oare te-a-nvins?!
Şi de ce mi te-a luat?
....................................

Credeam că scopu-i altul;
Al tău, al meu, al nostru...
N-aş fi crezut că timpul
Este, de fapt, un monstru...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin (2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea tatălui meu, Constantin Budoi (poem neterminat)

Ai purtat un nume mare, Constantin, de mare sfânt,
Împărat ce creştinismul răspândit-a pe pământ.
La doi ani orfan de tată, n-ai ştiut nici cum arată,
N-ai avut copilărie, n-ai avut-o niciodată.

Multe ţi-au lipsit atuncea şi-ai muncit de mic din greu,
N-ai avut în clasa-ntâia nici pentru creion un leu;
Te-au trimis acasă-n lacrimi, dar pe drumul înapoi
Bóier' Mircea Morărescu te-a văzut plângând şuvoi.

El, aflând motivul care sufletul ţi-l zuciuma,
Ţi-a dat câţiva lei de şcoală şi el însuşi lăcrima.
Alergând la librărie, ţi-ai luat creion, cerneală,
Radiind de fericire, te-ai întors apoi la şcoală.

Te-a crescut a ta măicuţă, nu uşor, ci tare greu,
Te-a crescut, din fericire, cu credinţă-n Dumnezeu.
Chiar de mic, cu dăruire, mama tu ţi-ai ajutat-o,
Şi pe ea, ca pe o sfântă, tu mereu ai adorat-o.

Mare-a fost a ta credinţă, n-aş cuprinde-o-n mii de pagini;
"Doamne, mare ţi-e puterea, necuprinsă, n-are margini!"
Este vorba-ţi înţeleaptă care minunat descrie
Cât de mult credeai în Domnul, e suprema mărturie.

Cinci copii făcut-aţi tată, tu cu mama; rod voinţei,
I-aţi crescut în cultul muncii, al moralei şi credinţei.
Fost-ai, taică, toată viaţa un model de om cuminte,
Un model de hărnicie, de soţ, tată, de părinte.

Parcă-n zbor trecut-au anii, dusu-ţi-s-a tinereţea,
Şi trudind fără-ncetare te-a ajuns şi bătrâneţea;
Ani cu ani se adunară şi puterea ta slăbit-a,
Toţi copiii tăi plecat-au să-şi câştige-n lume pita.

Ai rămas doar tu cu mama, singuri, fără ajutor;
Casa-ţi, care altădată răsuna de glasul lor,
An de an părea mai goală, şi mai tristă, mai pustie,
Doar când vă veneau copiii se umplea de bucurie.

Mulţi, mulţi ani tu refuzata-i rugămintea-mi filială,
Ca să vii şi tu şi mama-n casa mea, în capitală.
A venit şi vremea-n care tu să umbli în baston,
Tot mai împletit fu mersul, vocea ta mai fără ton.

În sfârşit, bătrâni şi bólnavi, aţi venit acas' la mine,
Ca pe tine şi măicuţa eu să vă-ngrijesc mai bine;
N-ai avut însă răbdare ca-mpreună să stăm ani,
Ca nimic să nu-ţi lipsească, o, părinţii mei sărmani!
.......................................................................

Ai plecat în toiul nopţii într-o sfântă zi de luni,
Cu părinţii şi străbunii la un loc să te aduni,
Când pe genele-mi căzut-a un somn greu, cumplit, de plumb,
Precum somnul greu al morţii ce-a-nchis ochii lui Columb.

Ai plecat pe nesimţite, chiar şi fără lumânare,
Da-nainte de plecare tu la toţi ne-ai dat iertare.
Mamei, soaţa ta iubită, grav bolnavă în spital,
N-am putut nimic a-i spune, fi'ndcă i-ar fi fost fatal.

Loc de veci ţi-a luat fiica şi cavou ea ţi-a făcut,
Din bani strânşi cu greu de tine în mulţi ani ce au trecut;
După slujba creştinească, în cavou te-au aşezat,
Eu în inima mea, însă, tată te-am înmormântat.

Ai murit, iubit părinte, şi-a rămas în urmă-un dor,
Dorul după tine, tată, de nestins, mistuitor.
La plecarea ta din lume a rămas în urmă chinul
Care mie-mi rezervat-a, cu cruzimea lui, destinul;

Mi-a rămas pe umeri crucea care-i greu a o purta:
Îndoiala că făcut-am totul spre a te salva.
Rog pe Domnul să mă ierte pentru tot ce ţi-am greşit,
Iar pe tine te-odihnească cu toţi drepţii, mântuit!

poezie de George Budoi din Poezii (21 august 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stai drept, române!

Stai drept, române, fratele meu drag,
Rămas acasă, sau plecat pribeag!
Peste stejarii seculari şi brazi,
Ce se întind până-n Carpaţi şi azi,
Peste câmpiile cu galben spic,
Podgorii şi livezi după tipic,
Răsună cânt de jale românesc,
Că prea mulţi glia noastră jefuiesc.
Îţi saltă capul înjosit popor!
Mai-marii ţării-şi fac un viitor,
Doar pentru ei şi neamul lor de hoţi,
Că tu, să te descurci prin legi, nu poţi.
Şi cu cât eşti mai bun şi mai cinstit
Ai dreptul doar să mori sărac lipit.
Ştiu că de-a lungul vremii ai fost blând,
Tot suportând vreun jug, ori amânând
Să ceri dreptatea sfântă pentru-ai tăi,
Când ţara ţi-e condusă de clămpăi.
Ne pleacă-acei ce-aici au ostenit
Să credă-n vise de neîmplinit.
Noi am rămas tot mai blazaţi şi trişti,
Sfidaţi de clica de oportunişti,
Ce ne promit aici un colţ de Rai,
Doar ei asigurându-şi bunul trai.
Cu mâna-n vistierie pân' la cot,
Par mieluşei până le dai un vot.
Stai drept, române, fratele meu drag,
Ia-ţi vlaga din al ţării tale steag,
Săltându-ţi fruntea înspre munţii tăi,
Dă de pământ cu cruzii tăi călăi,
Ce au uitat ca eşti şi tu român,
Pe viitorul alor tăi stăpân!

poezie de Mihaela Banu din Din volumul Paşi peste margine de timp (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lipsă

Te uiţi în jur, toţi au pereche,
Tu c-un copil alături doar,
Zâmbetul gol, rochia veche,
Iar prinţul tău este în bar.

Te simţi pustie, eşti în plus?
Toţi plini de viaţă, tu în vânt,
Adu-ţi aminte ce ţi-am spus,
Drumul ales duce-n pământ...

Ce rost au toate când nu ai
Cu cine sa le-mparţi măcar,
N-o mai făceai dacă ştiai,
Acum să-ncerci e în zadar.

El e departe, nu mai este,
Tu ce-ai ales, nu-ţi e aproape,
Trecutul pare o poveste
Ce-o mai trăieşti jucând din pleoape.

Te rogi mereu la Dumnezeu,
Să ţi-l întoarcă de îndat',
Şi El a vrut dar tu mereu,
Ai închis ochii şi-ai negat.

Ai fost regină, azi pion,
Cumva, ceva ai făcut rău,
Puteai să fii şi tu pe tron,
Alături de regele tău.

Dar ai ales, acesta este,
Omul lipsă-n stânga ta,
Iar tot ce-ai vrut a fi poveste,
Uite că nu a fost aşa.

La cine să găseşti iubirea?
La cine zâmbetul uitat?
El şi-a întors de mult privirea,
Şi nu mai e cum l-ai lăsat.

Îţi spun acest secret să ştii,
Nu te urăşte, nu te vrea,
Dar ştie că puteaţi zâmbi
De-aţi fi rămas alăturea.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

România Pitorească

România-i ţara noastră
A celor, ce sunt Români
Şi în veci va fi a voastră
Dragii noşti', Dacoromâni.

Astăzi, este ziua ta
Slavă ţie! ţară dragă
Noi cu drag te vom cânta
Ca să ştie o lumea întreagă.

Eşti ţara cea mai bogată
De aceea eşti râvnită
Te-ajutăm să fii,, bărbată,,
Să devii iar împlinită.

O ţară mai frumoasă, în lume nu există
Tu Românie, ţara mea de dor
Arată-ne, că eşti,, unionistă,,
Să fim cu toţi românii, un singur popor.

Întâi Decembrie, este ziua ta
Bogată ţară,,, dar săracă,,
Tu ai avut cumplita soartă
Aceea, de-a fi mereu furată.

Parveniţi făr' de origini
Aciuaţi, pe-aici vremelnic
Hrăpereţi far'de ruşine
Ne-au furat în mod sistemic.

Ţara noast' nu-i de vânzare
Cum vor unii ca s-o vândă
Să le spunem c-un glas tare
Nu mai staţi duşmani la pândă!

Bate vântul de unire
Dinspre Bucureşti spre Prut
E visul nost' de reîntregire
De toţi românii, acum cerut.

Acum mai mult ca întotdeauna
Să fim uniţi şi patrioţi
Din cele două ţări, să facem una
Haide Române! Că sigur o să poţi.

Dacă acum unirea nu o facem
Poate, mai târziu va fi mai greu
România Mare s-o refacem
Haideţi acum! Să ne urmăm acest traseu.

Români!, prin noi acelaşi sânge curge
De ne unim, vom fi mult mai puternici
Doar împreună vom putea învinge
Că doar uniţi, putem rămâne veşnici.

Din Chişinău şi Bucureşti
Să se audă tonul de unire
Române! De vrei într-adevăr să te uneşti
E necesară o scânteie, sa-avem acea pornire.

Românie! chiar de-ai fost de unii sărăcită
Să ştii că toţi românii te iubim
Astăzi de ziua ta, sa fii mai fericită
Nu e departe ziua, când noi vom izbuti.

La mulţi ani! România.
01.12. 2022
Angelin Leru

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Angelin Leru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drag prieten

Drag prieten, astăzi te voi provoca
Să-ţi aduci aminte, mai ieri, cum era,
Prin oraş, prin parcuri şi –n cartier
Şi să vezi schimbarea din viaţa ta, a mea
Şi durerea din suflet ce-o aduce ea.

Drag prieten, după cum şi tu ştii,
În aceste timpuri de răstrişte
Am pierdut pe drum dorul de visare,
Urmăriţi de –ai noştri compatrioţi cu-nverşunare,
Unde să mergem, cât să zăbovim,
Cu masca pe faţă pe fiece drum
Şi cu declaraţia-n mână să demonstrăm,
De ce pe străzi noi seara umblăm
Şi nu care cumva fără voie să greşim
Şi pasibili de vreo amendă să fim.

Drag prieten, te invit solidar cu mine să fii
Şi să-mi spui dacă greşesc ori ba
Că vorbele lor deseori ne sunt străine,
Pentru că ele au mesaje meschine,
Adevărul de noi, îl tot ascund,
Că urmăresc să-şi atingă scopuri,
Care în a lor buzunar aduc bani
Şi conturi grase în euro şi dolari.
Spălaţi-vă des pe mâini, un îndemn insistent,
N-ar fi oare înţeles de mulţi greşit
Şi pentru parte dintre ei însemna în fapt
De-a lua, fura şi apoi a pleca
Şi răspunderea de-a nu-şi asuma?
Că se ascund după strâmbe legi
Şi de ne-au luat ţara nu-i deajuns,
Acum până la sufletul nostru au ajuns.

Drag prieten, mai ieri, aveam libertate,
Să ne-ntâlnim la orice oră din zi sau noapte
Şi să ne-mpărtăşim ale noastre vise şi fapte,
Străini acum ne simţim în ţara noastră
Şi progoniţi de suntem de ea departe.

Drag prieten, astăzi suntem asaltaţi,
De-un inamic perfid, de rang înalt,
Trăim a vieţii noastre provocare
Şi de-om scăpa sănătoşi şi vii
Vom povesti la ai noştri nepoţi şi copii,
Despre cei care-n amintire doar vor fi
Că au plecat la stele înainte de-a trăi.

poezie de Georgeta Ganea (12 noiembrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tigrul

Tigrule ce străluceşti
Noaptea-n codru când păşeşti
Ce meşter nemuritor
Te-a creat necruţător?

În ce cer sau loc retras
Focul ochilor ţi-a ars?
Cu ce aripi poa' să zboare
Cui nu-i frică de dogoare?

Cine poate să te strângă
Muşchiul inimii să-ţi frângă?
Căci cât inima ta bate,
Ce mână-ar putea răzbate?

Un ciocan? Un lanţ lucrat?
Ce cuptor te-a modelat?
Nicovală şi strânsoare
Pot să-ţi pună-ncuietoare?

Când din stele lăncii vin
Şi cu lacrimi ceru-i plin
Mă întreb, şi-a atins ţelul
Cel ce a făcut şi Mielul?

Tigrule ce străluceşti
Noaptea-n codru când păşeşti
Ce meşter nemuritor
Te-a creat necruţător?

poezie clasică de William Blake, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amăgită

M-am lăsat amăgită, de-a ta privire care-mi scapă,
Mai tristă şi mai obosită, rămân cu luna, neîmpăcată,
Mereu a fost cu noi şi între noi, tot timpul,
Ne-a despărţit cu ploi, furându-ne tot chipul.

Mi te-a furat în zori, lăsându-mă în soare,
Mai ameţită, mai goală şi fără de răcoare
Şi-acum în mine ard cărbunii de iubire,
Încet, încet se sting, rămâne doar tăciune

Îmi urc privirea-n cer şi caut un nor cu apă,
Să-i sorb încet, încet, răcoarea lăcrimată,
Şi să mă sting de tot, furându-mă pământul,
Căci simt că nu mai pot... să-ţi caut cu gândul, gândul.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, Vitoria Lipan?

Ce mai faci, prin munţi ce ţi-l ascund
pe bărbatul tău ce-a fost cioban,
ce mai faci sub cetini şi pe prund,
ce mai faci, Vitoria Lipan?

Duhul lui mereu în preajma ta
ţi-a-nsoţit umbrirea lumini
şi atât de mare se-arăta
că n-aveai nici loc să te închini.

El te-a dus pe drumu-adevărat,
el ţi-a dat şi drept să judeci tu
prefăcându-ţi dorul de bărbat
în ceva ce n-are nume, nu.

Iernile sunt tragice în munţi,
de când este muntele sub cer,
numai la botezuri şi la nunţi
şi la moarte rudele te cer.

A trecut sazu n-a trecut un an?
Ai aflat, sau n-ai aflat ce-a fost?
Ce mai faci, Vitoria Lipan,
judecata are totuşi rost.

În prăpăstii viscolite rău,
pe cărări uitate şi de paşi,
va mai fi fiind bărbatul tău,
cum să-l poţi uita şi cum să-l laşi?

N-are nimeni nici puterea ta,
nici credinţa de-a umbla pe jos,
în prăpăstii, spre a ţi-l afla
pe ciobanul tragic şi frumos.

Turme vor mai fi şi vor muri,
oameni se vor stinge peste tot,
munţii se vor sparge într-o zi,
or să poată cei ce nu mai pot.

Dar credinţa ta că el e-aici
va rămâne până la sfârşit,
n-ai să oboseşti şi n-ai s-abdici,
vei iubi mereu ce ai iubit.

Şi mai trec un secol şi un an
şi în munţi legenda va da glas,
cum că tu, Vitoria Lipan,
credincioasă ţie ţi-ai rămas.

Şi-ntr-o zi ai să te stingi şi tu
terminându-ţi drumul pe pământ,
când lătratu, spre un punct bătu,
unde Nechiforul tău e frânt.

Munţii ţi se clatină-n priviri,
te măriţi din nou cu omul drag,
sunteţi împreună iarăşi miri,
sângele s-a şters de pe baltag.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne plâng străbunii

Ne plâng străbunii în mormânt
Văzând ce se întâmplă pe pământ.
De ură, de dureri şi duşmănie,
De viaţa noastră dată chezăşie.

E tot mai plin pământul de sărmani,
De terorişti, de criminali şi şarlatani.
De oameni care pentru-un pumn de bani
Aruncă-n jur doar vorbe de ocară.
Oprşte, Doamne,-această cruntă boală!

Boala-i transfigurată-n pocăinţă,
Dar nu plecăm genunchiul cu căinţă.
E doar o mască falsă-n care arde
Dorinţa lumii pentru libertate.
Dorinţa de-a lăsa pentru Iisus
Povara ce ni s-a ursit de sus.

Se simte clocotind ipocrizia,
Căci am uitat ce-nseamnă omenia.
Sunt tot mai mulţi români plecaţi în lume...
Întoarce-te în ţara ta, române!
Ai fost prea mult străinilor o slugă...
Povara ce o duci, te rog, aruncă!
În ţara ta întoarce-te şi plângi,
Chiar dacă brazdele durerii sunt adânci.

De s-ar întoarce Ştefan sau Corvin,
De-ar şti că suntem slugă la străin,
Cu arma-ar face drum peste hotare
Şi ne-ar salva de greaua întristare.
Şi ar tăia cu fulgeru-n furtună
Pe cei ce la străini întind o mână.
Ei ne-au lăsat, murind, un jurământ:
Să apărăm murind acest pământ.

Noi azi ne vindem glia la străini
Şi-a prins străinu-n ţară rădăcini.
Acum pământul nostru roditor
E dat mai pe nimic străinilor.
Cu toţii l-au prădat, l-au umilit.
Şi în genunchi strămăşii ne-au trudit!
Plânge în suflet cumpăna fântânii
Că s-au pierdut printre străini românii.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În genunchi rugăm eternul

Ai pus floare lângă floare şi cuvânt lângă cuvânt
Mângâind cu pana-ţi caldă tot ce mişcă pe pământ,
Versului i-ai dat lumină şi sfinţire de icoană
Vindecând dintr-o privire şi cea mai adâncă rană.

Scrisă-n stele ţi-a fost soarta şi nedreaptă de amară,
Dar ţi-a fost de-ajuns să scrii despre codrii, despre ţară,
Din duşmani făcut-ai nuferi pe un lac de-ntinse plângeri,
Paşii-ţi demni ţi-au fost prieteni urmăriţi din cer, de îngeri.

Ai chemat în strofe zeii să-ţi ursească veşnicia
Şi-au venit în număr mare să-ţi măsoare volnicia,
Au decis să fii Luceafăr peste nopţile-nstelate,
Să ne-ncânţi din lira-ţi blândă peste-ntinsuri, peste ape.

Înţeleptele-ţi poeme stau pe rafturi neclintite,
Timpul nu le-a şters divinul, le-a vrut doar a fi citite,
Nu le-a stins nici măreţia, nici candoarea fără seamăn,
Sunt la fel de-nălţătoare neavând pe lume geamăn.

Ai iubit cum nu iubeşte orice muritor femeia,
Ţi-ai pus aripi de Icar şi-ai aprins din zbor scânteia,
În cerneală-ai ars condeiul, iar din vorbe lustruite
Închinat-a-i Ei, Iubirii, diamnate şlefuite.

Trist, priveşti şi-nnumeri anii... oare câţi să se fi scurs?
Lasă-ne pe noi, Emine, sunt ai noştri... s-au tot dus,
Ai stors tot ce-a curs prin tine şi mai mult decât trăirea,
În genunchi rugăm eternul să-ţi declare nemurirea!

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de SIBIANA
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Săraca mea ţară bogată
De mulţi... prea mulţi... ai fost prădată
Se zvârcolesc în morminte morţii
Te laşi prădată de toţi hoţii.

Române tu... din neam străbun
Cum poţi ca să mai rabzi acum
Să vezi copii cum îţi pleacă
Slugi la străini... fără de soartă.

Ajunge... atâta minciună
Românii iarăşi se adună
Vrem să trăim în ţara noastră
Să muncim glia strămoşească.

Se schimbă mereu prim miniştrii
Iar noi ne amăgim... ca proştii
Promit salarii..... pensii mărite
Dar la raft... toate-s iar scumpite.

Şi atunci nu avem altă salvare
Ieşiţi cu toţi cu mic cu mare
Repuneţi ţara pe picioare
Să aducem copii de peste hotare.

Haide, Moldovă... Bucovină
În ţară să facem lumină
Să punem ţara pe picioare
Nu să vărsăm lacrimi amare.

poezie de Mirela Tufişi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haide, vară, la izvoare

Tare eşti mâhnită, vară!
Apa-n vuiet, o avară,
Ţi-a luat tot ce-ai avut
Şi-a lăsat haos şi lut.

Oh, nu plânge, că mă doare...
Ţi-a furat zâmbet de floare,
Ţi-a-nmâlit picioarele,
Ţi-a distrus ogoarele.

Hai cu mine la izvoare,
Să te speli, să stai la soare,
Să-ţi usuci câmpul şi-apoi
Să-ţi salţi lanul, să-l despoi

De lutul lipit cu ură,
În vâltori de viitură,
Să-ţi clăteşti ochii de maci,
Să resuscitezi gândaci...

Vino să îţi spăl tristeţea,
Să-ţi recapeţi iar fineţea,
Iarba ce-a rămas sub şoc,
Nechezatul de mânzoc,

Zumzăitul de albine,
Fluturii cu zboruri fine,
Gângănii şi rapsodii,
Şi hârjoana de copii.

Haide, vreau să mă sufoc
În cuptorul tău de foc!

poezie pentru copii de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!