Parcă dormim şi visăm

Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea,
şi eu am crezut-o, pentru că devenea
mai grea sau mai uşoară după voie
asemenea păsărilor în zbor.

Alergam în sus pe scările de beton
şi ea ridica din îmbrăţişarea mea
doi ochi lucioşi, argintii,
spre un cer inventat chiar atunci.

Privirea ei topea zidurile,
îmi rănea obrajii din care
sângele-mi izbucnea spre trecut
nedureros, în cascadă.

Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea.
Alergam în sus. Scara de beton
se sfârşise demult. Şi clădirea.
Trecuserăm şi de viitor. Cuvintele
rămăseseră în urmă. Şi poate nici noi
nu mai eram.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visăm că alergăm

Visăm că alergăm cu flăcări
Întinse pe flori cu petale
Colorate cu cenuşa
Păsărilor călătoare.

Visăm c-ajungem în câmpia
Încercuită cu lumină
În care sufletul renaşte
Într-o aripă de albină.

Visăm că fuga ni-i calvarul
Căzută-n calea nemuririi,
Dar amândoi punem în rame
Cuvinte stinse în iubire.

Visăm că suntem o poveste
Şi alergăm, şi ne iubim,
Şi steaua ta pe cer aleargă
Aşa încât nu ne-ntâlnim!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Finish

Alergam atât de repede încât
mi-a rămas un ochi în urmă
care singur m-a văzut
cum mă subţiam, -
dungă mai întâi, linie apoi...
Nobil vid străbătând nimicul
rapidă parte neexistândă
traversând moartea.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Epica magna (1978)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Faptul că dormim şi visăm şi ne trezim apoi dimineaţa, e felul prin care Dumnezeu ne arată că suntem într-un vis fără sens pe care îl continuăm. Dar până ne trezim cu adevărat din el sau "vedem" ce e Real. M-am trezit dimineaţa cu asta. Păşim iar şi iar in vis, dacă nu deschidem ochiul conştiinţei! Pare că ne mişcăm în conştiinţa IMUABILĂ, ca şi conştiinţă când de fapt doar visăm... A. M: Excelent! Excelent! Exact, oare câţi dintre voi vedeţi că în timp ce trupul doarme neclintit, iluzia visului creează o lume umblătoare? Şi exact aşa dormiţi şi în ceea ce fals mintea numeşte: "viaţa asta; viaţa mea; aceasta reîncarnare", etc. etc. Buddha spune: "Absolut Totul este iluzie!", iar Hristos spune: "Caci umbră şi vis este lumea aceasta!" Realizarea Ultimă nu este Posibilă fără a vedea complet asta, pentru că aşa totul este un vis, este o iluzie, dar coronavirus este real, sau e în nu ştiu ce lume, de parcă ar fi mai multe! Până nu vedeţi că Totul este iluzie creată de gând, gândul coronavirus, yoga, boga sau misticismul tibetan, par atât de reale! Noi de fapt nu dormim niciodată pentru că nici nu suntem născuţi, dar câţi pot vedea această profunzime tulburătoare a Conştiinţei?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex nu spuse nimic, doar îl ajută să îmbrace "cămaşa aia afurisită", spre care comandantul privea cu ciudă, de parcă ar fi fost în stare s-o sfâşie în mii de bucăţele, numai cu privirea sa.

citat din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra filosofală

Eu pot orice, îmi spuse piatra,
Ai început cumva să-mi semeni,
Sfărâm, ucid, clădesc, nici Cleopatra
În măreţia-i, nu-mi era asemeni,

Eu pot orice, îmi spuse lutul,
Chiar neştiind de unde am venit,
Moartea mimează începutul,
Şerpii s-aşază în poziţia infinit,

Eu pot orice, îmi spusei tu
Uitări peste sărut, mort peste viu
Aş vrea să uit, tu antidotul meu la nu,
Eu pot orice, chiar să nu fiu...

Îmi spuse, pot orice, eu piatră seacă,
Eternitatea, necioplită am legat-o
De aripile păsărilor care pleacă...
Şi cineva, atunci, a ridicat-o.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râsul nostru se rostogolea împreună; parcă alergam cu aceiaşi paşi, parcă săream pe aceleaşi pietre, pe drum de munte.

citat clasic din romanul Cartea Mironei de Cella Serghi
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstigniţi la amvon...

Câte păsări sunt pe cer
Sunt mai multe ca noi... şi pier.
Cimitir pe unde au?
Lângă ele vreau să stau!

Când-mi va veni să pier
Să nu mai stau atârnat
Cu picioarele spre cer
Si cu ochii ingropat...

În lutul de noi săpat
Regurgitat şi chinuit
In zăbrele de beton
Răstigniţi, sus,.. la amvon!

Şi ele poate mi-or
şopti... cum să iau zbor...
Fără trup de muritor
În lumi fără zăbrele şi beton

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, cei de-atunci

Pe vremuri, când eram mai jucăuşi,
Iar inimile noastre n-aveau uşi,
Când "a iubi" părea un joc uşor
Şi sufletele ne-mpleteam din zbor;

Atunci, un zâmbet ar fi fost de-ajuns:
Mi-l dăruiai, eu mă opream din plâns,
În Eden, nu ne mai creştea pelin
Şi cerul devenea din nou senin.

Soarele-l culegeam din ochii tăi,
Mi-ascultai ale inimii bătăi
Şi, ca prin farmec, orice supărare,
Se topea în a ta îmbrăţişare!

Suntem aceiaşi, totuşi diferiţi,
Mai laşi, mai reci, un pic mai ipocriţi;
Azi mă cuprinzi, dar parcă iar m-arunci...
Ce s-a ales de noi, cei de atunci?

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice zid, chiar de beton, poţi să-l treci, să-l spargi, să-l escaladezi, să-l înconjori, dar zidurile pe care le pui in mintea ta sunt cel mai greu de trecut.

aforism de Mihaela Cd din volumul Uneori elefanţii zboară/Sometimes elefants are flying editura Globart Universum 2020
Adăugat de Mihaela Cd
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maestrul Sengai

Sătul că-n meditaţii nu află vrun răspuns
Şi cele neştiute rămân de nepătruns,
Kazuo pe maestrul Sengai îl luă la rost:

"Cât mai durează drumul strădaniei anost?
Când voi afla în fine temei şi dezlegare?
E zenul o cascadă cu ape circulare,
Un râu care se-ntoarce la vechiul său izvor
Şi propria sa apă şi-o bea ameţitor.
De ce îşi mai roteşte oglinzile-n zadar,
Râu fără de vărsare şi fără estuar?"

Maestrul însă-i spuse: "Lasă-l să curgă-aşa,
Făgaşul numai astfel şi-l poate învăţa."

Trei zile mai încolo, Kazuo supărat
Pe hâtrul său maestru îl luă la depănat:

"De ce nu-mi spui din prima Secretul, dacă-l ştii?
Cireşilor din templu le torni izvoare vii,
Bonsaii se desfată când zilnic se deschide
Sub mâna-ţi paravanul spre zările limpide.
Numai pe mine-n beznă mă laşi mereu să cresc
Şi-n negura simţirii scânteia s-o găsesc. "

Bătrânul însă-i spuse cu ochi blânzi şi senini:
"Nu poţi planta puietul, de-i fără rădăcini."

Trecură după asta trei zile foarte grele,
Kazuo nu dormise în niciuna din ele,

Maestrului îi spuse: "Ci gata, mi-e de-ajuns,
Sunt încolţit de taine ce par de nerăspuns,
Ca într-un joc de go, după o luptă-ntreagă,
O piesă ce nu-i albă, dar parcă nu-i nici neagră.
Cum să-mi găsesc pătratul, când toate-s ocupate
De două mâini duşmane ce veşnic se vor bate?"

Bătrânul îi răspunse, din sera pentru fluturi:
"De tabla este plină, e bine să o scuturi."

Şi mai trecu pe urmă aproape-o săptămână,
Kazuo cu mânie luă sabia în mână
Pierzându-şi într-o clipă întreaga lui răbdare.
Îl prinse pe maestru de gât, vorbindu-i tare:

"Arată-mi care-i Calea, bătrâne derbedeu!"
Îi spuse: "Totdeauna a fost sub nasul tău."

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara iese la vânătoare

Cioara
S-a hotărât să experimenteze cuvinte.

Pentru asta a imaginat o duzină de cuvinte drăguţe –
Cu ochi limpezi, sonore, bine exersate,
Cu dinţi puternici.
Nimeni n-ar fi putut găsi unele mai potrivite.

Ea le-a semnalat un iepure de câmp, iar cuvintele au ţâşnit ca din puşcă,
Răsunătoare.
Cioara era Cioară, fără îndoială, dar ce este un iepure?

El s-a metamorfozat într-un buncăr de beton.
Cuvintele se roteau gălăgioase în jurul lui, protestând.

Cioara a transformat cuvintele în proiectile, bombardând buncărul.
Bucăţi de beton zburau prin aer – un stol de grauri.

Cioara a schimbat cuvintele în arme de vânătoare şi a ucis graurii.
Graurii, în cădere, au devenit nori întunecaţi.

Cioara a transformat cuvintele într-un rezervor, colectând apa.
Apa s-a prefăcut într-un cutremur de pământ, înghiţând rezervorul.

Cutremurul s-a transformat într-un iepure care a tulit-o peste creasta dealului,
După ce în prealabil mâncase cuvintele ciorii.

Cioara s-a holbat după iepurele care se îndepărta
Mută de admiraţie.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia Nichita

In memoriam Nichita Stănescu

Scrijelind pe creierul meu pulsul aripii,
altoind sufletului muguri din lumina rodnică,
POEZIA NICHITA îmi umple setea de cuvânt
cu şoapte fierbinţi, spre a-mi ţipa zborul.
Ducându-mi umerii viselor spre împlinire,
sprijinind scara mântuirii prin Cuvânt,
clopote de VERS NICHITA bat în tâmplă
cu insomnia îngerilor, a trezire perpetuă.
POEZIA NICHITA este icoana ochilor mei,
ce uită irisurile încremenite, a nu strivi uimirea,

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi niciodată

Noi niciodată, noi
Mai degrabă vechi
Când din doi în doi,
Ne căutăm perechi.

Niciodată nu dormim,
Nici în nopţile terestre,
Mai degrabă noi privim
Cerul viu pe la ferestre

Niciodată nu dormim,
Doar că trecem din abis
Ca apoi să făurim
O lume prin paradis

Niciodată nu dormim
Afirm verde şi susţin
Şi atuncea când murim
Făurim un alt destin.

poezie de David Boia (22 iunie 2014)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă, parcă...

Era-ntr-o vară (parcă joi)
şi toate ne erau permise -
Gara de Nord, peronul, noi
sau era vineri, pare-mi-se.
În ochi ni se citea văpaia
în trenul plin de cetăţeni
la clasa-a doua, spre Sinaia
sau parcă, parcă spre Buşteni.
Timidă nu spuneam nimic
când mi-atingeai câte o dată
cu buzele un deget mic,
sau parcă, parcă mâna toată.
Doar ciripeam: "Ah, sufleţel!"
când mă priveai pe sub sprânceană.
am stat la single la hotel
sau parcă-n duplex la cabană -
Ultramodern... ce draperii!
cu mov în dungi şi picăţele
sub geamurile fumurii
sau parcă, parcă jaluzele.
Când în final pe canapea
uşor, uşor ne-am aşezat
(ce bine te-asortai cu ea)
sau parcă, parcă era pat -
Tu mi-ai şoptit: "Ah, ce noroc
în ochii tăi să văd înaltul!"
şi ne pupam aşa cu foc...
sau parcă mă pupam cu altul.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Homo Sapiens Futuris

*

Câte dintre sistemele, structurile, hotarele,
câte dintre cutumele, culturile, popoarele
pe cale de dispariţie, vor fi renăscut?
Câte dintre convenţiile, dogmele, credinţele,
câte dintre invenţiile, normele, tendinţele
pe care de apariţie, vor fi dispărut?

**

Peste milioane de ani
după ce toate continentele se vor fi ciocnit
oare cum va arăta acel supercontinent, acea Pangeea Ultima
poate privirea noastră se va înălţa
spre visul dintâi şi cel de pe urmă
de parcă tot ce va conta, va fi că şi atunci
ceea ce ne închipuim că e Raiul, va rămâne
locul preferat.

Peste milioane de ani
după ce toate rasele umane se vor fi diluat
oare cum va arăta acea rasă hibrid, acel Homo Sapiens Futuris
poate trupul nostru va reînvia
din ADN-ul dintâi şi cel de pe urmă
de parcă tot ce va conta, va fi că şi atunci
ceea ce reprezintă anafura, va rămâne
corpul preferat.

Peste milioane de ani
după ce toate limbile se vor fi amestecat
oare cum va suna acea limbă universală, acea Nova Esperanto
poate vocea noastră va răsuna
în limbajul dintâi şi cel de pe urmă
de parcă tot ce va conta, va fi că şi atunci
ceea ce numim iubire, va rămâne
cuvântul preferat.

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă de om

Parcă mai ieri a fost tot luni
Şi astăzi luni e iară
Uite şi luna a trecut
Din nou e frig e iarnă.

Ţin minte am fost cândva micuţ
Am mers şi eu la şcoală
Zburdalnic, vesel şi drăguţ
Alergam eu des prin sală

Fetiţele îşi împleteau cosiţele
Băieţii cu joaca-n cap
Cam greu de sa-u maturizat.
Dar anii trec se duc, se duc
Chiar câteodată fug

Am fost cândva şi eu flăcău
Acuma sunt şi însurat
Copii îs mari au învăţat
Nepoţii vin mai rar în sat.
Dar anii trec se duc, se duc
Chiar câteodată fug.

Sunt sur deja demult la cap
Mă ţin în băţ mă mişc spre pat
Frunzele cad şi cad,
Dar eu mai greu, mai aplecat
Anii se dud, se duc
Chiar câteodată fug.

Ce binear fi să fiu din nou micuţ
Să merg din nou la şcoală
Zburdalnic, vesel şi drăguţ
Să alerg din nou prin sală...

poezie de Mihalachi Veaceslav (5 februarie 2018)
Adăugat de Mihalachi Veaceslav
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mai visăm

Să mai visăm un vis de-odinioară,
În ceasul tainicelor clipe de-nserare,
Când păsările trec acasă la culcare
Şi noi ne-ntânleam a nu ştiu câta oară.

Să mai visăm la timpul ce-a trecut,
Aşa, târziu, cu mâinile la tâmple,
Tot aşteptând ceva ca să se-ntâmple,
Înfioraţi de clipa de-nceput.

Cum am putea surâde bunăoară,
Ca visul de atunci iar să-l trăim,
Uita-vom pe vecie să murim,
Schimbând o aspră iarnă-n primăvară.

Azi ne-ascundem tristeţea între file,
Iubind doar poezia şi cu scrisul,
Poate c-aşa dispare, sărman, visul,
Scriind poeme triste şi umile...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (22 februarie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aeroportul

Ne cumpărăm bilet de cer,
Visăm să depăşim cocor,
N-avem nimic să facem zbor...
Credem că pana-i tot un fier.

Suntem Pământ, visăm extern,
Plecăm în hoarde zeci şi sute,
Voiajul e-n bancnote multe...
Plonjăm în grupuri spre infern.

E goana unde începe mortul,
Este delirul de înălţare,
E locul de zeificare,
Este-un final... e aeroportul!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hazul vieţii

Povestea mea de-acum începe-aşa...
Şi voi să ştiţi că e adevărată!
Se face pielea de găină, da
Şi chiar şi curtea parcă e schimbată...
Şi cîinele oleacă s-a zbârlit
Când a plonjat pe cuşca dumnealui
Ca-n vis, un neasemuit bolid
Luat mai demult pe mii de euroi.
Ne-ar fi putut lua pe toţi, vă jur,
Cu câte-o ţeapă-n fiecare -r,
Ar fi putut contoarul face "Bum"
Şi-am fi putut să fim cu toţii scrum
Iar voi veneaţi la noi la-nmormântare...
Fereşte Doamne, bieţii şoferaşi,
După cum spun, de proşti meseriaşi,
Căci cu aşa eroi pe piaţa muncii
Se duc şi frâne dracu şi motor,
Mai bine-ai da maşina la casare!
Ar fi, vă jur, ceva mult mai uşor...
În SERVICE-uri ivite peste noapte
Ce au pe "Y" sau pe "Z" în spate,
Pentru-un ciubuc mai bun, lui tata-mare,
Când nu-i atent, un pinion îi sare.
Îi sare chiar şi frâna de motor
Şi din viteză, stâlpul de beton
Se-ndoaie şi se culcă la pământ...
Ce mai! De tot, ferească Domnul Sfânt!
Că-n curte, ca-ntr-un spaţiu cu jaloane,
Ai permanent şi moartea la picioare.
Şi ţandăra îţi sare chiar şi ţie...
Normal, ca într-o tragi-comedie.
................................................
O şoferiţă cu un corp beton,
Brunetă, ochi căprui şi cu breton,
Cu frâne de "rahat", bătule-ar vina,
Prin gard pătrunse, violând grădina.
Sări pe cuşca câinelui, în faţă,
Rupse cu sete stâlpul de beton,
Apoi lovi contoarul de la gaze...
Ce mai! Vă spun, spectacol de sezon!
Şi ne-ar fi luat pe toţi ca pe popice
Dac-am fi fost cumva în faţa ei.
Aşa noroc mai zic şi eu, amice!
Dar oare, fetei, care-i fuse soarta?
De ce făcea atunci pe speriata?!
Motorul se turase. -N iadul straniu
Copila tremura. Mai mult de-atât,
Când fu eliberată la răcoare,
Căzu ca secerată la pământ.
Veni slavarea, chiar şi pompierii...
Alcoolemia "0". Ce păcat!
Să fi avut măcar o unitate
Poate-ar fi fost ceva mai palpitant...
- Vreau înapoi şi gardul şi grădina!
Şi poarta! spuse domnu-nfuriat.
- Totul se face, nu sunt eu de vină,
Nefericirea asta s-a-ntâmplat!
Fata plânge şi tace... da...
O constatare: chiar şi-n curtea ta,
Maşini străine ar putea gara.
Şi contracost acestei întâmplări,
Mai tremurăm de frică, uneori...

pamflet de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!