Blestemul Pământului

Doborât de-a soarelui dogoare
Te tot rogi române la Cel Sfânt
Însă ai uitat să ceri iertare
Gliei strămoşescului pământ

Ţi-au lăsat în dar înaintaşii
Tot ce-aveau pe lume mai de preţ
Cu ce drag îţi dezmierdai privirea
De la şes la muntele semeţ...

Codrii atrăgeau precum magnetul
Norii grei aducători de ploi
Pajiştile cu imaşui grase
Erau raiul turmelor de oi

Prin artere largi de irigaţii
Unduia mereu al vieţii râu
Câmpul devenind o-împărăţie
De porumb, de floare şi de grâu

Vii cât vezi cu ochii pe coline
Şi livezi cu rod bogat pe ram
Şi grădini mănoase, mândre sere
Doamne, toate-n ţară le aveam

Dar te-a prins în gheare nebunia
Şi plecând urechea la duşmani
Mi te-ai năpustiit pe pe sfânta glia
Şi-ai făcur-o zob în câţva ani

Codrul ce ţi-a fost mereu un frate
L-ai ucis cu otrăvit topor
Astăzi munţii despuiaţi şi singuri
De pădurea lor li-e tare dor

Praful s-a ales de irigaţii
Seceta ne-a prins cumplit în lanţ
Nu mai e o dală pe canale
S-au furat şi ultimii hidranţi

Ai distrus şi sere şi plantaţii
Tot ce s-a clădit cu greu cândva
Ia aminte la vecinii noştri
Nimeni n-a făcut aşa ceva

Nu e faptă fără de răsplată
Glăsuieşte un străvechi proverb
Nu te temi când vezi acum pământul
Mutilat, părăginit şi sterp?

Te-a ajuns blestemul lui năprasnic
Vin nenorocirile ciopor:
Ieri era potopul să ne-înghită
Astăzi toată ţara-i un cuptor.

Lanurile s-au făcut tăciune
Ard păduri şi mirişti în pârjol
A secat şi laptele din uger
Din fântâni nu scoţi decât nămol

Ce ţi-a mai rămas acum române?
Să-îngenunchi pe glie, s-o implori
Ca să curme repede blestemul
Şi să-ţi dea putere să nu mori

De-ţi va fi căinţa fără margini
Rugăciunea va avea ecou
Vei afla curând cărarea dreaptă
Vei putea să te ridici din nou

Şi cu mintea clară, înţeleaptă
Şi cu braţul hărnicind cu spor
Să faci ţara iarăşi ca o floare
Şi pământul iarăşi roditor!

poezie de Gelu Oproiu din Lumea Satului, nr.16(45): 16-31 august,2007
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!